Argila s-a născut demult. Odată cu memoria timpului. Și-a găsit loc în lumea mineralelor cu bună vecinătate și a stat pitită, tăcută și, aparent, făr’ de rost, până când un megieș agresiv, cu ghiara acidului carbonic, a spălat cărările din adâncuri. Materialul fin a întâlnit nisipul și, astfel, chip de lut s-a dăruit oamenilor.  A făcut ce a făcut și și-a demonstrat potențialul, dezvăluind că, în preajma focului devine compact, punându-se, umil, în slujba noilor prieteni. Îndemânarea și anume știință în modelarea și arderea lutului au făcut din ceramica obținută să se nască identități gravate adânc în memoria colectivă a omenirii. Stihiile și-au spus și în acest caz cuvântul. Focul, apa, aerul și anume tip de pământ a cucerit Ființa, stâlpuindu-i nevoile gospodărești. Și nu numai. S-a călătorit, așadar, multă vreme, iar formele de „pământ ars” au însoțit, prin neguri și cer senin, utilitatea obiectelor realizate printr-o tot mai accentuată estetică. Mai apoi,

S-a înfrățit cu omul

A luat forme dintre cele mai variate, a născut simboluri noi, a vibrat în lumină și culoare, a ostoit nevoi materiale și spirituale. Roata olarului a imortalizat albastrul de Sachiz și a pecetluit smalțul de Corund, disipând pe tot spațiul transilvan tradiții specifice populațiilor de români, maghiari și sași. O interconexiune de stiluri, forme și colorit, născută din necesitate și frumos.

În mod normal, ar trebui să extindem aria prelucrării lutului și a importanței lui universale, dar „Muzeul oalelor fără de sminteală”, noul lăcaș de cultură de la Cocova Ierii îndeamnă la o mai adâncă cugetare. Pentru că (și) aici, lutul își anunță retragerea din lume, spunând în  grai pământean că mileniile de util și frumos au gravat în ADN-ul său amintirea aventurii umane de dincolo și dincoace de timp. Adunate la un loc, în casa de la „Fundătura pictorului” oale, ulcioare, cratițe, tigăi, blide, cahle… – mate sau smălțuite – aduc mărturiile  unor lumi apuse, olarii din Iara, Turda (arealul Clujului) și cuptoarele lor fiind, altădată,  în mare număr și la mare prețuire. Comoara – atâta cât a mai rămas – a strămoșilor întru prelucrarea lutului și-a găsit hodină binemeritată, obiectele achiziționate cu trudă și cheltuială fiind fără de sminteală (fără ciobituri sau defecte de prelucrare). Iar mărturia lor din veac a fost posibilă datorită râvnei pictorului și sculptorului Cornel Vana:

„Am căutat să scot in evidență nu doar valoarea utilitară a ulciorului, cănții, ulcelei, strecurătorii, blidului sau castronului, ci și valoarea lor artistică, remarcând expresia vie a patrimoniului nostru cultural” – spunea  Cornel Vana în prefața la catalogul muzeului, catalog scris cu litere de foc, aer, vând și credință în valorile perene. Și, recunoaște, a izbutit alături de Marilena Crina Boțan, de alți și alți iubitori ai lutului de altădată. Catalogul și discursurile de la inaugurare? Un periplu documentat al istoriei lutului din zonă. Cuvintele și fotografiile înșiruite în acest catalog, realizat la Editura „Vatra Veche” spun lucrurilor pe nume, așa cum au fost și sunt, meșteșugul nefăcând decât să aducă un omagiu sieși. Rezonând cu frumosul din noi și de aiurea. Totul în acord cu huma din adâncuri, seninul ceriului de deasupra, cu alte cuvinte, în armonie cu

Natura lucrurilor,

cum sugera la festivitățile de deschidere a „Muzeului oalelor fără de sminteală”, poetul Nicolae Băciuț:

„Învăţând lecțiile despre cum lutul se eternizează, Cornel Vana și-a cultivat și respectul pentru cei care, într-un anonimat triumfător, au lăsat mărturii ale devenirii”. Iar Muzeul păstrează și va păstra un colț elegant cu lucrările în lut ale lui Cornel Vana, dovadă a măiestriei într-o artă milenară și un simț estetic prefigurând viitorul.  Sunt numeroase locurile unde lutul a prins viață și a însoțit viețuirea semenilor de din totdeauna. Zona Depresiunii Transilvaniei și poalele Munților Apuseni, Hășdate-
Turda, Dealul Agrișului, Muntele Băișorii și Cacovei, și mai departe spre Muntele Mare și Muntele Trascăului a fost un întins areal de activitate meșteșugărească, Iara fiind recunoscută ca un punct de marcă și faimă în modelarea lutului.  Piscurile înalte, undirea dealurilor domoale, gorunul, fagul și carpenul au fost străjerii acestui meșteșug atât de prețuit. Oricine poate vedea frumusețile din această… mică Elveție a României. Glas cristalin de șipot, aer curat de munte, pensiuni de cel mai bun gust, mâncare tradițională, ospitalitate ca nicăieri în altă parte – toate la un loc cu ceea ce a lăsat Pământul și a păstrat Omul.

x x x

Tulburătoare experiență.

Cu doar vreo 80 de ani în urmă, manufactura centrului de olărit Iara producea circa 100.000 de vase, când mate, când decorate, când smălțuite… Meseria s-a păstrat din tată-n fiu, până când  noile tehnologii au pustiit vrerea. Insinuându-se cu alte și alte materiale în existența noastră. Și, încet, încet, arta olăritului utilitar și ornamental a încetat să mai existe. Și a apărut… sminteala. Doar flacăra, focul ce ne ține și întreține mereu grija pentru trecut și viitor a făcut ca generozitate de artist împătimit să sacrifice totul (casă părintească, timp, bani) pentru ca această urmă materială să nu moară în veci. Iar doamna Marilena Crina Boțan, cea care a stat în umbra artistului Cornel Vana (ultimul olar, zice-se) pentru a-și putea materializa dorința spunea că există, totuși speranță. Pentru că frumosul nu moare niciodată și câțiva tineri, copii din partea locului și-au arătat disponibilitatea și aplecarea artistică pentru a continua să învârtă roata olarului.

Lumină de toamnă…

Lutul s-a retras în sine, în tăcerea din care a plecat demult, odată cu memoria timpului. Știind, sunt sigur, că aceasta este cea mai bună formă de conversație a trecutului cu viitorul. Au rămas doar disponibilitățile noastre lirice. Nelimitate, dacă ne gândim că, aici, între văile, dealurile și munții Transilvaniei, doarme făptura-i de legendă, alături de veghea continuă a strămoșilor din adânc de veacuri.

Apă, aer, foc și vânt, într-o ordine firească, fără de sminteală, se regăsesc în viitorul sufletelor ce va să vină.