Există cărți în care autorul își așază personajele în fața unor întâmplări extraordinare și există cărți în care extraordinarul este descoperit într-o viață ce putea părea, până în clipa rupturii, obișnuită. Uneori, când visez…, romanul lui Lucian-Dragoș Bogdan, aparține celei de-a doua categorii. În centrul său se află Melati, o studentă indoneziană strălucită, aflată la începutul unei cariere care pare să se deschidă promițător în fața ei. Un profesor îi oferă perspectiva unei burse la Oxford, iar viitorul, până atunci alcătuit din muncă și speranță, capătă conturul limpede al unei reușite. Aproape concomitent, tânăra descoperă că este însărcinată. Cele două vești nu se anulează una pe alta, dar nici nu se potențează, obligând-o să înțeleagă că un vis nu există niciodată de unul singur. El intră în conflict cu dorințele celorlalți, cu regulile comunității și, mai ales, cu acea parte imprevizibilă a vieții care refuză să urmeze planurile noastre. Din această ciocnire personală, dar și universală, se naște romanul.
Publicat în 2015 la Editura Tritonic, în colecția Cașmir, Uneori, când visez… marchează o ieșire din zona literaturii de anticipație a lui Lucian-Dragoș Bogdan. Romanul s-a născut la provocarea editorului Bogdan Hrib, iar Sorina, soția scriitorului, și Teodora Matei l-au încurajat pe parcursul scrierii. Bogdan pășește într-un gen nou pentru el, dar nu își abandonează preocupările mai vechi. Schimbă decorul și instrumentele, păstrând însă interesul pentru ființa umană pusă în fața unei lumi pe care trebuie să o înțeleagă din mers, fie că acesta, decorul, este science-fiction, fantasy, detectivist sau romance.
Lucian-Dragoș Bogdan s-a născut în 1975, la Alba Iulia, și a absolvit studii de management la Cluj-Napoca. A debutat literar în 1991, iar primul său volum, Zeul Kvun, a apărut în 2004. Bibliografia lui cuprinde science-fiction și fantasy (Universul Frontierei), seria Cartea haosului, trilogia Omul-fluture, Pânza de păianjen și seria Vagabond (literatură polițistă), dar și proză romance, prin Parfumul Cracoviei, Fata cu rochii înflorate și Sună-mă mâine. Dincolo de această diversitate, rămâne un autor atras de personaje obligate să aleagă.
În roman, alegerea lui Melati constituie însăși substanța morală a cărții. Bursa la Oxford i-ar răsplăti inteligența și disciplina, în timp ce sarcina îi schimbă raportul cu însăși viața. Acasă ar fi condamnată de familie, iar rămânerea în oraș presupune găsirea unei locuințe și a unui serviciu, cu prețul întreruperii studiilor. Autorul evită alegerea comodă dintre bine și rău. Melati trebuie să decidă între două forme ale renunțării și să afle ce schimbări poate face fără să se piardă pe sine.
Momentul confirmării sarcinii este construit cu simplitate, fără pregătirea melodramatică la care s-ar fi putut apela într-un roman sentimental:
„Mi-am mângâiat abdomenul, pătrunsă de o stare greu de descris. Era o combinație de bucurie și de incredulitate în fața lipsei oricărui semn fizic vizibil. Oare chiar se născuse un nou univers, acolo, de a cărui prezență să nu fiu conștientă încă?”
Imaginea „noului univers” păstrează ceva din sensibilitatea autorului de science-fiction. Infinitul, uzual căutat în spațiul cosmic, se mută într-un trup care încă nu trădează schimbarea. Din acest moment libertatea personajului se schimbă, prin asumarea unor noi responsabilități. Melati refuză avortul propus de Faisyal (tatăl), dar hotărârea ei nu reprezintă victoria unei ideologii (contra sau pro avort), ci se naște din raportul deja creat cu acel copil.
Faisyal întruchipează imaturitatea ascunsă sub aparența unei vieți adulte. Relația lor pare stabilă atâta vreme cât nu cere un sacrificiu și se bazează pe distracție. În fața sarcinii, el caută ieșiri și îi lasă lui Melati povara. Forța tinerei se construiește, în schimb, din decizii imperfecte, greșeli și corectări. Această dimensiune practică salvează povestea de sentimentalism. Sarcina îi modifică programul, relațiile și veniturile, însă alegerea îi conferă un plus de demnitate și maturitate.
Persoana întâi îi oferă romanului intimitate, dar îl așază și într-o zonă, aș zice eu, riscantă. Un scriitor bărbat își asumă vocea unei tinere indoneziene însărcinate. Lucian-Dragoș Bogdan evită în mare parte convenționalul, lăsând-o pe Melati să fie contradictorie, uneori nedreaptă și pragmatică. Fundalul indonezian amplifică tensiunea socială, deși ar fi putut primi o prezență mai complexă; în câteva secvențe, cultura locală este invocată mai ales cu scopul de a o îngrădi pe tânără.
Intriga relativ clasică poate fi anticipată pe alocuri, iar unele dialoguri formulează prea limpede lecția scenei. Interesul se mută însă de la „ce se va întâmpla?” la „cum va trăi Melati mai departe?”. Autorul păstrează ritmul și face din bani, mutări și conversații amânate surse reale de tensiune. Iubirea este așazată într-un șablon pragmatic. Pasiunea poate dispărea, în timp ce prietenia și empatia se dovedesc mai rezistente.
Titlul mută accentul de la iubire spre visare, înțeleasă ca proiect de viață, speranță, refugiu și, uneori, vanitate. Textul de prezentare al cărții exprimă această idee prin imaginea urmelor de pe plajă:
„Sunt un simplu călător prin timp.
În mai puțin de o clipă, urmele pașilor mei se vor fi șters de pe nisipul ud al plajei.
Și cât de adânc îmi părea că le întipărisem!
Valurile înspumate îmi lingeau supuse tălpile, făcându-mă să mă cred stăpânul lumii.
Dulce vanitate…
Acum, când privesc în urmă, nu le mai găsesc.
Uneori, când visez, mi se pare că le-am văzut, cândva, împletindu-se cu alte urme.
Sunt un simplu călător.
Prin timpul tău.”
Urmele împletite dau sens întregii imagini. Individul nu poate opri valul și nici nu își poate păstra intactă amprenta, însă poate intra pentru o vreme în povestea altui om. Iubirea, maternitatea și prietenia sunt formele acestei împletiri. Ele nu oferă nemurire și nici control, dar împiedică ca trecerea prin lume să rămână complet solitară.
Uneori, când visez… confirmă disponibilitatea lui Lucian-Dragoș Bogdan de a trece dintr-un gen în altul fără să piardă ceea ce îl interesează cu adevărat: omul aflat sub presiune, alegerile care îi dezvăluie caracterul și legăturile capabile să îl salveze ori să îl rănească. Romanul are căldură, cursivitate și o protagonistă de care cititorul ajunge să se apropie, respectiv să empatizeze cu problemele ei. Intriga sa urmează pe alocuri trasee previzibile, unele dialoguri își expun prea apăsat învățătura, iar Indonezia ar fi putut primi o prezență și mai complexă. Cu toate acestea, povestea își păstrează autenticitatea emoțională prin refuzul de a reduce maturizarea la o victorie simplă.
La sfârșit rămâne imaginea urmelor împletite pe nisip. Valurile le vor șterge, după cum timpul șterge multe dintre dovezile trecerii noastre. Pentru o vreme, însă, pașii unui om se întâlnesc cu ai altuia și își schimbă reciproc direcția. Melati pornește spre un viitor pe care îl credea numai al ei și descoperă că viața începe cu adevărat atunci când drumul personal se unește cu al altcuiva. Visul nu dispare la trezire. Își pierde doar forma perfectă, devine mai profund, dar și mai vulnerabil și, în final, mai uman.

Uneori, când visez…, Lucian-Dragoș Bogdan, Editura Tritonic, colecția Cașmir, 2015