Încăperea principală a cabanei era destul de mare. Mircea aproxima, așa, ochiometric, că avea cel puțin cincizeci de metri pătrați. Dar, din cauza rafturilor de pe pereți, a mulțimii de obiecte, a hărților întinse peste tot, a mesei uriașe din mijlocul încăperii, ticsită de tot felul de aparatură electronică, gandgeturi, a scaunelor rotative de o parte și de alta și a unui fum perfid, înecăcios, care venea de nicăieri, încăperea părea, de fapt, mică și strâmtă.

Dar Mircea observase destul de repede că te puteai obișnui cu ea. Avea o anumită logică internă, un fel de pragmatism în aranjarea lucrurilor, care o făcea familiară. Era ca atunci când reveneai într-un loc cunoscut după o călătorie îndelungată și regăseai cu drag aceleași obiecte binecunoscute, chiar dacă aflate într-o altă ordine. Uite fostul scaun al șefului, acum călărit de un coleg mai tânăr, sau romanele lui Camilleri mutate de pe raftul pe care se mai puteau găsi și albumele de artă de la Uffizi pe raftul cu borcanul de un litru plin cu bomboane mentolate. Preferatele Alinei.

Dar din ce călătorie, se tot gândea Mircea, din ce călătorie ar trebui să revii în acest loc, în general anost, ca să-ți placă? Să-l găsești suficient de apropiat încât să te simți bine. Să zicem dintr-o călătorie pe mare. Sau nu pe mare, fiindcă lui Mircea îi era cam rău de mare. Avusese el o experiență pe Marea Neagră despre care își aducea aminte cu înfiorare sau, mai bine spus, de care prefera să nu-și aducă aminte. Sau după o călătorie îndelungată prin munți. Munții erau altceva decât marea. În munți te puteai rătăci, deși, dacă stătea Mircea bine să se gândească, și pe mare te puteai rătăci. Chiar destul de ușor. El o pățise o dată, dar, din nou, nu voia să-și amintească de acest lucru.

În munți, însă, lucrurile erau altfel. La o adică, găseai apă, găseai mure sau zmeură, iar dacă nu era anotimpul potrivit, puteai găsi ciuperci. Sau, dacă nu ciuperci — poate nu te pricepeai la ciuperci —, altceva. Însă Mircea se pricepea destul de bine la ciuperci și se încredea în simțurile sale.

— Mircea! Mircea! Pământul către Mircea! Mircea, ești cu noi? Mai ești cu noi, Mircea?

— Recepție, comentă Mircea cu glas scăzut. Care-i problema?

— Așadar, continuă Sorin, șeful scenariștilor, să ne imaginăm un lac. Un lac de munte, da? În mijlocul acelui lac vedem o barcă, da? Camera trebuie să se apropie așa, de undeva de sus, către barcă, încet. Afară e senin, în depărtare se văd munții. De fapt, nu în depărtare, ci destul de aproape. În apropiere, lacul fiind un lac de munte, sublinie din nou Sorin, încercând să le atragă atenția celorlalți, mai ales lui Mircea, care încă se gândea unde i-ar fi lui mai bine, de unde ar putea veni, ce călătorie îndelungată l-ar satisface atât de mult încât, atunci când ar reveni în această încăpere obosită, plină de fum, de mirosuri, de transpirație, de vaselină, de electronice, de lumini digitale pâlpâitoare și de toate aceste sunete, râgâituri și mirosuri infecte, să simtă că s-a întors într-un loc cunoscut.

Oh, cât și-ar fi dorit o excursie în munți, undeva mai departe de Munții Semenic. Poate chiar în Carpații slovaci sau în Caucazul rusesc. Mai departe de Caucazul rusesc. În Himalaya. Poate pe Kilimanjaro.

Oare cum o fi pe Kilimanjaro? se întrebă Mircea deodată, cu voce tare.

— Poftim? îl întrerupse Sorin, sărind ca ars. Despre ce vorbești? Nu-i în niciun caz Kilimanjaro. Vorbim de un lac. Poate să fie, de exemplu, lacul Surduc. Pe lacul Surduc, închipuiți-vă o barcă. Lacul e limpede, apa nu se mișcă, n-are niciun vălureț, nimic, nimic, nimic. Și pe apa asta, ca un ochi, așa, ca un iris de copilă inocentă, limpede, curată, albastru — un albastru imaterial, care există doar în imaginație —, pe acel albastru, pe acel iris, o barcă. O barcă lungă, parcă venită dintr-o altă lume. Deci lungă, neagră. Așa o vedem noi: venind de undeva de sus, ne apropiem de barca asta și o vedem lungă, neagră, iar în mijlocul ei se află o siluetă umană, pe care la început nu o distingem clar. Ce e? Bărbat sau femeie? Sau poate un tânăr? Sau o tânără?

Sau poate eu, începu Mircea iar să se gândească, eu, plutind într-o barcă cu motor, dar și cu vâsle. Și aș vâsli în barca aia, pe lac, pe Surduc, unde am fost sau n-am fost? Am fost pe Surduc, trebuie să fi fost, că altfel nu mi-aș aduce aminte atât de bine de lacul ăsta.

— Bine, se enervă deodată Sorin. Dacă nu sunteți atenți, putem lua o pauză. Hai, uite, știți ce? Hai să luăm o pauză. Ieșim afară, ne relaxăm, discutăm între noi, bem o cafea și revenim. Dar, vă rog, când revenim, haideți să terminăm scena asta, pe care, vă repet din nou, trebuie să o țineți minte.

Când au revenit, Sorin a reluat discuția din același punct. De altfel, cu toții s-au reașezat pe vechile locuri, ca și cum nici nu ar fi plecat. Până și mirosul a revenit, și fumul, și plictiseala, și susurul discret al motorașului care oxigena acvariul. Totul.

— Avem așa: un lac. Poate să fie și Surduc, poate să fie orice alt lac. Dar imaginea trebuie să fie clară, limpede, o imagine de Eden, paradisiacă, cum ar veni. Parcă am fi într-un tablou de pictură naivă. Și, cum ne apropiem așa de această barcă… Și să nu uităm de muzică! Punem așa, o muzică, un jazz lejer, de Bill Evans, de exemplu, sau altceva, fiecare după gusturile sale. Nu vă forțez, da? Și ne apropiem și vedem barca. Lungă, neagră. Ne apropiem și mai mult și vedem un personaj. Îl vedem pe personajul nostru. Așa îl introducem. Un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu chelie, cu burtă și cu barbă. La început nu vedem chelia, pentru că are o pălărie. Pălărie, să zicem… o șapcă. O șapcă de baseball. Da? Verde, pe care observăm însă câteva insigne. Nu știm încă ce sunt acele insigne. Le păstrăm pentru mai târziu. Știți cum e vorba aia, o parafrazez eu: dacă în prima scenă apare o insignă, în următoarea trebuie să o folosim. Vedem noi cum le folosim, insignele alea.

Dar îl vedem pe acest bărbat, care se mișcă lent, are două vâsle și, fără să-și miște trupul, doar din mâini, vâslește încet. Barca se mișcă și ea încet, lin, către nicăieri. Nu știm. Parcă-i ghicim direcția. Când ne apropiem de el, nu vedem decât atât: un bărbat cu șapcă, cu insigne, cum am spus. Vedem ce insigne. Repet, nu ne ocupăm de asta acum. Cu barbă, da? Am zis asta deja. Ochelari. Îi punem și niște ochelari de soare, să fie misterios. Da? Un tricou negru, mulat așa pe burtă, și cam atât. Cam atât. Doar atât. Vâslele și el mergând, vâslind încet, încet, la apus de soare.

De fapt, știți ce? E dimineață, da? Într-o dimineață răcoroasă, și el vâslește. Nu vedem nimic deocamdată. Nu vedem să aibă undițe, nu vedem să aibă motor la barcă, nu vedem detaliile astea. Singurele detalii pe care le vedem sunt insignele. Încă nu știm. Repet, nu știm la ce le vom folosi. Dar le vom folosi. Gândiți-vă la lucrul ăsta. Gândiți-vă la acest peisaj.

Și aștept mâine dimineață ca fiecare dintre voi să-mi ofere o variantă de acțiune. Ce face în continuare personajul nostru? Ăsta este exercițiul vostru. Dar un exercițiu din care trebuie să scoatem primul episod.

Eu știu unde trebuie să ajungem și vă spun și vouă acum, ca să aveți clar în minte, da? Să nu fie niciun secret. Da? Personajul nostru trebuie să ajungă la mal și atât. Trebuie să ajungă la mal. Îl urmărim: personajul, gras, peste cincizeci de ani, barcă neagră, goală, vâsle, șapcă de baseball, câteva insigne. Fiecare pune câte vrea. După care…

— După care? întrebă cineva.

— După care! Aștept idei, v-am dat suficiente detalii. Mai departe vă privește. Ca să vă fie mai ușor, uitați-vă în trecutul vostru. Cu toții avem ceva întunecat în noi. Asta aveți de scris. Mulțumesc! Ne vedem mâine!

Se ridică și imediat cu toții îl imitară.

— Mircea, atenție! Sunt cu ochii pe tine!

Ceilalți plecară din cabană. Mircea rămase acolo peste noapte, cu scena lui Sorin în minte și cu lacul la câțiva pași.

*

De dimineață ascultase Simfonia numărul 3 de Gustav Mahler, în interpretarea Orchestra Festivalului de la Lucerna, dirijată de Claudio Abbado. Încercase să înțeleagă cât mai bine simfonia, citise despre ea, se instruise, căutase informații pe internet, ba chiar îl rugase pe ChatGPT să intervină cu explicații în timp ce asculta vinilul.

Îl obseda mai ales partea a patra, care îi aducea aminte, într-un mod nefiresc, de moarte. Vocea feminină, profundă, venind parcă din înaltul cerului, îi mersese direct la suflet. Pasajul îi sugera o ființă imaginară, nici înger, nici om. O ființă blândă, liniștită, dar roasă pe interior de tot felul de boli. Așa și-o imagina. Pășind din întuneric în lumină. Eu sunt, eu simt, eu iubesc. Apoi făcând pasul invers, din lumină spre întuneric: eu sufăr, eu doresc, eu urăsc. Era nesigur dacă ideile astea i le sugera cu adevărat muzica lui Mahler sau chinul temei la care-l supunea șeful din când în când.

Cu fragmentul în minte, plecase din cabană, cu fragmentul în minte se urcase în barcă, cu fragmentul în minte începuse să vâslească ușor spre mijlocul lacului. Încerca să înțeleagă atmosfera, atmosfera sugerată de Sorin. Liniște, calm, apa calmă, aerul nemișcat, un cer senin, poate cu câțiva norișori, și el, un bărbat trecut de cincizeci de ani, gras, cu chelia acoperită de o șapcă de baseball pe care erau câteva insigne.

Existau câteva neconcordanțe în această imagine. Lacul nu era chiar atât de liniștit pe cât și l-ar fi dorit el sau pe cât și-l dorea Sorin. Spera totuși ca diferența asta să nu creeze probleme. Nici aerul nu era perfect. De undeva, de pe un pisc sau de pe o câmpie din apropiere — nu știa exact topografia locului —, venea un fum înecăcios, de iarbă și de copaci arși. Probabil un incendiu de vegetație. Sau, spera el că nu, de pădure.

În plus, mai existau și păsări. Pe unele le recunoscuse: ciori, mierle, câteva berze și câțiva pescăruși. Nu departe de el era un cârd de rațe cenușii, micuțe, gălăgioase și binedispuse, care stricau cumva liniștea asta nefirească a lacului, acea inocență de copil. Nu se prea potrivea nici cu muzica pe care o avea în minte. Cum ar fi, se gândi Mircea, să renunțe la Simfonia numărul trei și să treacă la numărul unu? Acolo ar fi regăsit natura, multă natură, copilărie… Începu să fredoneze Frère Jacques pe un ton întunecat, dar ajunse repede la veselia ce însoțea uzual cântecul pentru copii.

Mai mult decât atât, nici cerul nu era chiar cel mai senin posibil. Se vedeau urme de nori și, atât cât înțelegea el din semnele de pe cer, se apropia o ploaie. Nimic deosebit pentru perioada asta a anului și probabil nimic ieșit din comun pentru viața la munte, în general. Dar, pentru scena lui, lucrurile nu stăteau cel mai bine.

Și, nu fără importanță, Mircea nu era un tip trecut de cincizeci de ani. Avea doar patruzeci și șase. Nu era nici gras, era mai degrabă slab. Și n-avea nici barbă. Tot ce putuse face era să aibă, într-adevăr, o barcă neagră, ciudat de neagră, două vâsle, nimic altceva în barcă — dacă exceptăm sticla de Pepsi ascunsă strategic sub o scândură, ca să nu fie vizibilă —, și șapca de baseball, albastră, nu verde, de un albastru închis, cumpărată de la Dedeman, pe care prinsese cu chiu, cu vai câteva insigne, unele datând de pe vremea când fusese pionier la școală. Încă nu știa la ce le va folosi. Dar poate că îi vor folosi la ceva. Trebuia să-i folosească la ceva. Altfel Sorin nu ar fi insistat atât cu ele.

*

Mircea trase de vâsle o dată, de două ori, cu o cadență hipnotică, lăsând marginile subțiri de lemn să despice pelicula grea a apei. Hârș-boc. Hârș-boc. Sunetul i se părea cunoscut, o amintire reziduală dintr-o altă viață sau dintr-un scenariu pe care îl corectase cândva, dar refuză să-și sfredelească memoria. Prefera să fredoneze mai departe, în barbă — sau pe porțiunea netedă de piele unde Sorin decretase că trebuie să fie o barbă —, versiunea aceea minoră, funerară, a lui Frère Jacques.

Dormiți voi, dormiți voi…

Apa lacului nu mai era albastră. Pe măsură ce se îndepărta de mal, nuanța de „iris de copilă inocentă” se preschimbase într-un gri-petrol, uleios și opac, în care reflexia cerului părea murdară. Doar el arăta neschimbat. Șapcă albastră, nu verde, fără barbă, cu o cămașă în carouri pe care Mircea o umflase ca să pară că are burtă. De altfel, încerca, fără mare succes, să-și imagineze că are și barbă. Una lungă și deasă, așa cum văzuse la alții. Tăiată drept în partea de jos, dată cu balsam și bine pieptănată.

Pe de altă parte, insignele erau la locul lor. Una era triunghiulară, în culorile cravatei de pionier, alta avea forma unei rachete aurii, iar a treia era rotundă, în roșu și negru. Pe partea roșie erau două ciocane, iar pe partea neagră scria Uricani. Bănuia că e o mină sau poate un oraș minier. Fără nicio legătură cu Lacul Surduc, cu apa în general. Dar cu o legătură puternică cu muntele, și asta îi era îndeajuns. Ar fi preferat ca pe insignă să scrie Anina, locul de unde erau bunicii, dar în cabana de pe mal atâta găsise. Suficient.

În mijlocul lacului făcu o pauză. Cerul se înnorase și mai mult. Apa arăta tulbure și era încrețită de mici valuri pornite de nicăieri și mergând către nicăieri. Rațele se înmulțiseră și deveniseră și mai gălăgioase; în schimb, alte păsări dispăruseră cu totul. Pe malul opus cabanei, o pădure deasă, formată din copaci foarte înalți, foșnea tot mai agresiv.

Mircea scoase smartphone-ul, porni dictafonul și spuse:

– Personajul a ajuns în mijlocul lacului. Stă și se uită gânditor spre cer. Lumea nu e așa cum și-o închipuise el la plecare. Nici senină, nici inocentă, nici pașnică, nici liniștită.

Un val mai mare zgudui barca. Mircea se prinse cu mâna liberă de margine și căută în jur sursa valurilor. Era doar el, pădurea agitată, rațele gălăgioase și cabana.

– Personajul își scoase șapca și se șterse de transpirație. Afară era tot mai frig, dar el transpira tot mai abundent. Asta, își spuse personajul, vine din anxietate. Din frica de necunoscut. Mă aflu în mijlocul unui lac, departe de orice om, fără să știu să înot, fără să știu ce va urma. Poate o furtună, poate un vulcan.

Se opri din dictat și rămase o clipă pe gânduri. Lui Sorin nu-i plăceau divagațiile și cu atât mai puțin alunecarea în fantastic. Vulcanul nu cadra cu atmosfera oarecum pescărească. Asta-i aminti de sticla de Pepsi de sub banchetă. O scoase, deșurubă capacul și bău cu înghițituri lungi mai mult de jumătate din sticlă. Pe cer, remarcă el din nou, norii se strângeau într-o formație aproape milităroasă. Parcă și culorile se schimbau din alb în kakiul cazon.

– Personajul scoase una dintre insigne, desfăcu acul și se înțepă cu el în degetul mijlociu de la mâna stângă. Voia să verifice că încă este viu și încă mai are puterea de a simți durerea. Măcar atât.

O alese pe cea cu cravata de pionier. Părea cea mai curată. Chiar și așa, înainte de a o înfige în deget, turnă un pic de Pepsi pe ea și o șterse de cămașă. Puse sticla la loc, sub banchetă.

– Au, futu-i!

Își băgă degetul în gură și supse sângele. Apoi puse insigna înapoi și ridică din umeri.

– Personajul nu mai e sigur deloc de ceea ce trebuie să facă.

Întoarse cu greu barca și se îndreptă spre cabană. Rațele se ridicară brusc și trecură razant pe deasupra capului său. Norii începură și ei să se miște de parcă cu toții așteptaseră semnalul lui. Când ajunse la mal, o ploaie măruntă începu să cadă peste el și peste lac. De pe partea cealaltă, pădurea se agita și mai puternic.

*

Intră în cabană și se scutură de apă. Ploaia îl prinsese exact când ajunsese la mal. Dacă nu ar fi zăbovit atâta încercând să priceapă ce anume voia Sorin să transmită prin scena cu barca în mijlocul lacului, ar fi ajuns la timp. La timp pentru ce? se întrebă Mircea. Ridică din umeri și își scoase șapca. Când o scutură, una dintre insigne, cea cu racheta, sări și se rostogoli pe pardoseala din lemn. Lucea, prinsă într-o crăpătură, și chiar arăta ca o rachetă care-și dorește să decoleze.

Se aplecă, o culese și, cu un gest copilăresc, se prefăcu că mica bucată de metal aurit chiar este o rachetă.

– Vruuuum, și iată cum personajul, miniaturizat, decolează spre necunoscut și mai departe!

Brusc înveselit, intră în marea încăpere în care avusese loc ședința și care ținea loc de cameră de zi, cameră de luat masa și bucătărie. Acolo puteau încăpea douăzeci de oameni cu ușurință. Acum nu era decât el, într-o misiune care i se părea tot mai ciudată.

De ce alesese să vină până aici în locul unei simple documentări pe internet? Ar fi putut chiar să-i ceară unui agent IA să conceapă întreaga scenă. Și, cu siguranță, agentul n-ar fi schimbat șapca verde cu una albastră, grasul cu slabul, barba cu fața proaspăt bărbierită.

Se învârti și se învârti, după care se așeză la biroul pe care avea laptopul. Reciti instrucțiunile lui Sorin și se opri la ultimele idei notate: folosiți-vă de trecutul vostru, cu toții avem ceva întunecat în noi, aveți încredere, transpuneți-vă în pielea personajului. Mircea desprinse și celelalte insigne de pe șapca albastră și le aranjă pe masă, alături de cea cu racheta. Lăsă șapca lângă ele. La ce să folosească insignele? Sorin spunea că trebuie să le folosească. Cu una se înțepase în deget, cu alta își imaginase personajul miniaturizat decolând spre necunoscut. O ridică pe cea rotundă, cu nume de mină, și o întoarse pe toate părțile. La ce putea folosi o insignă? Ce amintiri avea el legate de minele de cărbuni sau de Uricani?

Nu găsi nimic interesant. Își aminti doar că știa cum miroase cărbunele. Unchiul din Oravița avea încălzire cu cărbune. Își mai aminti și că vizitase undeva, poate chiar în Valea Jiului, un Muzeu al Mineritului. Sau al minerilor sau poate al minelor. Îi rămăsese în minte casca neagră, turtită și cu un lămpaș în față. Se ridică și căută în jur. Nu găsi nicio cască, niciun lămpaș; în schimb, într-un dulap ascuns sub scara care ducea la etaj, găsi o șapcă verde, cu alte trei insigne. O mașinuță roșie, una cu pătrățele de șah, pe mijlocul căreia era desenat un turn, și o insignă albastră, în formă de scut, cu un bărbat care sufla într-o goarnă. Textul, aproape ilizibil, spunea: „Glorie!”, iar dedesubt: „Ministerul de Interne”. Mircea privi șapca albastră, rămasă pe birou, apoi o luă pe cea verde și și-o puse pe cap.

– Glorie! strigă imediat.

Apoi se duse la birou, luă smartphone-ul și dictă:

– Personajul nu mai știe cine este. Oare să fi fost miner, oare să fi fost soldat sau poate polițist? De ce nu pilot de Formula 1, astronaut sau pionier?

Își mângâie instinctiv bărbia, pe care găsi cu bucurie câteva fire de barbă crescute. Dădu șapca verde pe spate și continuă să caute. Acum avea, în sfârșit, un plan în minte. Se întoarse la dulap și scoase din el mai multe tricouri și o cutie cu cremă de ghete. Mototoli tricourile și le băgă sub cămașă, deschise cutia, luă din ea cremă cu două degete și o întinse pe bărbie, pe pomeți, pe gât. Mulțumit, se privi în oglindă. Arăta tot mai mult ca bărbatul descris de Sorin, dar încă nu știa nimic deosebit despre el.

– Și iată omul! exclamă el. Acum trebuie să-i găsesc povestea.

De ce venise aici, a cui era cabana, ce căuta, de ce era singur? Se opri în fața geamului și privi lacul. Furtuna zdrăngănea țiglele cabanei, îndoia pomii din jur, încrețea luciul apei și alungase rațele. Ba nu. Își lipi fruntea înfierbântată de geamul rece și privi mai atent. Pe apă, ca niște bărcuțe cenușii, rațele își vedeau de rutina zilnică. Măcăneau, se scufundau, se alergau una pe alta.

– Totuși, șopti el, aburind geamul, de ce sunt singur?

Își drese vocea, care-i sunase străină, și se corectă:

– De ce personajul este singur?

Își puse o pelerină de ploaie și ieși din cabană. Barca se legăna pe apa învolburată, bine legată cu frânghia. O desfăcu, se urcă în ea și începu să vâslească. Cu cât se îndepărta de cabană, cu atât creștea în el dorința de a face ceva. Dacă nu el, măcar personajul. Recapitulă: avea șapcă verde, avea insigne, își făcuse barbă și burtă și arăta ca un om de cincizeci și cinci de ani. Pelerina și sticla de Pepsi erau în plus. Le aruncă pe amândouă în apă. Îi lipseau încă tricoul negru și ochelarii de soare, dar, în mintea lui, era deja personajul. Natura din jurul lui nu respecta însă scenariul, nu voia să se lase supusă regulilor.

Mircea porni dictafonul și spuse:

– Personajul dezlegă barca, se urcă în ea și vâsli spre Pădurea Agitată. Ploaia cădea tot mai deasă. Fulgere lungi brăzdau cerul, urmate de tunete care se rostogoleau minute în șir printre munții din jur.

Mircea încerca să simtă precum personajul, dar tot ce simțea era un gol tot mai mare.