Cărarea ce se unduia pe curbura dealului nu mai fusese călcată de picior de prea multă vreme, lăsând în urmă zgomotul carelor trase de boi, al animalelor ce își urmau drumul spre casă. Tata mi-a spus că animalele știau la ce poartă să se oprească, cel puțin în satul de unde provenea el. L-am crezut. Pășeam pe urme acoperite de vegetație, auzind conversații disipate de trecerea timpului, din care cel mai mult mi-au plăcut vocile copiilor ce chicoteau. Limba aceasta, specifică bucuriei, nu piere. Aș spune că aceasta este vocea copilului interior după care unii adulți tânjesc.

Dealul se curba spre Apus, care aducea cu el răsfrângeri ale unui curcubeu ce și-a permis să se uniformizeze în auriu pentru clipe de povețe spuse de bătrâni în prispa casei, la un pahar de must, de care le erau pline beciurile. M-am oprit și am admirat valea ascunsă după curbura dealului. Câțiva meri scunzi își purtau cu fălnicie merele roșii, presărați printre case de la care nu se vedea fum sau lumină. Dacă nu ar fi răsunat iarba de greieri, m-ar fi rănit liniștea sumbră care se lipise de casele din vale.

Drumul ducea în satul părăsit. Când mă gândesc la drumul de pământ care se deschidea pe ambele părți cu case vechi, rănite, îmi pare rău că am ajuns prea târziu. Casele din chirpici încetaseră să fie vii. Pieptul lor era rănit de o moarte pe care nimeni nu ar fi crezut-o posibilă, cu bucăți mari de chirpici căzute la baza caselor. Decăderea era la vedere, dacă e să amintesc de paiele din pereții crăpați, vene uscate de sângele ce le animaseră cândva. Când mi-am ridicat privirea spre acoperișurile scunde, tristețea a atins cota dramatismului. Căzute sub greutatea lor, m-au făcut să simt tristețea care te sufocă, acea formă a durerii care te lasă sec și fără lacrimi în fața trecerii nemiloase a timpului.

Tata mi-a arătat o casă părăsită în satul lui natal, din care a plecat mult prea devreme, trimis să învețe meserie. Sau, să o fure. Casa aceea era lăsată decăderii de o bătrânică pe care nu o mai vizitase nimeni de prea mult timp. Ea plecase dintre noi pe neobservate. Casa își pierduse frumusețea pe care i-o dăduse femeia. Pereții interiori nu au mai dorit să susțină plafonul din scândură pe care chirpiciul se ținea cu ghearele prinse de o plasă, cum se făcea atunci, cum nu se mai face de atunci. Ploaia a pătruns prin acoperișul vechi, cu umerii lăsați, îmbibându-se în stratul de pământ din direcția greșită. În loc să susțină viața, pământul lipit pe tavanul camerelor și-a abandonat rolul și s-a prăbușit. Grămezile de chirpici și scânduri încă agățate de un capăt de dulapii în care fuseseră prinse în cuie, înspăimântau.

Casa aceea din satul tatălui meu era o lecție – casele nu se părăsesc niciodată. Ați văzut vreodată de aproape o casă părăsită? Primul semn al decăderii este goliciunea. Mobilierul din lemn, adesea sculptat, dispărea. Scule făcute de meșterii satului se lipeau de mâinile vecinilor, care le înstrăinau de teama de a nu fi prinși, sau le țineau ascunse pentru a le păcăli că au fost adoptate. În timp ce li se servea salvarea, obiect după obiect dispărea din casele părăsite. Și, dacă e să mai adaug ceva, ferestrele. Cine a văzut ferestre cu geamurile nesparte? Copiii, adesea în grupuri ațâțate de vreun băiețandru care credea în case bântuite, veneau pe furiș, cu frica în sân și pietre în mâini, pentru răzbunare. Spărgeau ferestrele a răzbunare. Casele părăsite îi învață pe copii să se răzbune fără rost.

M-am abătut de la seara mea pe drumul de pământ din satul din vale, părăsit și decăzut, pentru a vă povesti despre casa părăsită din satul tatălui meu. Am făcut acest lucru pentru a vă spune un secret despre satele încă populate. Dacă vede cineva o casă părăsită, să îi caute un locatar care să o țină în viață. Dacă vedeți un om care bea și umblă pe drumuri, păcăliți-l că proprietarii care au părăsit-o, de fapt i-au lăsat-o în grijă. Dați-i cheile de la poartă. Doar cei care intră pe poarta unei case părăsite o pot salva de la decădere, doar celor cu cheia de la poartă le va fi salvată viața.

Aș mai spune ceva despre casa părăsită din satul natal al tatălui meu. Dacă mi-a spus el acest lucru, sau nu, nu știu, dar cred că el mi-a spus. Când tata vorbește despre copilăria lui, întinerește. Câte detalii se ascund în poveștile lui. Îmi place să îl ascult. Un lucru pe care mi l-a spus el, sau poate cred eu că l-ar fi spus, pentru că e înțelept, sau pentru că iubește acea parte a vieții lui, e că, o casă părăsită într-un sat nu trebuie lăsată la vedere. Există riscul ca ea să îmbolnăvească viața satului, a comunității, ce vibrează de dimineața cu muncile câmpului și treburile în casă, până seara, când se mănâncă cel mai bine, pe răcoare și cu povești spuse la lumina focului ce trosnește doar ca să confirme că adevăr există în șoaptele bătrânilor, cum există și speranța în strălucirea din ochii copiilor.

Satul în care am intrat era opusul a ceea ce tata mi-a spus. Oamenii locului au lăsat o casă părăsită să fie sfâșiată de timp și prădători, o boală care le-a cuprins și lor gospodăriile. Garduri din scândură, ce odinioară înfrumusețau casele, zăceau într-o doară, putrede. Îmi amintesc de o vizită în satul tatălui meu. Am mers mult până să intrăm în sat, cu sufletele pline de emoție că ne vom vedea bunica din nou. Bunic nu aveam acolo. Plecase dintre noi în ’77, în timpul cutremurului. Nu știm prea multe despre el.

De cum ne apropiam de prima gospodărie, lătrau câinii, dând din cozi veseli că aveau și ei parteneri de joacă. De după gardurile frumoase, pentru că în sat la tata oamenii se făleau cu ele, ne salutau băbuțele curioase. „Ai cui sunteți, măi copii?”, ne întrebau ele, an după an, poate pentru că ele uitau, sau poate pentru că noi creșteam și le puneam în dificultate să ne recunoască. Gardurile nu erau delimitări ale proprietăților cuiva. Nu. Ele erau scuza cea mai bună pentru bătrâneii care doreau să știe cui le veniseră nepoții în satul lor. Oare câți dintre ei s-au înșelat crezând că nepoții vin să rămână în sat?

M-am plimbat pe drumul principal al satului din vale, acumulând tristețea în inimă și pe chip. Mă durea fruntea de la multele oftaturi pe care le-am scăpat din suflet, uneori la stânga, alteori când privea case ce trădau bogăția de demult a unora, sau căsuțele ce împărțeau o curte comună, așezate în linie. Săraci sau bogați, gospodari sau oameni care fugeau de muncă, timpul a nivelat diferențele într-o mare masă de decădere ce nu i-a scutit pe niciunul.

Incursiunea pe drumul principal mă secătuise până la epuizare, așa că m-am așezat pe o băncuță o vreme și am închis ochii. De fapt, mă luptam să îi țin deschiși de o bună bucată de timp, dar mi-era groază să adorm într-un asemenea loc, de teamă să nu fiu absorbit în el, de teamă că mă voi trezi și revederea desacralizării satului îmi va accentua constatarea că nu am visat urât. Coșmarul în care mă aflam nu era în vis.

Nopțile din satul tatălui meu erau parfumate de mâncarea pe care o făcea bunica pe soba de lemne, pe care mai aruncam și noi felii de cartofi pentru a mânca și ceva gătit de noi. Mirosul cartofului copt pe ambele părți mi-a rămas întipărit în minte, cum mi-a rămas și senzația plăcută a așternuturilor răcoroase în care ne ascundeam într-o clipă, dând din picioare ca să simțim cearșaful și plăpumioara. Dună i se spunea acolo.

Mieunatul pisicilor se transforma curând în tors. Pisicile ne torceau pe piept de la sine. Așa voiau ele. Mai fugeau după greierii ce se strecurau curioși în casă. Între torsul pisicilor și cântecul strident al greierilor îndrăzneți era rivalitate. Nouă ne plăcea și râdeam înfundat, cât să nu ne audă bunica.

Ne amenința cu urzicatul, iar noi o credeam. Ni s-a mai întâmplat să ne tratăm de un reumatism viitor cu ajutorul urzicilor din mâna bunicii. Dormeam cu zâmbetul pe buze și cu exerciții de memorare a trăsnăilor pe care le făcusem deunăzi. Să nu uităm, s-avem ce povesti la întoarcerea la oraș. Ne trezeam când păsările de curte își începeau activitatea. Nimeni nu știa că suntem treji. Riscam să fim puși la treabă, iar noi nu veniserăm acolo pentru așa ceva.

Cu ochii mijiți priveam la casa din față. Vântul mai mișca câte o scândură din gard, agățată de traversa din lemn putred. Îmi plăcea casa, sau ce a mai rămas din ea. Partea de jos era o combinație de piatră cu chirpici, partea de sus era din lemn, cu o verandă din lemn ornat cu decupaje simple. Fereastra în care se mai vedeau câteva colțuri de sticlă, se fâțâia a plictiseală într-o cursă scurtă de du-te-vino care scârțâia fără interes. M-am ridicat și am făcut câțiva pași până la gardul prăbușit sub greutatea nepăsării. Curtea era mare. Cred că puteai întoarce un camion în ea. Așa se spunea și despre casa bunicii mele, dar eu nu mai cred cu ușurință ce-mi amintesc. Cu trecerea timpului, dimensiunile pe care le avea lumea copilăriei au intrat la apă simțitor.

Pământul uscat era tocat de pași de dimensiuni diferite, cum era răvășit de sute de copite de vite și cai ce s-au afundat în noroi, acum o uscăciune ce ilustrează activitate. Că plouase atunci, când pași și urme de copite deopotrivă s-au lăsat copiate de noroi, sau că pământul se pregătea să păstreze și el urmele unui trecut însemnat, nu știu. Pământul se albise de la trecerea timpului și nu se ascundea de la a-și arăta suferința de pe întregul lui trup. Am oftat și m-am sprijinit cu spatele de peretele casei, acolo unde încă mai era integru. M-am lăsat pradă deznădejdii și gravitației, alunecând cu spatele în jos, până ce buzunarele pantalonului au atins pământul, strivind amintirile pe care le purtam în ele. Mi-am tras pălăria de paie peste frunte, capul l-am împins în genunchi și mi-am cuprins mai apoi picioarele cu brațele. Am suspinat de câteva ori și am adormit.

(Fragmente din manuscrisul Casa veche nu se părăsește)