Există în viața fiecăruia dintre noi momente foarte precise care poartă un nume simplu și nemilos: ultima dată. Nu le recunoaștem atunci când se întâmplă. Nu se aude niciun clopot, nu se schimbă lumina, nu tresare aerul în jurul nostru. Le trăim ca pe oricare alte clipe, cu nepăsarea firească a celor care cred că totul se mai poate repeta. Abia mai târziu, uneori mult prea târziu, înțelegem că acolo s-a închis, fără zgomot, o ușă. Aș vrea din tot sufletul să știu când a fost ultima oară când am ținut-o pe mama de mână, copil fiind. Să fi avut doisprezece ani? Treisprezece? La paisprezece eram deja destul de înalt, cu primele tuleie sub nas și cu stângăcia aceea orgolioasă a băieților care se rușinează de propria tandrețe. Nu cred că o mai țineam de mână. Dimpotrivă, probabil îmi doream să-mi arăt independența, să merg puțin înaintea ei sau puțin mai în urmă, oriunde numai nu lipit de ea. Să merg cu mama de mână era atunci ultimul lucru pe care l-aș fi vrut. Mă făceam de râs, ce naiba.
O mai țin și acum de mână, uneori, când o vizitez și ieșim la plimbare. Dar este altceva. Acum mâna mea o caută pe a ei cu o grijă stângace. Nu mai este mâna copilului care se lasă condus, ci mâna omului mare care încearcă să ocrotească la rândul lui. Încerc să-mi aduc aminte. Din clasa a treia sau a patra am început să merg singur la școală. De fapt, împreună cu fratele meu, mai mic cu un an. Mama pleca mai devreme spre școala dintr-o altă comună, unde făcea naveta și preda limba română. O văd parcă dimineața, grăbită și totuși atentă la toate, învăluită în miros de nechezol și de cretă, cum ne verifica sandvișurile în ghiozdane. Când a apărut al treilea frate, eu aveam deja opt ani și eram cel mare. Dacă mergeam undeva tuspatru, mama îl ținea pe cel mic în brațe. Oricât de grijulie era, nu avea câte o mână pentru fiecare dintre noi.
Vreau să știu când a fost ultima oară când am ținut-o de mână fiind încă un copil, mai
scund decât ea, ridicând privirea spre chipul ei și căutând, fără să știu, adăpostul palmei ei. Vreau să-mi amintesc clipa aceea în care lumea era mare, gălăgioasă, uneori amenințătoare, dar devenea dintr-odată suportabilă dacă mâna mamei îmi cuprindea degetele. Atunci știam, cu o certitudine pe care numai copiii o au, că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Poate s-a întâmplat într-un loc aglomerat, poate în gara din Ploiești, când mergeam la bunici. Îmi imaginez peronul, forfota, valizele, vânzătorii, mirosul de fier, iar eu, mic, prins de mâna ei ca de singurul lucru sigur din toată lumea aceea mișcătoare. Și apoi, la un moment dat, pe care mi-e greu să-l identific, fără să-mi dau seama, palma mea s-a desprins. Am făcut un pas singur. Apoi încă unul.
Cum de am uitat acel moment? Cum se poate să păstrăm în noi atâtea locuri, atâtea întâmplări, atâtea chipuri trecute prin viață și să pierdem tocmai clipa care poate că a însemnat sfârșitul copilăriei? Poate că nu suntem făcuți să recunoaștem sfârșiturile în timp ce le trăim. Poate că frumusețea lor stă tocmai în faptul că trec neanunțate, lăsându-ne abia mai târziu să le căutăm, ca pe niște fotografii rătăcite într-un sertar. Iar acum, după atâția ani, aș da orice să pot găsi clipa aceea, să intru în ea fără zgomot și să-mi văd palma mică în mâna ei. Să mai rămân acolo un minut și să nu uit.