Într-o după-amiază halucinantă, ce

glisa, liric şi lin, către

seară,

am făcut o scurtă plimbare cu

mama,

prin pitoreasca ei

curte, întomnată,

solară,

o mult prea scurtă plimbare,

învolburaţi, destrămaţi, în

frunze târzii de octombrie şi

în voaluri

de soare.

Şi, dintr-odată,

din mers, cu

voce senină şi clară,

a şoptit câteva versuri

din Eminescu,

acele

în care geniul însuşi,

cel arhetipal,

vorbeşte de frunzele nucului,

ce ne zburau împrejur,

de vii îmbrumate, de

rândunele,

de cineva, oare cine?,

aşteptat, invocat, care

încă nu vine…

Apoi,

liniştită, cuminte,

mama s-a-ntors

în lucida ei agonie

de mai înainte.

Acestea au fost

– către mine –

ultimele mamei cuvinte.