La 10 decembrie 1936 se stingea din viaţă scriitorul italian Luigi Pirandello, cel căruia, cu doar doi ani mai devreme, îi fusese decernat Premiul Nobel pentru literatură. Prozator de o nebănuită forţă, experimentator şi estetician, Pirandello îşi datora unicitatea şi bogăţia stilului său mediului în care s-a născut în 1867: orăşelul Chaos din Girgenti, Sicilia, o lume a atemporalităţii, individualizată (şi) printr-un dialect propriu, pe care, la finalul studiilor sale de filologie de la Roma şi Bonn (în 1891), autorul l-a studiat în amănunţime. Numărul lucrărilor semnate de el este impresionant: numai nuvelele scrise în anii interbelici, grupate mai apoi în ciclul Novelle per un anno (Povestiri pentru un an), reprezintă cincisprezece volume – printre cele mai cunoscute naraţiuni fiind Moş Matia Pascal, Bătrânul şi tânărul (1904), Trage! (1916) şi Unul, niciunul şi o sută de mii (1926). În aceeaşi perioadă, Pirandello se afirmă ca un dramaturg de primă clasă, dramatextele sale din anii 1918 – 1935 fiind reunite sub sigla Maschere nude (Masca goală) – autorul însuşi ţinând să-şi decripteze titlul, ca reflectarea preocupărilor insistente pentru temele identităţii. Piese ca Eşti cu adevărat ceea ce crezi că eşti (1918), Şase personaje în căutarea unui autor (1921), Henric al IV-lea (1922), Să-i îmbrăcăm pe cei goi (1923) ori Viaţa ce ţi-am dat-o (1924) fac şi astăzi săli pline. Pirandello a fost, de asemenea, poet, cinci volume reunindu-i opera lirică: Răul jucăuş, Paştele Pământului, Elegii renane, Cimpoiul şi Florile cheii. „Un om va muri, un scriitor, instrument al creaţiei: dar nu şi ceea ce el a creat! Şi pentru a fi în măsură să trăieşti de-a pururi, nu ai nevoie de daruri extraordinare ori de puterea de a face miracole. Cine a fost Sancho Panza? Cine a fost Prospero? Şi, iată, ei trăiesc pentru veşnicie, germinând, pentru că au norocul să găsească un sol mănos, o imaginaţie ce ştie cum să-i cultive şi să-i hrănească” – spunea, în Şase personaje în căutarea unui autor, Luigi Pirandello.