Împărțit în nouă capitole, volumul Mediterana: democrație, aventură, artă, jihad, de Adrian Petru Stepan, ne poartă în principal pe malul nordic (italian) al mării, fără să omită, totuși, celelalte civilizații din jurul acestui loc central din istoria și imaginarul Occidentului și Orientului deopotrivă. Locuri, oameni, istorie, geografie, arhitectură, obiceiuri culinare, vinuri și multe altele, toate trecute prin experiența, critica și simțul estetic al unui pasionat de călătorii și istorie. Adrian este, pe alocuri, încântător. Ceea ce ridică nivelul acestui volum de la simple notițe și observații de călătorie la cel de artă sunt minuțioasele date istorice oferite în context, precum și eleganta alunecare a scrisului spre literatură. O combinație pe care o admiram până acum la Bill Bryson, dar pe care, iată, o pot regăsi cu plăcere și la un compatriot.

Adrian, fidel rolului său de povestitor, a împărțit volumul în cinci povestiri, cu rol de capitole. Între ele există legături, nu doar prin personaje, ci și prin locuri, stil sau narațiune, ceea ce le conferă unitatea unui roman sau, mai corect, a unui jurnal de călătorie. Prima povestire, La vita è bella. Nostalgii în Trieste, face legătura, nu foarte evidentă la început, între Timișoara și superbul oraș în care James Joyce a început să scrie romanul Portret al artistului la tinerețe, dar și Finnegans Wake, în care se pot regăsi unele expresii italiene din dialectul triestin. Conexiunea dintre cele două orașe este dată de apartenența lor la spațiul central-european, atât de bine structurat și definit de Imperiul Austro-Ungar, prin personalități comune, cum ar fi timișoreanul de origine maghiaro-germană Francesco Illy, inventatorul mașinii automate de făcut cafea, născut la Timișoara și decedat în Trieste, dar, mai ales, prin arhitectura imperială, o urmă de neșters a istoriei comune celor două orașe latine. Povestea orașului ne este spusă și prin intermediul unui localnic, o tehnică literară prin care este asigurată originalitatea și autenticitatea relatării.

– Tocmai aici ne asemănăm, îmi explică surâzând colegul italian, un cunoscător fin al istoriei europene. Trieste și Timișoara au fost două orașe asupra cărora Viena și-a pus pecetea. Și le leagă ceva: multiculturalitatea.

A doua poveste, Va deveni La Serenissima o superbă colonie?, este, așa cum ne arată și titlul, o pasionantă prezentare a Veneției. Adrian, cu o modestie autentică, se declară pierdut în fața grandorii și frumuseții orașului din lagună: Cred că trebuie să cunoști istoria artei și arhitecturii pentru a putea aprecia Veneția. Spre deosebire de alte destinații turistice, unde e suficient să ai habar de puțintică istorie și să îți placă străduțele și casele de odinioară, aici trebuie să fi primit o anumită educație, să diferențiezi curentele artistice și să înțelegi ce deosebește o capodoperă de o sculptură banală. Dar, dincolo de această evidentă admirație, Adrian insistă să afle autenticul, sau cât a mai rămas din Veneția lui Marco Polo. Îl găsește, dar într-o formă diluată, care îl mâhnește și îl face să se uite cu neîncredere spre viitorul acestor orașe-muzeu europene.

Surprinzător pentru mine, în a treia poveste, Salento: istoria zbuciumată a Europei concentrată în „tocul” Peninsulei Italice, Adrian scrie că, deși istoria Florenței este mult mai cunoscută și a jucat un rol important în perioada medievală europeană, piețele, fortificațiile, catedralele și străduțele în stil baroc din Lecce creează un spațiu mai atrăgător decât trufașul oraș toscan. Dincolo de comparația care m-a blocat pe moment, am recunoscut din nou pasiunea lui Adrian pentru locuri mai puțin cunoscute, mai puțin turistice, dar încărcate de semnificații și, poate, chiar mai autentice. De altfel, pe un plan mai înalt, Adrian, fără să caute cu tot dinadinsul, se oprește de multe ori pentru a studia și înțelege tocmai aceste localități, peisaje și întâmplări de o mai mică importanță turistică, dar care oferă mai multe satisfacții călătorului avizat. Uite așa am aflat și eu de această regiune a Italiei, cucerită când de greci, când de aragonezi, normanzi, bizantini, francezi sau otomani, de eforturile localnicilor de a păstra vie moștenirea culturală, și, mai ales, de faptul că, prin frumusețe, poate rivaliza cu oricare altă regiune a peninsulei.

Putem doar să ne bucurăm de fiecare zi, așa cum fac mulți locuitori ai Peninsulei și cum au făcut dintotdeauna, și să sperăm că vom putea să ne bucurăm de un mic-dejun într-o masserie din Salento ori de un asfințit pe țărmurile Mediteranei cât mai mult timp de acum încolo, cât mai mulți dintre noi.

A patra poveste, Istoria, frumusețea și dragostea ascunse în curtea unei case vechi din Rodos, rupe un pic scenariul de până acum, aducând o povestire reală de dragoste dintre o frumoasă venețiană cu origini orientale și un tânăr aristocrat turc. O dragoste interzisă de convențiile vremurilor, o iubire pătimașă, dar rămasă secretă, cunoscută doar sub forma unor jurnale cu circulație restrânsă în cadrul familiilor urmașilor lor. Și, cumva, parcă firesc, totul are loc pe insula Rodos, un mic paradis, un loc aflat la intersecția culturilor est-mediteraneene, fie ele turcești, arabe sau evreiești, cu cele sudice, reprezentate de Egipt, și cele vestice, grecești, italiene și chiar mai departe, mergând pe firul cruciaților până în nordul Europei.

– Aceasta a fost bunica mea, o venețiană care a făcut să plângă mulți bărbați și a cărei poveste este nemaipomenită.

Confirm și eu, alături de autor, spusele bătrânei din Rodos. O poveste de dragoste cu iz oriental, dar și occidental, așa cum probabil că au fost multe iubiri de-a lungul mileniilor în această parte a Mediteranei.

Poveștile cu numărul cinci, șase și șapte sunt succinte, dar foarte interesante prezentări ale istoriilor recente a trei țări. În ordine, acestea sunt: Palestina: conflictul care se va termina la sfârșitul lumii, în care este prezentat conflictul dintre tânărul stat Israel și țările arabe din jurul său; „Heaven is a place on Earth!” Dar nu și pentru jihadiști, o scurtă pățanie personală a autorului într-un resort turistic de pe malul Mării Roșii, urmată de prezentarea înființării, creșterii și maturizării organizației jihadiste numite Frații Musulmani; și Între Europa și islam. Tunisia poate demonstra că Europa nu se termină pe țărmurile nordice ale Mediteranei. În această poveste, Adrian își continuă discursul personal, întrerupt de ultimele două povești, revenind cu observații din călătoriile sale: De două ori am fost surprins ca, în plimbările prin oraș, să fim opriți de bărbați care îmi întindeau mâna și salutau zâmbind.

Povestea a șaptea, mai lungă decât anterioarele, îi oferă lui Adrian ocazia de a ne prezenta viziunea sa istorică și politică asupra Mediteranei, ca liant între civilizații, ferment pentru idei noi, religii și culturi, dar și, uneori, o barieră artificial creată de dictatori, fie ei laici sau religioși. De formație umanistă, Adrian crede în viitorul acestei regiuni și, ca un renascentist, încearcă să afle calități chiar și în cele mai întunecate colțuri ale regiunii, ba chiar mai mult, să creadă în schimbare și democrația laică: Democrația este sistemul care permite indivizilor să își trăiască viața așa cum cred ei de cuviință, respectând regulile necesare funcționării comunității. Însă, pe de altă parte, este sistemul politic cel mai sensibil și cel mai rar întâlnit de-a lungul istoriei.

Povestea a opta, Cea care nu s-a vrut scrisă, tratează alte două insule, după Rodos, „povestită” romantic în capitolul patru, și începe cu o mărturisire ce pare șocantă, dar care este, de fapt, semnătura originală a lui Adrian Petru Stepan, un călător care nu se sfiește să ne spună că îi place când îi place și că nu îi place când nu îi place: Dintre toate destinațiile meridionale vizitate până acum, Ciprul mi-a plăcut cel mai puțin. Străzi întortocheate, clădiri aruncate fără nicio noimă, după cum le-a venit proprietarilor, un mix de stiluri arhitectonice, biserici doldora de istorie și artefacte lângă dughene pline de praf, magazine ținute de englezi tatuați și bărboși, vizavi de altele cu nimicuri chinezești, o harababură unde, din loc în loc, găseai câte un loc izolat și instagramabil. Dar nu asta îi stârnește autorului melancolia, ci istoria recentă a conflictului dintre turci și greci, ce a dezbinat societatea insulară și multiculturalitatea ei. În schimb, Malta, cu superbele sale grădini Upper Barrakka, l-a fermecat de la prima vizită. Vă las plăcerea de a descoperi cum Adrian călătorul se poate transforma nu doar în Adrian prozatorul, ci și în Adrian poetul.

Europa este un imens muzeu care te face să visezi la paradis, să crezi că lumea poate fi un loc miraculos. Iar sala cea mai frumoasă a acestui muzeu, poate nu cea în care Directorul a așezat cele mai valoroase artefacte, dar de departe cea care a fost amenajată de un curator cu bun-gust desăvârșit și un dram de nebunie, se numește Spania. Iată un citat care poate deveni un motto al oricărei cărți de călătorii în Peninsula Iberică, dar pe care Adrian îl păstrează pentru ultima sa poveste, cea a Valenciei: El-Andalus: bunăstarea și melancolia care pot prăbuși încă o civilizație. Povestea îmi este cu atât mai dragă cu cât eu însumi am fost călător prin Valencia și împrejurimi, gustând din plăcerea plajelor, a unei paella cu fructe de mare, a plimbărilor pe înserate prin parcuri, dar și pe străduțe pitorești, sau admirând operele adăpostite în muzee. Dar nu numai, pentru că, în Valencia, până și gara este o capodoperă, ca să nu mai pomenesc de bunătatea și ospitalitatea locuitorilor săi.

Prin acest volum, ce îmbină fericit impresiile de călătorie cu speculațiile filosofice, statisticile economice cu notițele istorice, realitățile străzii cu vestigiile arhitecturii și artei, Adrian Petru Stepan ne oferă o perspectivă personală și originală asupra civilizațiilor mediteraneene. Poveștile sale m-au surprins de multe ori. Sunt locuri pe care le-am vizitat și eu, unele pe îndelete, cum e Florența sau Valencia, altele doar fugitiv, o după-amiază sau maxim un weekend. Dar, indiferent de lungimea sejurului meu, Adrian mi-a completat cunoștințele și mi-a oferit un alt unghi prin care să privesc locurile și oamenii. Cred că, prin această perspectivă personală, însoțită de multe informații altfel greu de găsit și sintetizat, acest volum merită citit și apreciat.

* Adrian Petru Stepan, Mediterana: democrație, aventură, artă, jihad, Iași, Editura Lebăda Neagră, 2024