Între ciocanul vrăjitoarelor și nicovala exegezei

Între ciocanul vrăjitoarelor și nicovala exegezei

Pentru spațiul românesc, problema confruntării dintre creștinism și tradițiile precreștine nu s-a pus niciodată; dimpotrivă, cele două moduri de a fi în spiritualitate, aflate (cu rare excepții) în complementaritate, s-au îngemănat vreme de două milenii atât în cultura populară, într-un model de multiculturalism autentic, cât și – ori de câte ori intemperiile istoriei au îngăduit-o – în creația cultă. Nu la fel au stat lucrurile în alte, chiar multe alte părți ale continentului european, în care, în diverse epoci, unele cu durată de mai multe generații, diferite centre de putere și-au aservit Biserica (fie ea catolică, ortodoxă sau protestantă), exersând, în numele unor comandamente mai mult sau mai puțin legitime, instrumentele guvernării absolutiste. Poate cel mai exemplar dintre aceste centre de putere este Inchiziția, o forță creată pe linia de confruntare dintre islamism și creștinism care n-a ezitat să lovească chiar în Biserica pe care pretindea că o reprezintă și apără, o forță care a oferit posterității modelele pentru cele mai atroce instrumente ale totalitarismelor moderne și contemporane: poliția gândirii, tortura, lagărele de concentrare, condamnarea pe baza ”originii nesănătoase”, ș.a.m.d. Din laboratoarele acestei forțe malefice s-a ivit, la un moment dat (nota bene, în plină Renaștere), manualul inchizitorial numit Maleus maleficarum/Ciocanul vrăjitoarelor, un veritabil cod de procedură pentru torturarea tuturor celor care intrau, fie și din întâmplare, în vizorul poliției gândirii.
Acestui tratat, până acum prea puțin evocat în cercetările umaniste românești și deloc studiat cu atenție, îi dedică cercetătorii universitari timișoreni Dana Percec și Dan Negrescu valoroasa contribuție exegetică intitulată ”Periplu prin malefic – un eseu lucrat pe surse” și apărut, în colecția Agora, la Editura Universității de Vest. Volumul nu se rezumă la a introduce în circuitul științific de la noi a unei temeinice selecții de texte din amintitul manual inchizitorial (ceea ce este deja o performanță în sine), ci adaugă un excepțional studiu menit, pe de o parte, să contextualizeze problematica analizată cu rigoare, dar și cu preocupare pentru actualizarea coordonatelor fenomenului, iar pe de alta să înlesnească cititorului român, fie el specialist ori profan, înțelegerea utilității acestui demers academic. Pentru că, deși (așa cum spuneam la începutul intervenției noastre) spațiul cultural românesc nu a generat niciodată astfel de războaie spirituale, deși în tradiția noastră descântecul și rugăciunea, colindul și pelerinajul au făcut mereu casă bună, efectele secundare ale tulburărilor de pe alte meleaguri s-au răsfrânt și la noi, în moduri care – cu alte aparențe, dar cu aceeași esență – continuă să ne provoace și astăzi. Stă mărturie în acest sens (dintre exemplele istorice – pe cele ale contemporaneității le lăsăm în seama imaginarului Dvs.), procesul vrăjitoarei de la Ezeriș (Banat), din anul 1728, adică din epoca instalării autorității habsburgice așa-zis eliberatoare, pe care autorii studiului exegetic timișorean îl analizează distinct, ca ilustrare (ca și în cazul conspectului dedicat medicilor din Ungaria și Transilvania ori celui despre vampirii sârbo-iliri) a modului în care maleficul instituționalizat de Inchiziție s-a manifestat în periferiile teritoriilor controlate de totalitarismul inchizitorial.
Să cităm, în încheiere, fraza-cheie a manualului Ciocanul vrăjitoarelor, instrumentul prin care, orice ai fi făcut sau n-ai fi făcut, puteai fi declarat vinovat doar pentru că așa voia inchizitorul: Suprema erezie e să nu crezi în erezie.