Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu, este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienaşiei declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă, era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână. În aceeaşi proporţie, tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană, îi erau indiferente. A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepţiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existenţei nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câştiga singur, îl susţinea tatăl său şi-l ajutau amicii. Iar recunoaşterile publice le-a despreţuit totdeauna. Vreun premiu academic pentru poeziile lui Eminescu, de a cărui lipsă se plânge o revistă germană din Bucureşti? Dar Eminescu ar fi întâmpinat o asemenea propunere cu un râs homeric sau, după dispoziţia momentului, cu acel surâs de indulgentă miloasă ce-l avea pentru nimicurile lumeşti. Regina României, admiratoare a poeziilor lui, a dorit să-l vadă, şi Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am văzut şi eu la Curte şi l-am văzut păstrând şi aici simplicitatea încântătoare ce-o avea în toate raporturile sale omeneşti. Dar când a fost vorba să i se confere o distincţie onorifică, un bene-merenti sau nu ştiu ce altă decoraţie, el s-a împotrivit cu energie. Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt Rege ar fi putut să-l distingă? Şi aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desăvârşire lipsit, nu din sumeţia unei inteligenţe excepţionale, de care numai el singur nu era ştiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală, pentru care orice coborâre în lumea convenţională era o supărare şi o nepotrivire firească!         

Scrise de Titu Maiorescu, acel providenţial constructor întru cultura română de la începuturile sale moderne, cuvintele de mai sus ne dezvăluie despre Mihai Eminescu – Poetul de la a cărui naştere se vor împlini, peste câteva zile,169 de ani – acea percepţie pe care au avut-o contemporanii săi. Pe această percepţie va fi construit, de-a lungul deceniilor care au urmat, unul din miturile fundamentale ale identităţii noastre culturale, un monument imaterial pe care, peste un veac, Marin Sorescu îl va surprinde admirabil, prin acel “Eminescu n-a existat”. Cu adevărat, multe din ipostazele în care a fost şi este evocat, nu-şi găsesc corespondent în realitatea istorico-axiologică. Revizor şcolar la un moment dat, Eminescu n-a fost niciodată un om de administraţie; semnatar în gazetele epocii (şi, astfel, ecou al zbaterilor şi dezbaterilor vremii) şi chiar redactor-şef la principalul ziar al Capitalei, el nu poate fi considerat ziarist; însoţitor al trupei de teatru condusă de Iorgu Caragiale, nu trece în rândul actorilor; auditor al cursurilor de drept, filosofie, economie politică ori fizică, nu va fi niciodată de asociat juriştilor, filosofilor, economiştilor sau fizicienilor. În special, el nu a fost un om politic, oricât de mult s-a implicat în Serbările de la Putna (şi, prin aceasta, în underground-ul reconstrucţiei naţionale), oricât de tare a combătut, în editorialele sale, partide şi grupări ale momentului, şi, mai ales, în pofida invocării sale în marile bătălii politice din veacul post-existenţei sale – bunăoară, din vremea făuririi României Mari, din zodia rezistenţei la bolşevizare, din Renaşterea Basarabeană ori din dramaticul Decembrie 1989, când, să nu uităm, tinerii exersau pe viu versul eminescian “Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, transformându-l în de neuitatul “Vom muri şi vom fi liberi!”. Nefiind nimic din toate acestea – nici funcţionar, nici ziarist, nici savant ori politician, Mihai Eminescu şi-a putut proiecta imaginea peste atari roluri din ipostaza sa, singura reală, de stihuitor, de creator autentic, de muritor care se împlineşte prin spirit. De aceea, Mihai Eminescu – şi, laolaltă cu el, mitul său cultural – este, ca Poet Naţional, indestructibil.