Ileana Mălăncioiu sau poezia în alb-negru

Ileana Mălăncioiu sau poezia în alb-negru

         Dedicat poetei Ileana Mălăncioiu (ca „ţintă fixă”), dosarul tematic întocmit de vetrişti (v. Portret în palimpsest, în Vatra, nr. 7/2017) dovedeşte, iarăşi, că înainte de a aparţine „castei marilor poeţi”, cum ne reamintea Eugen Negrici, autoarea Liniei vieţii este o personalitate puternică, intransigentă, de o frapantă rectitudine morală. Şi care, indiferent de împrejurări, asumându-şi riscuri, nu puţine, în ceauşismul agonic, a ţinut „să spună ce avea de spus”, refuzând compromisul şi cameleonismul literar, înţelegând poezia ca mod de existenţă. Un titlu precum Am reuşit să rămân eu însămi (Polirom, 2016), adunând – selectiv – interviuri, probează din plin această verticalitate, însoţind destinul literar (auster, monoton, de o copleşitoare gravitate lirică) al celei care l-a admirat şi „adoptat” pe Bacovia.

         Universul poetic al Ilenei Mălăncioiu, fantasmatic şi traumatic, de o singularitate izbitoare evidenţiază o conştiinţă ultragiată, îmbrăţişând tema morţii. O poezie în alb-negru, constata Ion Mircea, vitală, totuşi, îndatorată demonismului rustic, resuscitând memoria anonimă (cu ale sale exigenţe ritualice), purtând „culpe arhetipale” (cf. Iulian Boldea), semnificând, prin acutizarea percepţiei, prin incursiunile în „cealaltă lume”, în regatul umbrelor, un „alt mod de a simţi realitatea” (cf. E. Negrici). Sevele unui moralism ţărănesc străvechi, aspru, negreşit, irigă, aşadar, poeziile celei care, de la Pasărea tăiată (1967, un debut cu ecou modest) până la Urcarea muntelui (1985, o „bombă” editorială, după vorba păţitului M. Sântimbreanu) şi-a radicalizat discursul, constatând că „timpul melancoliei a trecut”. Poate că primirea rezervată s-a datorat şi faptului că „întârziaţii” (al doilea val al generaţiei şaizeciste) găseau „porţile închise”; canonul era deja fixat şi ocupat iar „timpul cenuşiu” al epocii tempera entuziasmul cheltuit de primii veniţi, impetuoşi, doritori să se afirme, acceptând „costurile” (compromisurile) de lansare. Totuşi, poeta, după ce revuistic îşi făcuse intrarea „fără glorie” (zice) în revista Luceafărul, încă studentă, sub oblăduirea lui Ion Gheorghe, atrăsese atenţia rafinatului Emil Botta. O scenografie rustică, îmbibată de concreteţe, atentă la detaliul crud, vidată de patetism cultivă, la start, un expresionism întunecat, de cert suport existenţial. Peste ani, Ileana Mălăncioiu va mărturisi că „lecturile” prime au fost chiar întâmplările satului, jocurile băieţeşti (v. Puii din scorburi), reconstituind, cu dramatism auster, ritualurile jertfei, înnobilând astfel simbolismul ţărănesc. În poezia titulară, personajul-martor asistă la o scenă domestică, terifiantă însă (suferinţa păsării, în zbatere convulsivă, când „trupul mai aleargă după cap”, poeta-copil asigurând acea „conductibilitate lethală”, cum s-a observat). S-au făcut trimiteri şi la Moartea căprioarei, volumul întreg anunţând crezul poetei, respectat cu sfinţenie: fiecare carte încercuieşte o experienţă, developează un fond de obsesii, poezia nefiind doar un text, ci un mod de viaţă. Nu „o adunătură de metafore”, ci un mesaj existenţial. Încât, dezinteresată de laudele care glorificau cum-ul scriiturii, atentă la ce spune, „ţăranca din Godeni” face din poezie un exerciţiu de sinceritate (sau, mai exact, de supravieţuire). E drept, rectitudinea inconfortează lumea scriitoricească. Or, Ileana Mălăncioiu, străină de uşurătatea balcanică (spumoasă, poate, iresponsabilă însă) vădeşte o inclemenţă rigidă, de aflat, fără sincope, şi în publicistica sa, risipind tuşe ironice sau accente polemice, repudiind oricum euforiile de conjunctură. Aşadar, dramatism, sarcasm, trudă, chin, cruzime etc., toate placate pe un bacovianism obsesional, aici hieratic, înţelegând că moartea rămâne răul suprem. Şi că moartea psihică ne ameninţă, oferind adevărata insuportabilitate, împinsă în anularea fiinţei: „Să nu-ţi mai fie frică de moarte / Mai mult decât de viaţa pe care-o duci”. Anunţând radicalizarea poeziei sale, neridată de trecerea anilor, în efortul – firesc, obligatoriu – de individuare, deşi autoarea, vădit implicată, cinstind genealogia rurală, pare a regreta cumva despărţirea: „Eu am plecat din munte prea devreme”.

         Volumele care au urmat, şi ele tulburătoare, plonjând într-o atmosferă halucinantă, enigmatică, abundă în făpturi spectrale, cu inserţii autobiografice (de substrat infantil) şi montură folclorică, trăind sub fascinaţia morţii. Către Ieronim (1970), aducând în scenă un personaj emblematic, cu oase frânte, mortificat, un „contur de lumină”, Inima reginei (1971) ori Crini pentru domnişoara mireasă (1973) se mişcă pe orbita gravităţii, îngemănând moartea şi nunta, eliberând un ton bacovian: oraşul e „e plin de morţi”, drumul e „putred de noroaie”, chipurile sunt ude („ca de-o ploaie eternă”), desfăşurând o viziune voluptuos-macabră. Abia Sora mea de dincolo (1980), consemnând suferinţa (ca experienţă), veghea, sentimentul tragicului ireparabil şi, desigur, iluminările sufletului adună poeme trăite, descoperind tragicul ca valoare a vieţii. Vorbind despre boală şi agonie, himere şi năluciri, valorificând estetic, prin „atenuare poetică” (cf. N. Manolescu), stranietatea. O experienţă copleşitoare şi vindecătoare, aşadar, în care sufletul „părăsit de vise”, înconjurat de morţi, sicrie, lespezi etc., rezonează coşmaresc-durernic: îngropată alături de sora iubită, poeta trage plapuma-lespede şi face, în confruntarea cu limita, un „exerciţiu de vindecare”. O poezie sumbră, evident, mitologizând moartea, o viziune onirică, transgresând planurile şi o „scenografie macabră” (Eugen Simion), o reconstrucţie (imaginativă) de o simplitate înşelătoare, trecută prin experienţa durerii, departe de afectările liricii aşa-zis feminine. Mai mult, într-o epocă îndemnând la un optimism robust şi eroism (cum suna comanda oficială), Ileana Mălăncioiu, înregistrată de Marian Popa la familia Thanaticilor, va omologa thanaticul cu „o insistenţă plicticoasă”, căzând repetat în show funebru. Dar, spune acelaşi Marian Popa, „misterul morţii rămâne întreg şi este deopotrivă al tuturor” (vezi Istoria literaturii romîne de azi pe mâine, vol. II, p. 527). Încât „reconstruind” şi distorsionând bacovianismul, poeta înţelege expierea ca adevăr implacabil, „dezmierdând” moartea. Întâmpinată cu blândeţe, deopotrivă repulsiv-atractivă, ea capătă viaţă reală, devine o suprarealitate, râvnită de „carnea trecătoare”. Viitorul pare „un regat frumos”, descinderile„în lumea celor care nu mai vin” urmează un traseu iniţiatic, refuzând însă stingerea de tot. Mai mult, cele două lumi sunt inseparabile şi poeta pare convinsă că „lumea aceasta se sprijină pe credinţa în existenţa celeilate”. Încât călătoria sufletului („desfăcut”, „desprins de trup”) spre acel dincolo, urcând „trepte de aer”, devine o expediţie cognitivă (v. Ardere de tot), mixând ceremonios-obsesiv frica şi fantezia (torturante), visul şi realitatea / viaţa şi moartea topindu-se într-o ambiguitate fertilă. Chiar dacă drumul spre moarte anunţă un sfârşit iminent (la nivelul tragicului individual), „după obicei”, relaţia Eros / Thanatos promite o nuntire mioritică, în levitaţie, într-un „tablou cu stafii” (Valeriu Cristea), departe de ferocitatea sangvinară a începuturilor (pasărea tăiată, boul jupuit, jertfirea mielului), în pofida morbideţei estetizante. Un spiritism, mai degrabă, alungând „frigul morţii”. Dar Ileana Mălăncioiu s-a format în „atmosfera cărţilor mari” şi acel doctorat despre Vina tragică (cu Ion Ianoşi, în 1975), tras într-o carte ivită trei ani mai târziu, un survol erudit asupra temei, vestea înnoirea perspectivei. Între timp, Ardere de tot (1976), cartea care anunţa o schimbare (sesizată, primul, de Valeriu Cristea) a fost şi o primă experienţă (dură) cu cenzura. Cu trimiteri la Cartea lui Iov, punând problema salvării / limitei, botezată iniţial Exodul, Ardere de tot încerca separarea lumilor, descifrând Sensul vieţii. „Ce bine că nu intru în somnul fără vise”, anunţa poeta, ca ambasador al „populaţiei de suflete”, distingând între setea de viaţă şi teroarea morţii. Iar Urcarea muntelui (1985, la Albatros şi apoi în 1992, plus o antologie cu acest titlu, în 2007, la editura Corint) impresionează prin forţă vizionară, divulgând sumbreteţea realului, monstruozităţile şi suferinţa obştească. Părelnic arhaizantă, această poezie a rezistenţei (implicit politică), într-o vreme „bănuitoare”, vrea să comunice în regim de urgenţă. Pe un ton grav, refuzând esopismul şi îmbrăţişând civismul, aprig cenzurată, trecută sub embargou, poezia din Urcarea muntelui vorbeşte despre mortificare (la scară societală), identificând şi denunţând „inventatorul spaimei”. Şi care, azi, eliberată de constrângerile cenzoriale (iscând interminabile discuţii din pricina conţinutului „interpretabil”), se vădeşte – pentru criticii ultimului val – o poezie „de esenţă tare”, „un etalon de rezistenţă” în anii agonici ai ceauşismului cultural (cf. Daniel Cristea-Enache). Să nu omitem nici scandalul provocat de grupajul tribunist (8 poeme, în 1982), transferat în Linia vieţii, descriind o situaţie: aşteptarea apăsătoare, „noaptea nesfârşit de lungă”, invitând la o lectură „cu chei”. Şi care a pus în dificultate cohorta exegeţilor-complici, comentând cu prudenţă volumul, fără a oferi citatele „de susţinere”. Fiindcă încărcătura subversivă, acel înger de pază „îmbrăcat în haine de poliţist” ori „înălţimea evanghelică” (sesizată de N. Steinhardt în, de pildă, Nu pot să mă plâng) iscau mari probleme „publicabililor” (vorba lui P. Goma), deşi cenzura, oficial, era „inexistentă”. Iar Ileana Mălăncioiu, lucrată prin D.U.I, demisionară de la Viaţa Românească, încerca să depună, cu o disperare mocnită, o mărturie, sfidând agresiunile ideologicului şi anemica rezistenţă a breslei, fără a subscrie „rezistenţei albe”. Evident, ştiind că „unde e cenzură, e şi autocenzură”.

         Călătorie spre mine însămi (1987) dezvăluia „cifrul” acestei personalităţi îngândurate, puternice, inconfundabile şi obsesiile ei formatoare, purtând în suflet, salvator, un sat fabulos, împotrivindu-se, pe acest reazem, „celei mai cumplite singurătăţi”: familiarizarea cu răul, moartea „domesticită”. Şi publicistica din perioada postdecembristă (vezi A vorbi într-un pustiu, 2001) sau volumul de convorbiri Recursul la memorie (2003, provocată fiind de Daniel Cristea-Enache) continuă de fapt lunga călătorie spre sinele poetei, conjugând memoria literară („rea”, cum s-a zis) cu puterea ficţională. „Pădureanca” (cf. Alex Ştefănescu), deşi nu scrie uşor, rămâne mereu curajoasă şi aspră. Cea care s-a încumetat la Urcarea muntelui, interesată de „ţara de-afară”, vira spre poezia socială denunţând o dramă colectivă: agonia, neputinţa, urâtul existenţial, crima spirituală. Şi impunând prin valoarea operei (rezistentă nu doar ca mărturie) şi ţinută morală, vectorizate de o luciditate dramatică, fără eclipse.

*

         Ileana Mălăncioiu combină, în rostirea sa lirică, transparenţa biografică cu mitologia exorcizantă. Un lung cânt funerar (ca în Sora mea de dincolo) închipuie nu doar o atmosferă macabră (atinsă de senzaţia stingerii şi „vina tragică”) şi un aer bacovian, ci forează, cu tenacitate, stratul mnezic ancestral, eliberând amintiri şi rituri arhaice. Acesta pare a fi universul poetic al Ilenei Mălăncioiu, asumându-şi răspicat suferinţa şi urcuşul iluzoriu, luptând cu interdicţiile, aflând în moartea izbăvitoare marea temă: „Dar o să fie bine după aceea / Când nu vom mai şti nimic”. Astfel de plăsmuiri îndoliate, cultivând parafraza, austeritatea, repetiţia etc., împinse spre jertfa integrală (Ardere de tot) vorbesc despre singurătatea metafizică (încercănată de neîmplinirea visurilor) şi despre durerea simplă, obsesivă, acceptând implacabila concluzie că moartea desparte definitiv. Totuşi, un Ieronim (iubitul defunct) pendulează între cele două lumi şi hotarul lor e repetat încălcat; asistăm chiar, în această lume „nălucită”, la o paradă funerară când „morţii ieşiseră pe strada principală”.

         Impreciziunea, echivocul, comunicarea cu cei de dincolo, amestecul „lumilor” şi stranietatea se puteau bănui, spuneam, chiar în poezia titulară din volumul de debut, Pasărea tăiată. Despărţindu-se de ceea ce s-a numit „faza epică”, Ileana Mălăncioiu nu renunţă la nucleul epic al acestui lirism concentrat, populat cu „îngeri şi păsări sfinte”, interesat – s-ar zice – de practicile magice şi recuperarea sufletului. Într-un Acord final, urcuşul e la îndemână, pe „trepte de aer”; dar sufletele mai şi coboară („vin suflete din cer”, zice – în alt loc – poeta) şi această „populaţie de suflete” hălăduieşte, rătăcind într-un spaţiu al confuziei: „lumile noastre sunt una”. Un ciudat transfer între viaţă şi moarte, un demonism difuz îngăduie ca cei „închişi în cimitire” să iasă pe strada principală (Coşmar). Probabil că volumul Peste zona interzisă (1979) „aşează” hotarul. Dar el este repetat încălcat: „umbrele morţilor ies din morminte” (Creion), iubiţii se caută, dispariţia „graniţei” încălzeşte utopicul gând al revederii celor pierduţi în „cealaltă împărăţie”. Iar deşertul rămâne „singura (lor) cale”. Ca în proza lui Sorin Titel, cele două lumi se deschis una alteia, comunică, Al. Cistelecan observând că absenţii, cu identitate ambiguă, proiectată oniric, încalcă repetat graniţa („liberă”, de fapt), oferindu-şi „peripeţii himerice”, ca prezenţe obsesive.

         Şi erotica, iscând un „vis searbăd de înălţare”, este amestecată cu moartea, spectralul Natanael şi „iubita cea moartă” oferă un amestec haotic; invers, iubitul se reîntoarce printre noi: „ca o pasăre albă sufletul lui îmi şade în palmă”. Dincolo însă de evidentul accent bacovian, de motivele recurente (iarna, frigul, noaptea, moartea) venind din „acea lume-nchisă cu foarte multe chei”, dincolo de binemeritata Laudă muntelui (care „ştie să rămână în picioare”) desluşim în lirica Ilenei Mălăncioiu erupţia revoltei. Poezia a coborât în stradă, constată poeta şi „timpul melancoliei a trecut” (Cântec). Mai vechile poezii „de spital” fac loc celor „actualizate”, investigând fără menajamente lumea noastră şi condiţia morală a „sufletelor murdărite”. Poeta scrie „cu o celulă” (Stau într-un loc retras) şi denunţă ambianţa kafkiană, „spaima cea de toate zilele”. Prigoana, tortura, teroarea se insinuează şi „uriaşul rău” (cu „mâna de fier”) alungă „marea speranţă”. Până şi ninsorile, acoperind tristeţea, aduc „nămeţi negri” iar creierele vândute vegetează aşteptând ca salvarea „să ne pice din cer / La o zi mare” (Linişte). Astfel de versuri, denunţând ingeniozitatea neistovită a Inventatorului („Cineva călca alene pe nervii mei”) au iscat comentarii prudente; însăşi poeta, trasându-şi conturul operei şi dezvăluindu-şi combustia (până la „ardere de tot”) a surdinizat tragismul existenţial, deturnând atenţia vigilenţilor cenzori. Ea invocă motivul liniştitor al muntelui („Am plecat la munte să mai uit o vreme”) şi notează (v. În creierul meu) că „ştergerea” lui mentală devine oricând posibilă: „Dar ei au scos tot muntele piatră cu piatră”. Acest sisific efort, risipind şi redobândind speranţele, „extrăgând” muntele dintr-un cap „de nepătruns” (şi chiar, mai departe, anulând „ţara din creierul meu”) subliniază conţinutul dinamitard al acestei lirici. În noul context, o lectură tardiv „politizată” poate descoperi, neîndoios, noi valenţe în lirica Ilenei Mălăncioiu. Chiar multe comentarii merg pe această linie. Nu credem că poezia Ilenei Mălăncioiu ar „urca”, astfel. Ea este, bineînţeles, o mare poezie şi obligă la regândirea înţepenitelor clasamente. Urcarea muntelui (Litera, 1992) recupera poemele eliminate din cartea apărută în 1985 la editura Albatros (vezi Addenda I) şi transferă, într-o Addenda II, poemele din Viaţa Românească (nr. 2/1989), număr interzis şi topit de cenzură. Încât volumul pomenit, conţinând destule texte antologice, nu face decât să confirme ceea ce ştiam: Linia Vieţii este, la Ileana Mălăncioiu, netranzacţională şi creierul poetei, „înfierbântat de durere”, convoacă – pentru a cuceri demnitatea spaţiului lăuntric – o figuraţie biblică şi mitosul arhaic. Datul biografic, eliberând bogate sugestii, testează parabola existenţială. Locuit de spirite cu adevărat „libere”, spaţiul thanaticului se dilată, „cucerind” viaţa comunizată: coşmarul social, găunoşenia, disperarea mocnită. Iată substratul insurgent al unei lirici inflamate; şi al unei poete care, ca voce inconfundabilă, crede, nestrămutat, într-o dorită reînviere spirituală. Încât, firesc, o mitologie „trăită” se răsfrânge în lirica Ilenei Mălăncioiu, pornind de la „o insinuare de nucleu epic”, ca stare conflictuală, cum ne reamintea Constantin Cubleşan. Dar miracolul lumesc se încarcă de dramatism şi poeta îşi poartă „chinul vieţii”, încercând să afle, înspăimântându-se, cuvântul Lui. Înstrăinată, vrea să perceapă semnificaţiile unei lumi primordiale, fabuloase, în orizont cosmic, însă. Violentă, angoasantă, sumbră, vitală, totuşi, această lirică refuză morbideţea, constata Jean-Pierre Longre, recenzând o mică antologie apărută în Franţa (Comme pleurent les âmes seules / Cum plâng sufletele singure, Paris, Editions Hochroth, 2016). Şi cum confirmă, strălucit, antologia O sută şi una de poezii (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2015). Invocând o rugă, poeta se mărturiseşte, vrea să i se lase „toată îndoiala / pe care am avut-o pe pământ” (v. Rugă), dorind „să rămână suflet”. De fapt,  anunţându-ne că „sunt prea neagră, sunt prea tristă”, Ileana Mălăncioiu recunoaşte că e apăsată de sentimentul zădărniciei…