Numeroase, sofisticate psihologic și purtând, majoritatea, prenume stranii (Amos, Celeste, Shiva, Yota, Amaury, Cédrick, Kayla, Kemal) amestecate cu cele neaoșe (Trifan, Lena, Emil, Gabriel, Filip, Mălina, Paul), personajele din prozele Dorinei Măgărin* se mișcă, respiră, trăiesc în spații geografice total deschise, unde acasă înseamnă, în egală măsură, Șoșdea, Zărvești, Măureni, Caransebeș, Bocșa, Reșița, Bacova, Lugoj, Timișoara, dar și Viena, Thessaloniki, Atena, Paris, Nisa, Budapesta, Berlin, Frankfurt, Valencia, Castellón, Montréal ori Chicago. La fel de degajat, ele cutreieră teritorii culturale care îi cuprind pe Socrate, Freud, Nietzche, Jean Jacques Rousseau, Marc Fumaroli, Edgar Morin, Eugen Ionescu, precum și un șir de poeți, Heinrich Heine, Harry Brauner, George Bacovia, Lucian Blaga, George Coșbuc, Marta Bibescu, Ștefan Petică, Vasile Alecsandri și chiar bănățeanul George Suru – invocați/citați la tot pasul, ori de câte ori firul epic face posibil acest lucru. Mai mult, ele comunică lejer într-un limbaj sută la sută autohton, încărcat cu regionalisme (riguros explicate la subsol), după cum vorbesc și se înțeleg, relaxat, și în franceză, sârbă, spaniolă, engleză, germană sau greacă. Sunt toate acestea principalele ingrediente narative ale unui debut literar spectaculos prin densitatea intelectuală, prin livrescul de bună calitate, prin ștergerea oricăror granițe spațiale, atașată fenomenului globalizării, la care se adaugă disiparea frontierelor temporale ce lasă, astfel, câmp ilimitat pentru desfășurarea ficțiunii fără niciun fel de opreliști. Eliberate de restricții, povestirile Dorinei Măgărin asimilează tehnici dintre cele mai diverse, de la memorialistică și evocare, la confesiunea cvasiautobiografică, și de la corespondență (cea clasică, prin scrisori, și cea de ultimă oră, prin mesaje trimise pe internet), la proza reflexivă și la relatarea împinsă până la marginea realismului crud, cum ar fi, în Copiii Sabatului, o naștere ”pe viu”, sau, în Dormicum, o scenă de sex în toaleta unui restaurant, o întrerupere de sarcină descrisă până în cele mai mici amănunte, o secvență șocantă de zoofilie și o sinucidere live. Prinse în patrulaterul familie-dragoste-boală-moarte, personajele Dorinei Măgărin sunt aduse și scoase în/din scenă cu o dezinvoltură epică bine înrădăcinată în exercițiul lecturii, își (re)trăiesc amintirile, obsesiile, singurătățile, înstrăinările și dramele individuale (iubiri eșuate, despărțiri iremediabile și divorțuri, decese cu puternice reverberații asupra celor apropiați, tentative ratate de recuperare a trecutului etc.) cu o ardoare profund interiorizată. Fără excese dramatice și fără exagerări lacrimogene. Prin ușa întredeschisă a acestor trăiri însoțite de scene de viață ce se succed într-o copleșitoare dinamică, susținută de o voce auctorială atentă la detalii, pătrund din când în când curenții reci ai unor adevăruri deloc confortabile, fie că este vorba despre lumea din imediata apropiere (”În societatea asta de animale: nemernici, parveniți, curve…, bolnavi psihic, m-am retras instinctiv către tine” – scrie, despre realitatea de azi, un personaj din Copacul vieții), fie că în discuție se află istoria de dinainte de 1989, cu privațiunile apăsătoare, ”orele de apărare a patriei” și muncile agricole obligatorii (Garoafe galbene) și cu umilințele la care Securitatea, stăpâna absolută a destinelor, supunea indivizii: ”Asta e, gândii eu, securiștii și toți cei care sunt la putere sunt niște gunoaie care ies în evidență până hăt departe…” (Galeria oglinzilor). Acasă ca și afară au, în prozele Dorinei Măgărin, o singură morală de întemeiere: ”înțelepciunea vine din suferință”, cum constată Mălina, eroina prozei titulare. Iar o asemenea sentință acoperă aproape în întregime perspectiva existențială asumată de autoare.
Galeria oglinzilor este un volum de debut care promite multe și mult, aparținând unei autoare în a cărei biografie universul cărților se confundă cu propria-i identitate, iar lectura este unicul mod de a fi.
*Dorina Măgărin, Galeria oglinzilor, Editura DavidPress Print, 2019
