Nimic nu-i mai mulțumitor în viață decât să faci ce îți place!

Nimic nu-i mai mulțumitor în viață decât să faci ce îți place!

Dialog cu coregraful Nicolae Stănescu

            -Sunteți atât de cunoscut în zona în care activați, și nu doar, încât ajunge să spui ”Lăiță”. Tocmai de asta vă propun ca din dialogul nostru să rezulte o poveste. Una, desigur, nu lipsită de tensiuni și sincope, dar, indiscutabil, de un real succes. Ați început, și ăsta-i drumul firesc, ca dansator. Cum? Unde? – În vestita mea localitate Ciuta, care face parte din perimetrul comunei Obreja. Zona  cărășană de unde vin e foarte bogată în tradiții și jocuri populare. În copilăria mea tinerii trebuiau să știe, când ieșeau la hora satului, dansurile care primau, nelipsite la momentele de sărbătoare. Părinții erau cei dintâi coregrafi, ei ne învățau jocurile. Serbările, concursurile școlare și cele zonale și-au avut, de asemenea, importanța lor. – Cum ați făcut pasul la profesioniști? – În 11 martie 1963 am fot cooptat ca dansator la gruparea artistică ”Lazăr Cernescu” din Caransebeș. Unde am activat până în 1970, dar în perioada asta s-au petrecut câteva fapte esențiale. După doi ani, gruparea din Caransebeș a devenit Ansamblul Folcloric Profesionist Doina Banatului. Spre norocul meu, când mi-am făcut stagiul militar, erau anii 1967-1968, am făcut parte din Ansamblul ”Ciocârlia” din București. – În 1970 a luat ființă, la Timișoara, Ansamblul Profesionist Banatul. Cât ați activat aici? – Exact 21, doar ca dansator. Am venit la doi de la înființare, prin concurs, și am ocupat postul de solist balet în trupa ansamblului, până în 1991. -Era o perioadă marcată de câteva personalități care au lăsat, în folclorul bănățean, urme evidente. – Da! Și mă pot mândrii  că am avut coregrafi etalon. – E un moment potrivit, dacă doriți,  să îi numiți. – O, cum nu! Este vorba de regretatul Sanda Ionel Marcu, din perioada Caransebeș, apoi, la Timișoara, am lucrat cu maestrul Miloslav Tatarici, iertat să fie, cu Emilian Dumitru, și el plecat dintre noi, l-am avut ca dirijor pe Gelu Stan, și el ne-a părăsit mai de curând, și, bineînțeles, pe profesorul Ciprian Cipu, director. – Când și cum ați început să cochetați cu coregrafia? – Interpreții de la Ansamblul Banatul aveau obligația să instruiască formații ale sindicatelor. Eu și soția, Brândușa, tot dansatoare,  am primit responsabilități la ”Solventul”. Se poate spune că aici este începutul. Din 1990 colaborăm cu Ansamblul ”Timișul”, la Casa de Cultură a Municipiului Timișoara. – Unde ați mai activat, după pensionare. Însă trebuie spus că la dansatori retragerea era la vârsta de 45 de ani. Dovadă că dansul nu este doar spectacol, ci și multă trudă, până se ajunge la ceea ce vedem și ne încântă… – Exact. Noi am mai evoluat timp de 24 de ani, până în 2014. – Un an important. -Da, cum spuneți, am revenit la Ansamblul ”Banatul”, unde suntem și în prezent. Ca și coregrafi, desigur. – Aveți în grijă de ani buni, la Ghiroda, unde v-am văzut des la  casa de cultură, ca întotdeauna alături de doamna Brândușa, ansamblul de aici.  -În anul 2000, la insistențele preotului paroh Ioan Mermeze și ale doamnei preotese Silvia, se dorea o formație de dansuri în cadrul școlii. De atunci suntem legați, spiritual  de Ghiroda. Între timp, formația pe care am creat-o la școală, începând cu anul 2008 a devenit Ansamblul ”Cununa Timișului”. -Vreți să spuneți, pentru cei care doresc să lucreze într-o zi în acest domeniu, ce  responsabilitate impune munca de coregraf? – În primul rând, trebuie să fie foarte bine documentat. Hai să luăm ca exemplu zona etnofolclorică a Banatului. E necesar să știe jocurile care primează în zona de câmpie și în cea de munte. Este obligatoriu să participe la seminarii organizate de către centrele de cultură și artă din zonă, pentru că ajută foarte mult. Un coregraf este musai să aibă priceperea să aleagă interpreții, va trebui să fie atent la formele geometrice din momentul coregrafic, să nu iasă din tiparul zonei. Obligatoriu, să știe atât partea muzicală cât, în mod special, structura jocului popular. – Domnule Stănescu, cum se justifică, raportându-ne la situația de azi, că în imediata apropiere a Timișoarei, la Ghiroda, Giroc, Giarmata Vii, Săcălaz și, mai departe, la Mănăștiur, Făget, sunt ansambluri folclorice de amatori cu performanțe artistice remarcabile. -Asta denotă că sunt implicați oameni cu o bună pregătire profesională. Și, în plus, consiliile locale, primăriile din aceste localități – dar mai sunt și altele, nu puține – investesc, susținând, astfel, perpetuarea tradiției. Situația aceasta, pe care acum, pe bună dreptate, o apreciem, își va arăta beneficiile peste câțiva ani. Acești copii și tineri care  sunt cuceriți de jocul strămoșesc poartă cu bucurie,  la fel și soliștii, costumul popular,  ei perpetuează zestrea pe care noi am moștenit-o. – Ce influență are Festivalul Național ”Lada cu zestre”? – Este extraordinar. E un catalizator în ceea ce privește tradițiile și obiceiurile  noastre. Toată cinstea primăriilor care s-au implicat în susținerea acestor ansambluri ori formații de dansuri, începând de la copii între 8 și 14 ani, până la tineri și maturi.  Asta ne face să credem că moștenirea  ce ține de zestrea populară nu intră în uitare, nu se pierde! –Suntem la finalul dialogului, domnule Lăiță. Ați trăit întreaga viață pe scenă, însoțit în dans, apoi în creația coregrafică, de bucuria spectatorilor. Vă las să încheiați acest fragment, din propria poveste, cum vă pică mai bine. – Ar fi destule de invocat!Sunt convins însă că pentru un om cu o bună măsură nu-i nimic mai mulțumitor decât să facă, prețul achitat nu contează,  ce îi place!