La Timișoara, spiritul Occidentului se simte mai bine ca oriunde în România

O întâlnire nesperată. Era în 21 iulie 1990, nu ne dumiriserăm încă bine de Revoluție și Mineriadă, și mă trezesc în fața unui om atât de cunoscut și atât de depărtat de mine, Aristide Buhoiu. Îl știam din impresionantele reportaje „Drumuri europene”, care mă făcuseră să visez cu ochii deschiși Occidentul, apoi dispăruse de pe firmamentul vieții românești și acum, iată-l în carne și oase în fața mea, jovial întinzându-mi mâna. Scena avea loc acasă la buna mea prietenă și fostă colegă la Radio Timișoara, Maria Mărgineanu. A urmat un mai lung interviu pentru Radio Timișoara, pe care mi l-a acordat dornic să comunice, să le vorbească bănățenilor despre drumul său în viață și proiectele pe care urma să le dezvolte degrabă.

Reproduc un amplu fragment din interviul pe care mi l-a acordat în urmă cu trei decenii. Între timp Aristide Buhoiu a plecat într-o altă lume, să străbată noi drumuri, în eternitate. Să-i fie drumul lin.

Iată-vă din nou în Banat, la Timişoara. Bun venit, Aristide Buhoiu la Timişoara.
Bun găsit Timişoara, bun găsit Bega, bun găsit prieteni. Aş putea zice că aici mă simt ca acasă, pentru că în urmă cu foarte mulţi ani, chiar la Radio Timişoara, am început această profesiune de ziarist, întâi pe unde, apoi pe unde se poate, apoi ziarist. Începuturile nu pot fi uitate pentru că ele au declanşat în mine acel resort al cunoaşterii, al apropierii, acest nerv al presei, care odată inoculat nu mai poate fi înlăturat. Deci mă simt bine că sunt alături de voi, că sunt între voi, şi sper că dialogul nostru să prospere.
Evident, că popasul timişorean este interesat…
În primul rând vreau să vă spun că este o călătorie sentimentală. Este o întoarcere, o întoarcere la rădăcini, o întoarcere la primul cuget, o întoarcere la copilărie, şi, de ce nu aş spune, o întoarcere la adevărul pur. Am venit aici pentru că am simţit nevoia să-mi reîncarc bateriile. Nu exagerez când spun că Banatul, că bănăţenii mi-au marcat viaţa. M-am lăudat adeseori şi am spus deseori că mă mândresc că vin de pe aceste plaiuri româneşti. Ziceam mereu că „Nu-i român ca bănăţeanul, bănăţean ca lugojeanul, lugojean ca Brediceanu”. Deci mi-am menţinut acest orgoliu bănăţenesc, am fost mândru întotdeauna, hai să zic „mândru în ţoalele mele”, cum ziceţi voi, cum ziceam şi eu, şi am fost extrem de bucuros anul trecut când am constatat că începutul sfârşitului a fost lansat aici. Nici nu se putea altfel, pentru că aici este o conştiinţă civică, nu de ieri, nu de astăzi, poate că dintotdeauna. Există un simţ al dreptăţii, o limpezime de a privi adevărul pe care bănăţeanul o are, pentru că a avut orizontul mai larg. Bănăţeanul a fost întotdeauna un european, un european implicat. Nu întâmplător Eugeniu de Savoia şi-a trasat aici hotarele cetăţii, nu întâmplător Occidentul ştia că aici există o citadelă de apărare, şi nu întâmplător imperiul otoman a încercat să pună piciorul pe această insulă de libertate de cuget. De aceea am fost extrem de mândru că mă trag de pe aceste meleaguri. Sigur, bănăţeanul, printre alte calităţi are şi această încăpăţânare, această perseverenţă de a face un lucru bun, şi dacă există ceva cu care mă pot mândri este tocmai ambiţia de a face un lucru mai bun, această ambiţie care m-a ajutat întotdeauna. Îmi aduc aminte că atunci când am avut pentru prima dată microfonul în mână, am fost ajutat de un coleg de aici, care se numea Petre Petrişor, şi care provenea de undeva de lângă Bocşa. Uite, băiatul acesta, care nu avea o pregătire intelectuală superioară, dar care avea un bun simţ, un talent nativ, m-a învăţat să rostesc cuvântul în faţa microfonului, mai ales să rostesc un gând în faţa microfonului, aşa că dacă îmi dai voie, vreau să-l salut pe Petre Petrişor, unde o fi nu ştiu. Nu este lipsit de interes să vă spun că la Radio Timişoara am avut pentru prima dată posibilitatea să mă apropii de oamenii simpli, pentru că putând să bat Banatul în lung şi lat, am călătorit prin sate, prin localităţi, am cunoscut oameni, am cunoscut elita intelectuală a Banatului, această elită intelectuală care a fost dinamita care a pregătit lovitura, pentru că orice s-ar spune întotdeauna intelectualitatea a pornit cu un pas înaintea istoriei, a fost locomotiva care a tras garnitura înainte. Deci din acest context s-a născut ceea ce ar fi bun în activitatea mea, de ziarist, de publicist, de român. Pentru că vreau să vă spun că dincolo, peste hotare, există un alt fel de a privi lucrurile. A fi român înseamnă acolo puţin altfel decât a fi român aici. Aici există avantajul de a fi majoritar, acolo se schimbă lucrurile. Şi probabil că aici intervine drama exilatului, drama emigrantului. Deodată devii minoritar, Indiferent cum te-au privit şi te privesc, cum te primesc cei din jur. Uite, de exemplu, Statele Unite. Statele Unite sunt o ţară prosperă, Statele Unite, ca să spun aşa, o ţară a prezentului şi a viitorului. Fiecare a venit de undeva, la bază fiecare este un emigrant, dar au ştiut şi ştiu să se apropie de sufletul celui care vine. Şi totuşi, oricât de bine ai fi primit, întotdeauna simţi că există cumva nişte rădăcini care merg departe. Înstrăinarea este o mare durere. Aici, ca şi în alte părţi, simţi acest şoc, şocul care se numeşte trecerea de la poziţia de majoritar la cea de minoritar. Deci aş spune că sunt extrem de îndatorat Banatului. Iată că mă întorc la întrebarea dumitale iniţială, de aceea am venit aici, poate din motive sentimentale, din dorinţa de a mă reîmprospăta şi din dorinţa de a începe o altă bătălie, pentru că după cum bine îţi dai seama bătăliile urmează una după alta. Viaţa nu înseamnă decât un şir neîntrerupt de plecări şi de întoarceri, de despărţiri şi reîntâlniri. Deci sunt la o reîntâlnire cu Banatul şi cu bănăţenii mei.
Să refacem puţin drumul lui Aristide Buhoiu din momentul din care a plecat din ţară.
Printr-o coincidenţă vreau să marchez faptul că în urmă cu şase ani drumul meu spre o altă lume a pornit de aici, de la Timişoara. În urmă cu şase ani, împreună cu soţia, doi copii şi patru geamantane, porneam prin Stamora Moraviţa spre Europa, a nu ştiu câta oară porneam spre Europa, dar de această dată avea să fie un drum marcat de drame, convulsiuni, de dureri, de renunţări, de promisiuni, de speranţe. Nu am dorit niciodată să părăsesc România, nu am dorit niciodată să devin emigrant, nu am visat nici un fel de Londră, nici un fel de Paris, nici un fel de New York. Probabil că este un destin care ne-a rezervat un capitol undeva acolo sus. Ştii, adeseori când auzeam pe bătrâni spunând că ceea ce îţi este scris, este scris, zâmbeam. Uită că, nu de mult, francezii, au constatat că undeva în gene există un cronometru biologic care marchează cu stricteţe limita vieţii. S-a constatat acum că fiecare viaţă este foarte bine creionată, desigur e vorba de moartea naturală, ştii exact cât vei trăi. Poate că aşa ceva s-a întâmplat şi în viaţa mea, a existat un semn, poate cosmic, poate coincidenţa, poate un hazard, pentru a ne păstra în tonul unor oameni materialişti. A trebuit să pornesc pe acest drum. Nu am vrut, până mi-am dat seama că poate că am o misiune. Mi-am dat seama că trebuie spus ceea ce voi nu puteţi să spuneţi. Mi-am dat seama că dacă voi aveţi căluşul în gură, eu nu îl am. Şi am încercat să fiu eu însumi, să fiu eu cel care să poarte un mesaj acolo unde se putea purta acest mesaj. Aşa se face că în 1984, deci Timişoara, Stamora Moraviţa, Viena, Milano, Milano-Paris, Paris-Milano, am decolat spre Statele Unite, unde am ajuns exact în clipa în care începea Olimpiada de la Los Angeles. Ţinta era California. Nu am ajuns în California imediat, am solicitat azil politic la New York. Ştiam deja despre ceea ce mi se punea la cale, în ţară, exista deja un mic complot împotriva mea. Am aflat ulterior că seria de filme „Drumuri europene” devenise incomodă. Stăpânirea, puterea, şi-a dat seama că acest filme îndemnau spre lume, erau o fereastră deschisă spre Europa, spre civilizaţia Occidentală, şi cum România se afla atunci în plin proces de izolare, de albanizare, acest lucru deci nu a fost acceptat, ba mai mult, prin contrainformaţiile exterioare s-a aflat că persoane care rămâneau afară, spuneau, în Olanda s-a întâmplat aşa ceva, spuneau că printre altele au rămas acolo pentru că au văzut la televiziune nişte emisiuni, erau emisiunile mele, prin care au început să primească un anume gust, o disponibilitate spre străinătate, o curiozitate, şi au ajuns să se stabilească în Occident. Au fost necesare câteva luni până am primit acceptarea de azil politic. Nu mai este necesar să vă spun că înainte de a decide asupra acestui pas, în România se organizase o mică cabală împotriva mea. O cabală organizată de serviciul de informaţii al Securităţii, dublată de un serviciu economic al Miliţiei, completată de binevoitorii care dădeau fel de fel de declaraţii despre mine, deşi ştiam că această cale de întoarcere nu mai există. Se rupsese podul. În 1985, 14 aprilie, de Paşti, a apărut primul număr al ziarului „Universul”. A fost primul ţipăt pe care l-am scos în public, a fost, dacă vreţi, primul pas spre adevărul rostit răspicat, poate chiar dur, şi de aici odiseea cernelii şi a hârtiei, care continuă şi astăzi, pentru că, cum prea bine ştii, Bogdane, lupta nu s-a încheiat, chiar dacă aparent ţara asta şi-a câştigat nişte drepturi, şi şi-a câştigat, chiar dacă astăzi are statutul de ţară liberă, şi îl are, nu ne-am câştigat încă libertatea interioară, deci suntem încă prizonieri. Suntem prizonierii unor vechi procedee de spălare a creierelor, noi suntem încă oameni care suntem marcaţi de cenzură. Deci noi trebuie să ne câştigăm această libertate interioară, pentru ca să o putem fructifica pe cea exterioară. Pe scurt, deci, această activitate de cinci ani şi ceva a „Universului”, dublată, aproape doi ani şi ceva, de susţinerea unei emisiuni de radio, radio „Universul” se numea la Los Angeles. Vreau să vă spun că eu iniţial am locuit trei ani la New York, după care m-am mutat pe coasta de Vest, unde sunt comunităţi mari de români.

Probabil că ascultătorii acestei emisiuni nu sunt foarte informaţi, dar precizez că, de exemplu, în zona Los Angeles, asta înseamnă Hollywood şi San Francisco, în partea cealaltă, trăiesc 35-40.000 de români, declaraţi, mai sunt şi români armeni, români evrei, care fac parte din alte comunităţi, în schimb pe coasta de Est, deci în zona New York, New Jersey, vieţuiesc cam 120.000 de români. Astăzi, în Statele Unite, după datele pe care le deţin, se pare că trăiesc în jur de 500.000 de români. La asta trebuie să adăugi 250.000 de români în Canada pentru a avea o imagine mai precisă a prezenţei româneşti în America de Nord. Deci, rezumând, „Universul” cinci ani de activitate, trei ani Radio „Universul”, o activitate editorială care a debutat cu almanahul „Universul”, a continuat cu carte de succes a editurii noastre, este vorba de volumul de memorii al lui Ion Mihai Pacepa, un volum care ne-a adus multe satisfacţii editoriale şi multe complicaţii personale, am avut un proces la Curtea Superioară de la New York, s-a încercat pe toate căile ca această carte să fie blocată şi să nu apară, ea a apărut, a ajuns şi în România, a circulat în România, şi îmi permit să cred că a avut şi ea o părticică de contribuţie la demascarea dictaturii lui Ceauşescu. Pentru mine însă, aşa să spun, sufleteşte, cartea cea mai dragă este ediţia de „Poezii” de Eminescu, ediţia princeps, pe care am tipărit-o în anul 1989, care este un omagiu adus marelui nostru poet naţional. L-am făcut pentru că întotdeauna simţim nevoia să vorbim limba aceasta, limba aceasta românească, şi mai ales avem undeva dorinţa de a ne închina cu poeziile lui Eminescu la căpătâi.