Omul ferit de singurătate

Omul ferit de singurătate

În Ghiroda, absența lui Tie nu a trecut neobservată. Pe ulița care ducea către islaz, între timp  se mai ridicase  o casă.  Era cea de a treia. Între ea și a lui Tie, situată imediat după întretăierea  drumului cu ulița din dreapta  ce se duce  către Bega,  mai rămăsese loc de vreo cinci plațuri.  Vecinul abia venit, în seara în care se mutase în casă îi bătuse insistent în poartă, îl voia martor la bucuria lui.  Nu apucase să facă și gard dar, să nu se arate cu toată puținătatea, în partea din față ridicase o împrejmuire împletită din răchită, luată din stufărișul abundent al Begăi. Poarta mică era făcută din doi pari tăiați dintr-o salcie și o prinsese în trei balamale făcute din limba unor bocanci. Poarta  o primise, fără să ceară, de le vecinul Gheorghe Măieran, Omul se lipsise de ea, lăsând  ocolul în care se învârteau cele zece oi și șapte capre, larg deschis. Măieran era  un ardelean venit în Ghiroda adus de nevastă. dar  nu se înțelesese cu socru-său și, fără să întrebe pe cineva, alesese acest loc, pe ulița ce duce la islaz, să își ridice casă.

         Peki își petrecuse  o bună parte din noapte cu moții veniți la Lipova cu ciubere, care se opriseră să înnopteze nu departe de locul unde îl lăsase Tie, pe malul drept al Mureșului. Către ziuă, unul dintre ei a scos clarinetul și a început să cânte, mai întâi în surdină. Din când în când, mânat de o stare pe care numai el o știa, sufla cu putere, desenând cu instrumentul, cum îl rotea prin aer, un cerc, sunetul strident stricând liniștea. ”Dacă nu te ogoiești, l-a avertizat cel mai vârstnic bărbat din grup, ți-l frâng pe jenunchi…” Bătrânul fuma pipă, i se așeza de minune pe buzele cărnoase, fumul risipit acoperindu-i obrazul drept, care nu i se mai vedea, de parcă nici nu l-ar fi avut. Fumul se ducea după cum îl mâna curentul ridicat din albia Mureșului. Când zorii se descrețiseră, înainte să pornească la drum, bătrânul a întins masa, împărțind la fiecare gaigană, făcută din slănină și cârnați, cârnații numai cât să li se simtă  mirosul.  După ce sticla cu pălincă  a trecut, urmărită din priviri de către bărbatul cel vârstnic, din mână-n mână. au spus, tot bătrânul a dat semnul, Tatăl Nostru. Peki s-a ridicat și, dintr-o pornire sinceră, uitându-se doar spre el, a vrut să știe.

– Oameni buni, eu mi-s câta dator…Cu nimic, niciodată, i-a răspuns bătrânul.

– Ba, mis, pentru un fapt pe care dumneata mă tem că  nu-l vezi…

– Ba, văd! De când m-am ridicat tot asta fac, umblu și mă împreun la tât pasul cu oameni. N-ai datorie, de nicio formă, bine-i?.  Noi, bărbații din neamul lui Stănușoiu, dinainte  și cei care vor veni, ținem, Doamne dă,  rânduiala.  Suntem faini trăitori. Gustăm, omule, din tăte. Dar alegem, musai, că ne dă mâna, numai ce ne place . Cum îi asta?  Numai cum vezi, ne palce să dăruim și să ținem, când e cazul, omul ferit de singurătate.