Portrete în (ne)mișcare (2)

Portrete în (ne)mișcare (2)

Poet, prozator, parodist și publicist, Mircea Micu era un personaj desprins parcă din cărțile sale. Ironic cu nuanțe de sarcasm, conviv de nădejde, fost secretar mulți ani al Asociației Scriitorilor din București (între timp desființă),  prieten la cataramă cu Fănuș Neagu, alături de care împărțea gloria literară pe criterii subiective la restaurantul Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei (între timp clădirea a fost retrocedată proprietarilor după un lung proces),  se preumbla pe străzile Bucureștiului cu aerul unui privilegiat al sorții. Îl adusese în Capitală dintr-o localitate din Ardeal influentul  Zaharia Stancu aflat atunci la apogeul carierei lui literare, determinându-l să se adapteze la ritmul unui vieți în care puteai s-o duci relativ bine și fără să ai vreun leu în buzunar. Trebuia doar să participi și, eventual, să spui câteva cuvinte la câte un vernisaj, la câte un simpozion sau la câte o întâlnire tovărășească cu oamenii muncii dornici să cunoască truda scriitorilor și să li se vorbească despre operele acestora. Mircea Micu avea, într-adevăr,  un farmec aparte, filigranat printr-un umor bonom când nu devenea mușcător. Numeroși poeți își doreau să fie parodiați de Mircea Micu pentru simplul motiv că astfel ajungeau mai cunoscuți. Dacă nu mă înșel, volumul lui de parodii Citiți-le seara s-a vândut într-un tiraj de 20.000 de exemplare. Dar parodistul era el însuși un poet sentimental, dominat de imaginea emblematică și purificatoare a mamei sau de regretul dezrădăcinării  de pe mirificele plaiuri ardelenești. Totuși, de ce mai multe ori nevoia de a căuta umorul cu lumânarea, pe care îl găsea  făcând câțiva pași, îi conferea un nimb al gratuității publicistice,  îndepărtându-l  de valențele  realului său talent literar. Nu greșesc cu nimic dacă afirm că  venea din lumea lui I.L. Caragiale și i-a lipsit foarte puțin să scrie o piesă de teatru în descendența spirituală a marelui nostru înaintaș. Chiar am cutezat să-i propun publicarea unui asemenea text în serial pentru că aveam la dispoziție paginile unei reviste unde se plăteau drepturi de autor. Mi-a spus atunci că se mai gândește, dar nu s-a înfiripat nimic. Probabil îi dispăruse elanul, ieșise la pensie,  trăia din amintiri. Mai ales că îmi trimitea articole pe care i le mai publicasem. Când i-am reproșat acest lucru s-a supărat pe mine și m-a întrebat mâhnit: “ Domnule, de ce mă urăști?”  Uneori mă întreb dacă nu cumva Mircea Micu se apucase să scrie vreo  comedie chiar înainte să-I fi făcut  eu o asemenea propunere și o abandonase de teamă să nu fie comparat cu nenea Iancu.  Se resemnase să repete întâmplările hazlii cu Fănuș  Neagu  sau să evoce numeroși scriitori ce trecuseră prin literatura română fără a lăsa urme vizibile. Lucrurile se schimbau când vorbea despre Nichita Stănescu pe care îl prețuise ca pe un frate mai mare din toate punctele de vedere.  Atunci amestecul de sentimentalism și de ironie acidă ieșea mai mult la iveală, iar sentimentalismul  trăgea mai greu la cântar.  Chiar și la nivelul parodic. Pentru că Mircea Micu își permitea să râdă de oricine și îți era cu neputință să-l urăști. Ci doar să te amuzi.