Obiceiul sau tradiția populară

Omul este singura fiinţă creatoare de semnificaţii deoarece numai el a reuşit să diferenţieze materia consumabilă formată din hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, de materia comunicabilă constituită din unelte, gesturi, sunete şi figuri. Mai mult decât atât, omul este capabil de a converti orice obiect natural în semn şi dă naturii o semnificaţie culturală; peisajul unei ţări sau regiuni nu este o simplă noţiune geografică, ci semnul unei etnii şi a unei spiritualităţi căci elementele ambianţei naturale se încorporează în viaţa locuitorilor, îşi lasă amprenta modului lor de a gândi şi de a simţi.

Satul nostru românesc şi-a păstrat neîntinate tradiţiile cu un caracter străvechi care alcătuieşte o adevărată conştiinţă comună, lumea plină de mister şi cu înţelesuri parcă numai de el ştiute. Aici, activitatea de zi cu zi a ţăranului român decurge sub semnul tradiţiilor magico-religioase a satului românesc, ce este adânc întipărită în sufletul ţăranului român. După calendarul acestor activităţi se desfăşoară şi celelalte activităţi cotidiene.

Obiceiul este ansamblul manifestărilor folclorice tradiţionale legate de un eveniment, sau de o anumită dată din calendarul popular. Cercetările făcute de-a lungul timpului au demonstrat, prin reconstituire, urme ale obiceiului foarte primitive.

Obiceiul are un caracter colectiv şi general şi se caracterizează prin obligativitatea lui în cadrul comunităţii săteşti prin repetarea ciclică în fiecare an sau în aceleaşi împrejurări.

Existau şi situaţii în care obiceiul se manifestă ca act individual nefiind implicată colectivitatea, dar practicate doar de unele persoane iniţiate, şi în mare taină. Aici se includ vrăjile şi descântecele.

Obiceiul potrivit rânduielii tradiţionale trebuia îndeplinit în mod corect. Această grijă pentru îndeplinirea corectă a obiceiurilor a făcut să se acorde o importanţă deosebită care au dus treptat la o cristalizare formală a lor, întărită de caracterul lor redundant.

Obiceiurile pot în timp să îşi piardă sau îşi pot schimba complet sensul rămânând golite de sensurile lor iniţiale. Biserica creştin ortodoxă a introdus şi ea o serie de obiceiuri noi contribuind astfel la modificarea formelor şi a sensurilor obiceiurilor mai vechi.

Pentru a se realiza cele mai multe dintre obiceiuri se foloseau o suită de elemente unite formând vocabularul riturilor, al obiceiurilor tradiţionale şi al ceremoniilor. Ele se realizau  prin acţiuni sau obiecte cu mare valoare simbolică, utilizate în opoziţii binare formând doi poli opuşi ca apa şi focul. La aceste obiceiuri intrau şi textele scandate, cântate, strigăturile, urăturile, bocetul. Obiceiurile în colectivităţile tradiţionale româneşti dădeau un ritm propriu vieţii prin practicarea şi respectarea lor imprimând vieţii cotidiene un anumit ritm.

Multe dintre elementele obiceiurilor tradiţionale sunt moşteniri traco-dacă, altele sunt de sorginte romană iar o parte sunt împrumutate de la popoarele din bazinul răsăritean al Mediteranei care au tranzitat ţara noastră.

La noi în ţară întâlnim două mari categorii de obiceiuri şi tradiţii iar acestea sunt:

– Obiceiurile care vizează viaţa colectivă din interiorul satului românesc care marchează diferite evenimente pe care le întâlnim bine dispuse pe tot timpul anului, constituite din sărbători religioase, cele legale, de munca agricolă sau cele legate de factorii de mediu. Acestea vizau viaţa colectivă a satului, având un caracter public şi ciclic. În această categorie, având un loc de importanţă majoră, se află cele două sărbători religioase, Paştele şi Crăciunul.

– A doua mare categorie se referă la obiceiurile care atestă diferite momente importante din viaţa omului. Desfăşurarea lor era legată de momente bine determinate, care nu se repetau de-a lungul vieţii şi vizează momentele cele mai importante din viaţa unui om: naşterea, căsătoria şi moartea.

Obiceiurile de peste an erau, în general, în directă legătură directă cu trecerea timpului, a calendarului, dar şi a muncilor în colectivităţile agricole sau de păstori. Îndeplinirea lor potrivit datinii, era în interesul întregii colectivităţi, toată lumea aducându-şi aportul.

Acest interes era direct legat de viaţa economică a colectivităţilor populare şi erau păstrate de creatorii populari anonimi care relevau ideile şi sentimentele întregii comunităţi. Ele au fost transmise prin viu grai fiind una dintre trăsăturile distinctive ale creaţiilor folclorice româneşti. Din păcate multe dintre obiceiurile noastre tradiţionale româneşti s-au deteriorat de-a lungul timpului fiind transformate, în secolul XX în simple spectacole ce fac referinţă la procesul continuu de estetizare a acţiunilor de folclor.