„Femeia ca o bucată de carne şi de sublim. Femeia la superlativ. Un roman uluitor despre forţa interioară a unei femei aparent comune. Poţi fi chiar tu, dacă nu ai fi atât de specială pentru… pentru cine?” – astfel se prezintă pe coperta a patra romanul „Mila” al celei cunoscute ca o remarcabilă poetă, Mariana Cornea. Da, cartea se prezintă singură, ca o doamnă educată să se recomande înainte de a se povesti ochilor şi minţii. Şi într-adevăr romanul e o doamnă, dintr-acelea care reuneşte câteva pitoreşti personalităţi cu scopul predilect de a o scoate pe ea în evidenţă. Se regăsesc aici supla şi aroganta alături de timida şi jerpelita, grotesca într-o maximă a ei dimpreună cu minunata.

             Romanul e despre muchiile lumii, cele care de fapt o înjumătăţesc şi o sferuiesc şi tot aşa până nu mai rămâne nimic din ea lume. Avem şi cuminţenie, avem şi elogiul păcatului. Sentimente limpezi şi altele vâscoase. De fapt este despre cum nu poate trăi dar tot se trăieşte. Cartea rupe tiparele şi ţâşneşte din ele, scorojind memoria unei jumătăţi de secol, într-o atmosferă jilavă, cenuşie. E o intersecţie între tristeţe morbidă şi bucurie doar aparentă.

             Mila se face şi se desface, moare şi nu moare, răscoleşte gunoaiele timpului încercând să iasă la lumină. Mila e femeie, una care n-ar fi trebuit să existe dar dacă e aici atunci trebuie spus despre ea. De această Mila ţi se face când milă, când greaţă, ai alina-o dar ai şi arunca-o înspre o gaură neagră unde să nu se mai nască. N-ar fi trebuit să existe, dar acuma că există…

             Era aproape imposibil ca autoarea să nu recurgă la inserţii lirice, pentru că după cum spuneam, e şi va rămâne poetă de seamă. Reproduc această astfel de rază ce răzbate prin aspectul de incert şi chiar imposibil, până la infern. „Imersiune”: „nu pot auzi tăişul cuţitului/ de aici/ moartea trece la fel de rău/ cum plecarea subţire/ şi fâşâitul frunzelor toamna/ de prea multe ori fără milă/ dispar ca o scoică pe ţărm/ de aici/ o piatră evită nisipurile/ şi dragostea mea deasupra unei mări/ tăiş al cuţitului/ trece/ la fel de rău/ din interiorul tăişului sunt chiar tăişul/ în acest tablou/ fericiri şi nefericiri/ regăsiseră lipsa/ şi pelea ta moale/ în acest „mine” spintecă fiecare geamăt/ însemnând un oraş cu ochii smulşi/ şi braţele/ un clopot de sticlă/ din care respir/ la fel de rău/ am auzit atunci arsura lumii/ un fel de epuizare/ adâncă/ adâncă/ prăbuşire”.

            De altfel, şi acolo unde e cursivitatea prozaică, regăsim o poetică subtilă, după cum voi cita din primul capitol, „Goodbye to you”: „Întrucât seara m-a găsit răsucită între mâinile tale mari şi moi, am decis să construiesc o biserică din fiecare fibră a trupului meu.

            Altarul şi lumânările străpunse de fulgere inventează aceeaşi uitare după ultima.

            Voi vinde vinul, peştii şi pâinea nedospită celor cu braţele răstignite pentru că focul, focul sărutului prin imprudenţă intră în noaptea mărginită de mare.

            O mare de urme, o mare sălbăticită de prea bătrânescul plăcerii, o mare de zăpadă împletită la picioarele statuilor, făcută parcă să calci marea prelungită a sărutului pocnind din toate laturile, nu contează unde, ci doar că exişti.

            Străinule, petrece-ţi copilăria cercetându-mi arcul inimii!…”             Vreţi mai multe despre romanul în sine, cu epica sa aparte, într-un limbaj liber, pe coordonatele unei nefericiri lucioase, care evoluează non-liniar, de multe ori parabolic, dacă vreţi nu vă voi spune, puneţi-vă de citiţi romanul!

(* Mariana Cornea – „Mila”, Ed. Minela, 2019