Acum, când împlinesc 65 de ani, iată că a venit şi incredibilul peste mine, cred că este un moment în care să mă gândesc ce am făcut în acest parcurs. Dacă sunt mulţumit, dacă nu sunt mulţumit, dacă vreau să mai fac, dacă mai pot face altceva.

Acum 65 de ani, sigur că eram un prunc, ca toţi pruncii din satul meu natal, Dobroteasa, de lângă Olt, la fel îmbrăcat ca ei. Acolo mi-am făcut prima şcoală, mergând cu oile, sau cu alte vite prin pădurile înconjurătoare şi în contact cu oamenii de acolo. Acolo am învăţat să preţuiesc frumuseţea cântecului din zona respectivă, frumuseţea alăsăturilor (?) migăloase şi fanteziste şi pline de inspiraţie ale ţărăncilor de acolo. Acolo m-am împrietenit cu mulţi copii, de la care am învăţat multe lucruri, şi, în general, pot să spun că a fost o perioadă în care sufletul meu s-a umplut de frumuseţea locurilor şi a oamenilor de acolo. Poate că dacă s-ar putea privi cu mijloace neinventate încă în interiorul locului unde sălăşluiesc imaginile, ideile şi speranţele omului probabil că s-ar putea vedea că, de fapt, interiorul meu este ca o biserică, sau ca un lăcaş ai cărui pereţi sunt zugrăviţi cu frumuseţile acelor locuri, a apelor, a păsărilor, a cântecului de păsări şi aşa mai departe. Cred că asta este a doua sursă a sensibilităţii mele cu care am pornit la drum în literatură, pentru că prima sursă este cea nativă, este de la părinţi. Şi părinţii erau oameni iubitori de frumos, mama cânta frumos…

Etapa următoare, după ce am început să umblu după cărţi pe la şcoala primară, prin podurile din care fratele mai mare aducea câte ceva, şi după şcoala continuată la liceul „Radu Greceanu”(?), etapa a doua, după cea a copilăriei, este perioada timişoreană. Când am venit în Timişoara am fost uluit. Nu am să uit niciodată tramvaiul galben care m-a luat din Gara Mică şi m-a dus până la podul Decebal, unde am trecut pe sub portalurile unor ziduri de basm pentru mine. Sigur că am avut posibilitatea de a-mi continua aceste încercări literare, pe care le începusem, prin faptul că am fost o vreme nu numai elev în clasa I a Şcolii Normale ci şi bibliotecarul şcolii, suplinindu-l pe fratele meu, care era student. Aşa am avut acces la toată acea foarte bogată bibliotecă, spre deosebire de ceilalţi cărora li s-a interzis să citească alte cărţi decât cele tipărite după 23 august 1944. Bine înţeles că nu am fost atât de hain încât să nu dau, cu precauţiunile de rigoare, oricărui solicitant cartea dorită.

Aici a fost primul cenaclu literar, cu tineri cu care m-am împrietenit, cu bătrânii, care s-au dus, cu marea figură a prozatorului Virgil Birou şi cu foarte mulţi alţii, ar trebui să fac o listă. O lume care încă era în putere, dar încă nu se aclimatizase cu vremea în care noi am intrat vrând – nevrând, că atunci ne-am născut. Nu pot să dai viaţa într-un moment în care intri într-o viaţă mai bună să o dai pe ailaltă ca să poţi să o faci din nou.  În sfârşit, aici am putut publica poezie, acum 50 de ani, în ziarul „Luptătorul bănăţean”, aici am publicat în prima revistă literară, „Scrisul bănăţean”, aici am fost primit redactor în redacţia acestei reviste, aici am primit primul premiu, aici am fost primit în Uniunea Scriitorilor, adică vreau să spun că toată viaţa mea, de fapt, este legată direct, sau indirect de acest oraş,cu care, după cum am spus, sau numai am sugerat în mai multe poezii, mă confund, sunt una cu acest oraş. Sunt foarte bucuros că am nimerit în acest loc şi am avut setea, sau interesul de a umbla în tot Banatul, cunoscând scriitori vechi cum este, cum era preotul Nicolae Roman, căruia i-am cerut trei texte despre colaborarea lui cu Camil Petrescu în redacţiile din vremea pe care a petrecut-o aici. Şi aşa mai departe, adică sunt, din punctul acesta de vedere, dacă îmi permiteţi, nu vreau să mă laud cu amintirile, dar sunt o mică enciclopedie locală prin cunoaşterea oamenilor şi prin lansarea tinerilor, am lansat foarte mulţi tineri şi sunt bucuros, şi astăzi sunt poeţi foarte buni. O mare bucurie a fost apariţia primei cărţi. Era într-o vreme în care nu se puteau publica volume de poezie pentru că se dezgheţase puţin atmosfera şi era o derută oarecare, editurile gemeau de cărţi ale tinerilor şi nu publicau nimic. Ajunseseră să scoată o carte de 30 de autori, despre care a scris însuşi………….. El m-a pomenit şi mi-a citat şi mie nişte versuri ceea ce însemna foarte mult la vremea respectivă, când nu debutasem încă.

…Tematica şi evoluţia artei proprii sunt îngemănate. Sigur că în critica literară, care a scris enorm faţă de ce se întâmplă astăzi, din păcate, când criticii nu mai au timp de cărţi, s-a spus ani la rând că sunt un poet al dragostei, ceea ce într-o mare măsură este adevărat. Dar concomitent cu această direcţie, ca să zicem aşa, există şi o preocupare privind trecerea timpului, chiar a morţii, întrebări cu privire la existenţa umană în general, accente de revoltă bine răsucite, care au fost remarcate în câteva reviste din Statele Unite, deci se poate spune că în cadrul acestor patru – cinci direcţii de preocupări este inclusă, într-o formă sau alta însăşi viaţa cu problematica ei, cu durerile şi cu bucuriile ei, pentru că în poezie cuvintele pot să aibă mai multe conotaţii, mai ales într-un context, într-o expresie, într-o propoziţie cuvântul poate să… de aceea am renunţat, de pildă, la virgulă, pentru că sensurile se întrepătrund mult mai bine şi pot da satisfacţii mult mai mari şi se pot naşte şi discuţii, cum se întâmplă…, este o chestiune de specialitate dar trebuie vă spun în paranteză că în Statele Unite s-a dus o luptă între cei care scriau în vers clasic şi cei care au trecut la formele libere ale versificării în anii noştri, da, şi eu am lucrat, destul de târziu… În interviul pe care mi l-a luat traducătorul în cartea de la New York mă întreabă ceva despre lirismul românesc, despre poezia noastră şi poezia lor, eu i-am spus că poporul român are o cultură foarte veche. Regele Cotis scria versuri. Adevărul este că din punct de vedere cultural, şi i-am spus, noi suntem o cultură veche şi o poezie încercată de multe experimente, şi care a dat literaturii europene şi lumii exemple de inovare, cum ar fi dadaismul, pentru a da un exemplu, sau letrismul, sunt atâtea lucruri care au făcut vogă în Europa într-o vreme care, mă rog, nu intrăm în prea multe detalii…

… Sigur că mulţumit un poet nu poate fi niciodată, dar preocuparea mea principală a fost poezia, am scris şi proză, am făcut şi traduceri, 47 de volume, deocamdată, multe cărţi mi-au fost traduse în diverse limbi. Sunt peste 100 de reviste în lume care mi-au tradus versurile. S-au scris, am un tom, o să vi-l arăt odată, studii în străinătate, la Viena, dar sunt şi prefeţe şi studii introductive la cărţile acestea care mi-au apărut în mai multe limbi şi sper să le văd şi pe cele care vor fi traduse în continuare, deci eu sunt mulţumit. Sunt mai liber şi scriu cu o plăcere mai mare decât oricând, şi instrumentele sunt bine acordate, le pot folosi încă 65 de ani.