O Timișoară mare cât Europa: Cu Diogene Bihoi la cumpănă de timp

Prietenia mea cu Lelu se pierde în preistorie, când eram de-o șchioapă, colegi la „Loga”. Peste vreme amiciția s-a tot întărit, ne împleteam visurile, multe bucurii, foarte multe speranțe dar și multe deznădejdi. Poate că cele mai frumoase momente le-am trăit la trupa de teatru a Universității timișorene, când am pus în scenă, el regizor, eu actor, câteva întâmplări cu miez. Apoi, viața, drumurile, mereu însă cu revederi calde, pline de substanță, ironia fină, aluziile încărcate de sensuri și plăcerea comunicării fiind trăsăturile sale distincte. Ne întâlneam ades, ne mărturiseam momentele vieții, el cu probleme lui de familie, la un moment dat, eu cu ale mele. Dar n-am să uit nicicând, iată o dovadă de prietenie adevărată, eram la ziarul din Reșița și… m-am căsătorit. Cum ceremonia civilă avea loc la Primăria din Timișoara, mă gândisem la o întâlnire scurtă, protocolară, sărățele, sucuri și atât. Lucrurile aveau să se complice, venise lume cât nu-mi închipuisem și obligațiile impuneau un cuvenit prolonjeu, unde altundeva decât acasă la mine, în micul apartament pe care îl împărțeam cu mama și în care nu eram pregătiți cu de niciunele. Lelu a trecut vioară întâi și îmi dădu pe loc sarcini cum să îndestulez mulțimea ce tot intra pe ușă. Cum nu aveam mai nimic în casă, am dat o fugă la fost alimentară MIA, vizavi de Operă, prilej se trec, de grăbit ce eram, stopul pe roșu, să atrag vigilența reprezentatului ordinii publice muncitorești și să plătesc o amendă nu mai mare de 25 de lei, care însemnau totuși, o rudă de salam, o pâine și niște muștar mai puțin. Am venit însă cu destule acasă pentru a mulțumi pe toată lumea. Așa că nici acum nu știu ce e mai demn de ținut minte din acea întâmplare, spiritul organizatoric al lui Lelu ori amenda din ziua căsătoriei mele…

Într-una din zilele lui august 1990, l-am invitat pe Lelu la Radio Timișoara, pe atunci încă Liberă, să stăm la un scurt taifas. Am copiat înregistrarea și am transcris-o pentru că ea cuprinde și comunică încă incandescența de idei și trăiri din acele zile de început de timp, în care visam unificarea europeană, democrația și bunăstarea, un alt timp românesc. O reproduc pentru că, pe de o parte, adaugă la imaginea eminentului om de teatru, animator cultural dar și excelent om de cultură, Cetățean de Onoare al Timișoarei, Diogene Bihoi, trecut din păcate prea repede dintre noi, pe de alta ne permite să retrăim bucuria încercată în acele zile în care încă ne permiteam să visăm la timpurile ce vor veni. Comparați cu ce s-a întâmplat în cei peste 30 de ani încoace. Restul este…

În plină vacanţă a Teatrului German de Stat din Timişoara, Diogene Bihoi, care eşti regizor al acestei instituţii, te găsesc în oraş.
Da, e bine spus în oraş, dar aş face doar completarea în oraşul natal, pentru că la ora actuală această dimensiune sentimentală este foarte importantă, şi ne va folosi ca bază de discuţie apropo de drumurile care mi-au înnobilat această vară, şi anume, drumul pe care l-am avut în Germania a însemnat pentru mine o reîntâlnire a Timişoarei pe care am pierdut-o, în ghilimele, acum vreo douăzeci şi ceva de ani.
Ai fost în R.F.G. pentru a te reîntâlni cu Timişoara, probabil cu prieteni…
Da, aş vrea ca temă de discuţie să abordăm o Europă în ideea Casei comune, deci să nu mai spunem R.F.G. Deci am reîntâlnit în Europa aceşti minunaţi prieteni cu care, de altfel, atât tu cât şi eu eram foarte familiarizaţi, erau figurile care reprezentau Timişoara nu la modul ostentativ ci la modul firesc, ca rezultante umane ale unui climat spiritual care era dominat, dacă mai ţii bine minte, de un „Phoenix”, de clubul de jazz, de PM 6, de experimentele teatrale ale lui Aureliu Manea, Anca Ovanez, şi care ne-au marcat în aşa măsură încât, în afară de faptul că au fost salvarea noastră din perioada respectivă, ne-au dat nişte jaloane pentru viitor pe care nu le-am putut uita. De aceea m-am dus să mă adăp la aceşti oameni, dintre care mulţi, probabil, nu mai sunt ceea ce au fost, cum nici noi nu mai suntem ceea ce am fost, însă practic în conjunctura întâlnirii noastre şi a reînnodării amintirilor, a trăilor, am reuşit să refacem o Timişoară care, culmea, a devenit cel mai mare oraş al Europei, fără să-mi dau seama, sau fără să ne dăm seama, prin simplul fapt că mi s-a părut firesc să mă urc în tren sau într-o maşină şi să stau de vorbă puţin cu Nicu Covaci, de pildă, la Osnabrück, ca și cum aş fi luat tramvaiul 7 să mă duc să-l văd în Fratelia, să zicem, sau în Freidorf. Deci era o problemă de timp doar, însă în momentul în care ne-am întâlnit, mi s-a părut că această pauză de 10-12 ani a fost o pauză necesară ca să ne revedem cu aceeași plăcere pe care o încercam acum 12 ani. Deci nu era o întâlnire, să zicem, „Hai să bem o bere”, nu, mergeam la bere dar ca să ne vedem de ale noastre, adică să ne vedem de următoarele spectacole ale „Phoenix”-ului, cum sună textele lui Victor Cârcu, sau ale lui Ujică, sau ale lui Foarţă, modul cum le putem lega pe un fir roşu al unui viitor spectacol. Deci pur şi simplu am făcut o eludare a acestei perioade…
Da, era ca şi cum aţi continuat o propoziţie care a rămas la o virgulă doar…
Da, exact. Prin treaba asta aş dori să atingem o altă problemă care mi se pare uşor delicată. Adică nimeni nu contestă faptul că Revoluţia a avut loc, a la Timișoara, cu sânge. Dar problema este alta. La un moment dat trebuie să ne punem fireasca întrebare, şi aici să nu-mi fie considerată ca o lipsă de modestie, ideea cum că în Timişoara au existat foarte mulţi revoluţionari avant la lettre, care n-au ştiut să sunt revoluţionari, care n-au ştiut că fac revoluţie, dar care şi-au văzut de treabă. Ori tocmai prin traiectul lor existenţial, spiritual mai ales, ei au pregătit Revoluţia. Mulţi au întrebat: „De ce Timişoara, de ce anume în Timişoara?” În Timişoara practic a fost făcută public, sau s-a afirmat revoluţia, care practic aici se desfăşurase şi în perioada în care restul ţării stagna sau se considera amuţită, pusă la zid de un regim… Mi se pare că trebuie să fim foarte atenţi la regimul spiritual al Timişoarei, distanţându-l sau separându-l de regimul politic. Poate noi am avut înţelepciunea de a ne desfăşura în paralel, fiecare, nu la modul sertar sau retragere în turnul de fildeş, nu, pentru că după Revoluţie s-a pus fireasca întrebare tuturor celor care de prin cele zone spuneau: „Domle, eu aş fi publicat nu ştiu câte romane, nu ştiu câte poezii, dar nu s-a putut”. Unde sunt celebrii romancieri, celebrii poeţi? Toţi sunt marcaţi, stresaţi: „N-am scris nimic după Revoluţie”… „Bine, bine, dar spuneai înainte că ai o mulţime de… Unde sunt?” Ori tocmai în ideea asta în care mie mi se pare că Timişoara a dus făclia Revoluţiei încă de acum 20-30 de ani, nu ca revoluţionari de profesie ci tocmai ca oameni de spirit, care au găsit soluţiile pentru ca în această parte a ţării cultura să nu fie ştirbită. Bine, nu putem ignora nici ajutorul, contextul în care ne-am putut permite aceste lucruri, adică sprijinul pe care l-am avut, să zicem, din partea unor anumiţi oameni, eu le-am zis oameni de sacrificiu, adică foşti colegi şi prieteni care s-au înrolat în linia I a frontului ţinând armatele duşmane într-o permanentă gherilă, iar în spatele acestora, care ştiau, fie printr-un articol de presă, fie printr-o ştire la radio să mascheze elegant, să poată să explice o treabă care la prima vedere ar fi putut să fie categorisită drept nocivă din punct de vedere ideologic. Deci, la ora actuală trebuie să vedem şi să recunoaştem această solidaritate care s-a reactivat în minunatele zile ale Revoluţiei 16-22 decembrie.
În urma acestor întâlniri, care după câte am înţeles, vor continua, în ce măsură aceşti timişoreni, care, cum am şi spus, nu au plecat niciodată din Timişoara, deşi acum trăiesc fizic în alte meleaguri, continuă să rămână timişoreni, cum înţeleg ei acum, nu să vină cu ajutoare, ci să vină şi să fie ei înşişi aici? Nu neapărat mutându-se aici…
Am impresia că ei au înţeles mai exact decât toţi cei care au sărit cu ajutoare materiale modul în care trebuie să sprijine Timişoara. Timişoara nu trebuie ajutată cu pachete de mâncare, cu pachete de haine, care ştim foarte bine că au fost „deliciile” cohortelor de ţigani, devenind un măr al discordiei. Ei au rămas credincioşi Timişoarei ajutând-o altfel. Cum? Nicu Covaci, şi o să încep cu el, cu care am avut o discuţie pe care am să o detaliez puţin mai târziu, a considerat că cel mai bun ajutor pe care îl poţi da Timişoarei ar putea consta într-un concert pe care l-a susţinut în cursul lunii martie la Paris, fiind anunţaţi ca formaţie provenind din Timişoara, un concert care s-a bucurat de o foarte bună apreciere, şi deci Timişoara care fusese, în fond, rănită în condiţia ei spirituală de regimul trecut, a fost reabilitată astfel prin repunerea ei în circuitul european.
Dar de ce nu a venit Nicu Covaci să susțină acel concert promis în Piaţa Operei?
Este o problemă delicată. În februarie, când a fost la Timişoara, bineînţeles, ca toţi timişorenii care au revenit la matcă, prins de elanul acela nemaipomenit al unui viitor deosebit de frumos, a făcut, alături de mulți alții, o seamă de declaraţii sentimentale. Încă atunci l-am întrebat pe Nicu: „Eşti foarte sigur că poţi să vii?” Era foarte sigur pentru că dăduse interviul, avusese loc discuţia cu Petru Umanschi, dar şi discuţia cu Marchiş, care s-a grăbit să o pună pe postul de televiziune. Problema este că mulţi dintre cei care au continuat să propage acea idee a revenirii „Phoenix”-lui o făceau în primul şi primul rând ca să-şi adjudece un titlu de glorie, adică să fie ei cei care au anunţat primii evenimentul, fie că ei îl vor organiza, fie vor beneficia de el. Numai că actuala formație nu mai este ceea ce a fost ea cândva. Nu mă gândesc neapărat la „Phoenix”-ul care cânta la dansurile de la „Lola”, ci la formația din ultimele sale concerte de la sala „Olimpia”, „Cantafabulele”, cu totul lui tot… Între timp formația și-a schimbat compoziția, repertoriul, tehnica, și-a modernizat instrumentele… Dar, paradoxal, Timișoara acum are nevoie de acel „Phoenix”, dinainte, pentru că dacă „Phoenix” nu sună la nivelul anului 1990, nu are, să zicem, superbeţea anumitor texte din 1990. Timişoara duce nostalgia unui „Phoenix” care nu mai există practic decât în sufletul şi inimile noastre. Este un risc enorm, un risc pe care un artist conştient nu şi-l poate permite.
Pentru că poate şi pierde…
Pierde foarte mult din punct de vedere a ceea ce a ţinut „Phoenix” în centrul atenţiei tuturor timişorenilor. Ei au fost, şi aici revenim la Revoluţie, cei care au făcut practic revoluţia muzicală a acelor ani. Revoluţia lor de atunci coincide, din anumite puncte de vedere, cu Revoluţia care a avut loc în decembrie anul trecut. Însă să nu uităm că revoluţiile îşi au ciclicitatea lor. Nu putem să aducem laurii revoluţiei din anii 1960 şi ceva, perioada „Phoenix”-ului, peste tipicul Revoluţiei din 1989. Dacă vreţi, şi să fim în ton cu ultimele comentarii, sunt două scenarii diferite. Nu e bine să folosim aceeaşi actori într-un film despre haiduci pentru a nu ajunge la complexul Florin Piersic.
Ce alţi prieteni ai întâlnit?
Un Andrei Ujică care a rămas acelaşi student în filologie, deşi la ora actuală are un titlu universitar la o universitate recunoscută în Europa, la Heidelberg, fiind un foarte bun specialist. Dincolo de această mantie universitară eu l-am întâlnit pe studentul Ujică, pe exuberantul, repezitul uneori, cheltuindu-se în toate, arzând, având o sută de idei pe minut, neştiind pe care să ţi-o ofere prima. A recunoscut însă şi el că toate aceste stări le are într-o relaţionare condiţionată, adică nu i s-a întâmplat cu nici un băştinaş, mă refer la vreun german, dar în momentul în care începe o discuţie cu cineva din Timişoara, dintr-o dată începe să funcţioneze acel motoraş. Și el este un revoluţionar, dar nu revoluţionarul de anul 1989 ci revoluţionarul de anul ’60, pentru că nu cred să existe cineva care să nu-şi aducă aminte de cartea scrisă împreună cu Şerban Foarţă, acele „Texte pentru Phoenix”, dar şi de toate textele pe care le-au putut crea şi care, recunoaşte el, nu le mai poate re-crea. Deci ajungem din nou la de ce nu e bine să revină „Phoenix” acum în România.
Şi „Phoenix” şi Andrei Ujică şi alţi prieteni de-ai noştri de acum 20-25 de ani au rămas cărămizi în acest edificiu care s-a dovedit până la urmă a fi Revoluţia română, au pregătit-o, au pregătit populaţia, au pregătit acest aer de Occident, de Europă la Timişoara, pentru că la Timişoara nu s-a manifestat şi nu s-a ridicat lumea pentru pâine şi carne, ci pentru că vrea democraţie.
Tocmai asta este şi îmi pare foarte rău că marea majoritate a traseelor pe care le bat românii în străinătate nu au ca scop tocmai aceste recontactări. Aceşti minunaţi oameni, ți-l aminteam de Nicu Covaci, de pildă, care a făcut acel concert la Paris, dar care şi cu două săptămâni înainte de plecarea mea din Germania, deci acum o lună, chiar terminase înregistrările la un studio din Köln, deci aşteaptă apariţia unui disc, cu nişte melodii extraordinar de frumoase, am caseta dar îmi pare foarte rău, am interdicţia de a oferi melodiile, pentru că este vorba de una din surprizele pe care acest timişorean vrea să o ofere timişorenilor şi românilor în general. Există, după aceea, o necesară contactare a unui Sepi, care are o galerie la Heidelberg, şi care, unde aici se chinuie să găsească posibilitatea de a expune, deodată acolo toată nobleţea altruismului arhicunoscut al lui Puiu Sepi…
Acel Puiu Sepi care, ţin minte, ne făcea, în urmă cu 20-25 de ani, decorurile de la teatrul Universităţii, şi care şi el era, rândul lui, un mare exuberant, un mare entuziast…
Vezi, dacă începem să aprofundăm aceste amintiri şi care sunt nemaipomenite amintiri, acestea se constituie toate în nişte traiecte, de ce să fim modeşti, traiecte revoluţionare. Noi nu am cerut după Revoluţie nici diplome de eroi ai Revoluţiei, nici măriri de salarii, practic nici nu vom cere nici unele din acestea, dar mândria noastră este imensă pentru faptul că acel nucleu al anilor ’60 continuă să existe, independent de faptul că, să zicem, timpul ne-a separat, că unul este la ora actuală în Canada, cum este Geta Olaru, o altă membră a cercului nostru teatral, cu un Tibi Brătianu, care este la Amsterdam, sau Paul Weiner, care e emulul mişcării de jazz din Timişoara, care este de asemenea la Heidelberg. De aceea spun că imensa răsplată a faptului că comunismul a murit pe Bega este faptul că ne-am trezit cu o Timişoară mare cât Europa.