Una din cele mai plăcute și instructive amintiri a fost aventura unui amplu interviu cu pictorul Petru Galiș. Personalitate aleasă a artelor vizuale bănățene și naționale, cunoscut peste hotare, acesta dă măsură și culoare acestui spațiu. Vorba acestuia: numai faptul că de peste cinci decenii se află an de an pe simezele Salonului Anual de Artă al Filialei Uniunii Artiștilor Plastici din Timișoara, expoziție strașnic jurizată de confrați, este o măsură a aprecierii de care se bucură. Și, din vorbă în vorbă, că nu ne mai tăcea gura, se ivește în aceste zile o carte. Povestea unui destin, a unui tărâm spiritual, o lume a contradicțiilor, a momentelor fericite dar și dramatice, viața așa cum a fost și este. Vă prezentăm în continuare un fragment din volumul Culoarea cuvintelor, în curs de apariție. 

Osanale lucrului umil 

În acest context tu, Petru Galiș, și opera ta exiști într-o anumită dimensiune. Pătrunzând în această dimensiune opera ta rămâne ea însăși, ori suferă unele modificări?

 Ce frumoasă întrebare mi-ai pus! Da, cred că da. Sunt foarte mulți ani de când am avut prima mare fericire în biografia mea de artist. Era în 1973, când trimiteam la București lucrări ca să fie acceptate în bienale. Ți-am mai povestit despre asta, dar tâlcul nu ți l-am spus. Lucrarea se cheamă Atelierul bunicului, acum e în proprietatea Muzeului din Reșița, care mi-a cumpărat-o imediat după închiderea expoziției. În tabloul acela era o menghină, niște pile, niște fierotănii, pe bancul de lucru care se afla între ușa și geamul atelierului casei în care am crescut eu la bunici. Nu este vorba de un răsărit de soare, muntele Fuji, Maica Domnului, Turnul Eiffel ori Palatul Signoriei, ci sunt, de pildă, niște ochelari, o menghină, un cuțit, obiecte umile, care sunt făcute de mâna omului, sunt obiecte utile lui, care îl ajută să-și facă treaba mai ușor. Eu aici mă învârt. Între aceste obiecte mi-am găsit zona. Am descoperit cât sunt de frumoase lucrurile acelea mărunte și anonime: o șurubelniță, clește, cadranul unui ceasornic bătrân, care fusese al străbunicilor mei, pe care l-am reparat și ar putea merge și acum. În această direcție sap și vreau să ajung cât de departe mă țin puterile.

Mai mult, în ciclul acesta de lucrări în care vorbesc despre lucrul de mână și se cheamă chiar astfel, Pictură despre lucrul de mână,vreau să ridic osanale, nu am găsit un alt cuvânt mai potrivit, făcătorului cu mâna, și nu cu mașina. Acesta este modul meu de a reacționa la picturile pe care unii dintre colegii mei le fac destul de des și uneori chiar bine, dar nu le iubesc deloc, nu le prețuiesc, lucrări făcute după un program din calculator, prelucrând o imagine fotografică și pe urmă intervenind asupra ei în așa fel încât să o transforme în unicat. Nu vreau unicate de acest fel. În artă? Unicat făcut cu aparatul ca o înghețată? Apoi personalizată de maestru? Emoție transmisă de o hardughie băgată în priză? Asta nu! În loc de bucurie și aleasă desfătare rămâne doar mirarea: Ce chestie… Interesant… Măcar scriitorii când trișează angajează niște sărmani, așa-ziși negri, dar tot scriitori, să le rotunjească opera și pungile…  

– Deci investighezi, de fapt, urma încrustată de om în obiectul cu pricina, cauți acel proces inefabil de creare a operei în permanentă relație, întrepătrundere cu formarea omului însuși în acest proces?…

Dar omul este în afara interesului meu direct. Am făcut puține portrete și doar atunci când nu am putut să mă stăpânesc ori când am avut comandă precisă. Eu pictez doar ceea ce este în arealul pe care omul îl atinge cu mâna. Ai fost la Casa Hundertwasser la Viena? Nu știu dacă știi acest amănunt, când a conceput casa, sau casele, că sunt mai multe acolo, a impus prin regulamentul acelui grup arhitectural că fiecare dintre locatari poate să își zugrăvească casa și în exterior și în interior, dar în exterior mai cu seamă numai atâta cât ajunge cu mâna. Mai mult nu. Asta adâncește unicitatea acestui edificiu. Deci atât cât ajung cu mâna, mai departe nu mă bag. Așa vreau să vorbesc și eu doar despre acele obiecte pe care le ajung cu mâna.

Am rămas în bula mea

Cum rămâne însă cu acest univers al tău, șcătula asta a ta, în dinamica timpului, în timpul acesta în care totul se mărunțește sau totul se dilată? Suferă modificări, este influențată sau nu, te afli închis în carapacea ta, ce se întâmplă?

 La asta nu m-am gândit încă, dar hai să încerc să mă gândesc și să dau un răspuns onorabil. A fost o vreme în care am pictat ca și când aș fi pus o lentilă pe un detaliu. Chiar am avut până în zilele trecute aici o lucrare pe care a cumpărat-o demult un prieten de la cineva care a plecat în Germania și nu a vrut să o ducă cu sine. Era o trompetă. Am pus pe acea lucrare un detaliu cu care am clarificat doar locul trompetei, să zicem că ar fi fost o natură statică. Era cam nonfigurativă. Un fel de portret al unei trompete. Văzusem undeva portretul unui domn îmbrăcat de mare gală, în costum negru, cămașă albă, cu papion, lângă un fotoliu superb din care se vedea doar brațul dăltuit și finisat. Pictura se chema Plasatorul. Un domn elegant, care îl conduce pe spectator, la operă sau la teatru, la scaunul lui, care era doar sugerat de un colț. Cred că de la detaliile pe care le pictez acum mă aștept la mai multe. Acum cred că pot să fac un portret mai complex al acelui instrument. Tematica a rămas aceeași, doar că acum știu săpa mai adânc. Deci am rămas în bula mea, acesta este răspunsul.

 Vorbeam la un moment dat despre da Vinci, de Michelangelo, despre operele lor scrutate în timp. Cum crezi că va fi privit Galiș cel de azi în perspectivă? Pentru că tot vorbeai de mutații…

 Dar despre obrăznicia întrebătorului am vorbit? Dă-mi voie să-ți spun că aceasta este de-a dreptul o obrăznicie, Vasile. (Râde) Nu știu cum să-ți spun… Ba știu. Am să încerc să-ți răspund indirect. Am propus, cum ți-am mai spus, la noi, la Filială, să facem o parte din întâmplarea anuală fundamentală, care e Salonul, și să acordăm acel premiu, pe care eu l-am născocit și sunt tare bucuros, Cel mai bun între egali, Primus inter pares. Am propus și un traseu al dobândirii acestuia, în care toți expozanții să aibă dreptul la vot. Am mai vorbit  despre asta, dar adaug. Includeam în acest proiect și ideea că, fiecare dintre noi cei care trimitem lucrare la expoziție sperăm că cei care se vor uita la lucrare vor vedea minunăția aceea pe care eu am pictat-o, o vor desluși și vor conchide ce mare frumusețe și cât de cea mai bună din expoziție este ea. Că dacă nu aș fi considerat că este cea mai bună, nu aș fi trimis-o, nu aș fi intrat în competiție. În consecință, mă aștept ca acea irepetabilă minune pe care am făcut-o eu și am selectat-o din ce am pictat un an întreg și am zis: „Asta este capodopera!”, să fie remarcată și aplaudată. Firește, nu o să o vadă toți, probabil nici nu este sau  ceilalți nu sunt dotați cu privirea cea mai obiectivă sau nici nu îi interesează să o distingă. Vreau să spun că nu există pictor care să nu aibă o imagine de sine mai mare decât imaginea reală. Sigur, asta ne mână în luptă. Să nu uităm însă un lucru prea des confirmat de realitate: pictorii sunt abia după ce nu mai sunt.

Așadar, rămâne secretul nostru, nu știu cum să formulez ca să nu-mi crape obrazul de rușine, mă aștept ca lucrările mele să fie căutate la un anumit moment, mai devreme sau mai aproape de capătul carierei mele, și dacă sunt căutate, atunci înseamnă că am făcut o anumită treabă și alor mei nu o să le fie rușine cu moșul lor. Ce este sigur, este că sunt perfect conștient că pictorimea este o cantitate, potrivită din punct de vedere al densității la o anumită populație. Suntem mulți, suntem o armată, dar într-o armată sunt și soldați, există și caporali, există și generali, mareșali sunt puțini. Fiecare dintre pictori își dorește ca gradul său să fie cât mai aproape de cel mai de sus. La aceasta concură o grămadă de lucruri. Mă întorc la muzică: dacă nu ar fi fost Mendelsohn, opera lui Bach ar fi rămas ascunsă într-un pod pentru încă cine știe câte sute de ani, și iată așa a ieșit la lumină. Sau dacă nu ar fi fost Ambroise Vollard, impresioniștii probabil ar fi apărut mai târziu sau deloc. Aici aleatoriul este un amplu câmp de desfășurare, dar nu atât de important încât adevăratele valori să nu iasă la suprafață. Sigur, până la urmă vor  ieși, doar că există și pierderi colaterale. Sunt cu siguranță artiști care încă nu au fost descoperiți sau care nu vor fi niciodată descoperiți. Sper să nu fiu printre aceștia, pentru că deja am niște iubitori ai lucrărilor mele, și despre asta aș dori să-ți vorbesc cândva, despre niște oameni care respectă și vor să aibă o parte din ceea ce pictez. Și nu vreau să înțelegi greșit, dar cred că dacă nu i-ai fi observat pe aceia, și dacă nici pe tine nu te-ar fi interesat ce fac eu, atunci această discuție nu ar fi avut loc.