Ca să iubești Banatul, trebuie să-l cunoști (1)

Dialog cu prof. dr. Rodica Vârtaciu, istoric și critic de artă

Mi-am dorit de multă vreme să îi fac o vizită acasă. Modestă, mereu curioasă și forfotind de o lume de idei luminoase, Rodica Vârtaciu este o prezență tonică în viața artiștilor bănățeni. Admirabilă colegă, aceasta prezintă cu deosebită căldură și înțelegere, cu pătrundere, multe din vernisajele pictorilor contemporani, fără a lăsa impresia că marele istoric de artă care este poposește acolo din întâmplare, ci pentru că, apreciază dumneaei, pictorul sau sculptorul cu pricina, este unul din lungul și minunatul lanț al valorilor care își caută dreptul la perenitate.

Îmi deschide ușa, privesc cu nerăbdare interiorul simplu, cu obiecte puține dar alese cu grijă, ce ornează spațiul cu vibrații noi. Este lumină de suflet, este lumina unor lucruri făcute cu dragoste, este echilibru și pace. Întocmai chipul distinsului profesor și cercetător ce îmi așteaptă întrebările, curios, emoționată. Iar eu nu știu cum să întreb, sunt atât de multe lucruri de aflat iar dumneaei le știe, priceperea mea ar fi să știu să o descos în așa fel ca să aflu cât mai multe despre istoria artei bănățene. Cartea dumneaei, numită „Valori de artă barocă în Banat”, un tom impresionant, tradus și în germană, stă în fața noastră. Dar până la ea este de parcurs un drum, un drum spre sufletul autoarei pe care mă simt obligat să-l parcurg, pentru a afla cine este, cum s-a pornit în această direcție, cum poți și trebuie să afirmi spațiul spiritual în care te-ai născut și în care lași urme de neșters. Era în ziua de 11 octombrie 2017, și aveam amândoi chef de vorbă.

Realmente mă bucur că mă primeşti în casa ta, Rodica Vârtaciu, atât de aerată şi elegantă, care îmi aduce aminte de artă şi echilibru, de frumosul care ţi-a dominat întreaga viaţă. Eu îţi propun, pornind de la această carte pe care am citit-o ca pe un adevărată bestseller. „Valori de artă barocă în Banat”, un titlu modest, pentru că de fapt este o adevărat istorie a artei bănăţene, să pornim deci de la acest volum pentru a depăna cartea vieţii tale, să aflăm cum ai pornit din Banat către Banat şi ce ai înţeles tu din această provincie şi din învăţămintele ei. Hai să începem cu începutul, unde te-ai născut şi care îţi sunt rădăcinile, de fapt?
Sunt bănăţeancă, într-adevăr. Sunt născută la Orşova, dar rudele mamei mele sunt de la Domaşnea, Cornea și Cuptoare, iar tata e de lângă Arad, de la Pecica. Am trăit însă majoritatea vieţii în Banat, mai mult, sunt foarte timişoreancă. Facultatea am făcut-o la Bucureşti, abia aşteptam ultimul examen ca să vin acasă, nu mai stăteam nici câteva ore în Capitală. Veneam acasă pentru că îmi era dor de Timişoara. De multe ori, când eram în străinătate, mai ales la Viena, unde am studiat, ori la Regensburg, în Germania, în Italia, plecam cât puteam de repede, iar colegii şi prietenii de acolo ziceau „Iar te-a apucat Heimweh”, dorul de casă. Acesta este adevărul.

Realmente mă bucur că mă primeşti în casa ta, Rodica Vârtaciu, atât de aerată şi elegantă, care îmi aduce aminte de artă şi echilibru, de frumosul care ţi-a dominat întreaga viaţă. Eu îţi propun, pornind de la această carte pe care am citit-o ca pe un adevărată bestseller. „Valori de artă barocă în Banat”, un titlu modest, pentru că de fapt este o adevărat istorie a artei bănăţene, să pornim deci de la acest volum pentru a depăna cartea vieţii tale, să aflăm cum ai pornit din Banat către Banat şi ce ai înţeles tu din această provincie şi din învăţămintele ei. Hai să începem cu începutul, unde te-ai născut şi care îţi sunt rădăcinile, de fapt?
Sunt bănăţeancă, într-adevăr. Sunt născută la Orşova, dar rudele mamei mele sunt de la Domaşnea, Cornea și Cuptoare, iar tata e de lângă Arad, de la Pecica. Am trăit însă majoritatea vieţii în Banat, mai mult, sunt foarte timişoreancă. Facultatea am făcut-o la Bucureşti, abia aşteptam ultimul examen ca să vin acasă, nu mai stăteam nici câteva ore în Capitală. Veneam acasă pentru că îmi era dor de Timişoara. De multe ori, când eram în străinătate, mai ales la Viena, unde am studiat, ori la Regensburg, în Germania, în Italia, plecam cât puteam de repede, iar colegii şi prietenii de acolo ziceau „Iar te-a apucat Heimweh”, dorul de casă. Acesta este adevărul.
În familie, care ţi-au fost rădăcinile, care au fost acei oameni din jurul tău care ţi-au deschis ochii spre frumos, apoi spre tradiţiile Banatului?
În primul rând mama, care a fost şi poetă, o poetă deosebită, ce nu s-a putut realiza în vremurile de atunci, scria poezii religioase și ezoterice în special, pe care le păstrez și astăzi cu drag. Scriitorul Cornel Ungureanu, care mi-e văr, a insistat de multe ori să le publicăm. Nu am fost de acord pentru că mama a așezat foarte mult suflet în poeziile ei şi am impresia că fac un act de impietate dezvăluindu-i tainele în faţa lumii. Deci mama a fost, într-adevăr, o fiinţă deosebită. Bunicul meu, Moşu Iancu, aşa era numit, cunoscut în Banatul de pe valea Timiș-Cerna, a fost o figură originală. A făcut liceul la Caransebeş și bacalaureatul la Szeged, înainte de Primul Război Mondial, unde în mod tendențios toată generaţia a fost obligată să susțină bacalaureatul. Ei făceau liceul în limba germană, pentru că erau în „graniţă” și așa era atunci, învățământul era organizat sub auspicile administrației militare în toate regiunile de frontieră ale imperiului la fel. Bacalaureatul acesta a fost o grea piatră de încercare pentru bunicul. Noroc că avea o minte extraordinară, a fost un matematician deosebit, înmulţea în cap cifre de mii direct, şi avea un scris nemaipomenit, o caligrafie superbă. Grație acestor calități a reuşit să ia bacalaureatul, cu toate că aproape nu ştia maghiara. A făcut Primul Război Mondial ca radiotelegrafist. Bunicul meu ştia foarte multe lucruri din Banat, poveşti, istorie, întâmplări pe care mi le povestea cu mult farmec. Astfel, am trăit într-un mediu în care Banatul era un subiect foarte des pomenit şi care m-a atras de timpuriu. De la el știu că în 1918, când au venit bănățenii de pe fronturile Primului Război Mondial, aceștia s-au strâns la Timișoara, în Piața Unirii, cu gândul să meargă la Alba Iulia, dar nu au fost lăsați. Prima mea facultate a fost Istoria şi Geografia, unde am ajuns datorită unei conjuncturi de evenimente specifice în acea vreme. M-am îndreptat spre frumos mai mult determinată de o mătuşă care a călătorit mult în Italia, avea multe albume cu fotografii, şi de mică eram fericită când îmi dădea câte un album ce reproducea picturile, sculpturile din Renaștere, chiar dacă atunci, prin 1936, fotografiile făcute de amatori erau mici și în alb-negru. În pofida acestora, atunci mi-am dat seama ce înseamnă arta cu adevărat. După ce am terminat prima mea facultate, am fost profesoară la Denta…
Vom continua mai târziu cu depănarea acestor amintiri profesionale. Interesant e faptul că în biografia ta s-au întâlnit muntele cu câmpia, părinţii mamei erau de la munte, iar cei ai tatălui din câmpie. Cum s-au contopit aceste spații în personalitatea ta?
Sigur că predomină câmpia. Timişoara e oraş de câmpie, am trăit la câmpie şi m-am obișnuit cu orizonturile foarte întinse. Dar îmi plăcea şi la munte. Dimineţile la munte erau extraordinare, auzeai vacile că pleacă la păscut, păsările de curte, în general toate zgomotele acelea în care te simţeai ca acasă, aşa că nu pot să spun că am avut vreo predilecție specială pentru una sau pentru alta. Trăiam bine şi într-un loc şi în celălalt.
Ai cunoscut de pe atunci arta populară, ţesăturile…
Sigur că da. De mică am învăţat să torc. Aveam câțiva ani când mi-au pus fusul şi furca de tors în mână, una de copil, firește, cu caierul de lână, şi torceam. La şase-şapte ani știam deja bine să torc. Toate femeile aveau războaie în casă, mai ales la Cornea și la Cuptoare femeile făceau mereu câte ceva la război, deci era un mediu familiar, trăiam în mijlocul acestor lucruri. Acum toate acestea s-au destrămat, nu mai sunt. De câte ori se vorbeşte prin presă de canabis mă și amuz, deoarece se înrudește cu cânepa care acum a dispărut pe la noi. Aveam o moară de apă la capul satului, şi, când eram mică, în jurul morii era întotdeauna cânepă pusă la umezit, trebuia să stea în apă nu ştiu cât timp după care se făceau din ea nişte pânzeturi extraordinare, care acum sunt de domeniul trecutului.
Dar arta populară în sine, modelele…
Se făceau ştergare în primul rând, cu modele speciale pentru anumite evenimente, erau cu roşu, cu alb, fețele de masă, cele folosite la înmormântări, numai cu negru. Toate aveau broderii unele mai frumoase ca altele. Când eram mică, ieşeam seara la stradă și vedeam toate femeile stând în fața caselor cu lucrul de mână. Ba, ce era și mai interesant, când plecau la lucru, aveau în spate brenca cu copilul şi ele tricotau sau brodau în timp ce mergeau. Nu pierdeau niciodată timpul. În case era foarte frumos, mai ales camerele din fața clădirii erau întotdeauna cât se poate de aranjate, cu obiecte specifice populare, farfurii, din lemn și ceramică, multe covoare și perini. Am şi acum acasă un ulcior deosebit, care cred că e de vreo o sută şi ceva de ani. Le plăcea să facă lucruri ce izvorau dintr-o tradiție greu de plasat în timp. Pe vremea aceea nu se prea vorbea de artă populară, nu se făcea o distincție, era arta noastră, deci lumea se înconjura cu ea știind că aşa era tradiţia şi aşa se făcea.
Unde ai făcut şcolile?
Totul s-a întâmplat la Timişoara. Am început şcoala la Timişoara, în Piaţa Bălcescu, în Lahovary, cum se numea înainte, pe urmă am făcut liceul la Liceul de Fete, atunci fostul „Carmen Sylva”. Pe urmă am făcut facultatea de trei ani de aici, înfiinţată în acel an. Am vrut să merg la Filologie, dar din cauză că tata era funcţionar, nemembru de partid, am intrat în categoria cea mai mică la admitere, în care erau numai cinci locuri, și am căzut chiar sub linie. Dar pentru că se înființase tocmai atunci și Facultatea de Istorie-Geografie, am fost primită fără examen, pentru că avusesem note foarte mari la admiterea de la cealaltă facultate.
Să ne întoarcem însă puţin la anii de liceu. Care consideri că au fost momentele de atunci care au contribuit la formarea ta ulterioară, deci care ţi-au deschis ochii, poate eventual şansa de a fi vizitat Muzeul Banatului în acei ani, sau alte surse?
Șansa noastră a fost că, în acei ani, domnul director Marius Moga amenajase muzeul la Castelul Huniade, care înainte avusese destinație militară. Dintr-o clădire foarte deteriorată a reușit, cu personal puțin și multe greutăți, să organizeze unul dintre cele mai bune muzee din țară, care avea mai multe secții, realizate foarte profesional. Îl vizitam ades şi cu şcoala, dar de multe ori mergeam și singură. La liceu am citit foarte mult, pe vremea aceea se citea foarte mult, mai mult romane, de multe ori şi din cele prohibite, pentru că erau autori care ne era interzis să-i citim. Am avut însă o profesoară de limba română deosebită, care, cu tot riscul situaţiei de atunci, reuşea să ne predea scriitori ce nu erau acceptaţi de autorităţi. Astfel am cunoscut și literatura universală. Citind atât de mult, sigur că orizontul nostru a fost foarte deschis. Am ştiut ce înseamnă istoria artelor, am ştiut ce înseamnă arta, am cunoscut marii pictori deja din romanele pe care le citeam. Am avut și o profesoară de desen, care era din generaţia veche şi ne-a arătat foarte multe opere de artă, bineînţeles în albume din colecția ei personală, aşa că m-am familiarizat devreme cu frumosul. Este adevărat că pe vremea aceea noi, tinerii, nu aveam alte tentații, precum cei de astăzi, nu aveam la dispoziție decât cărțile, unii dintre noi, foarte puțini, și televizorul, care atunci era o noutate.
Spuneai că vizitai încă din vremea școlii Muzeul Naţional al Banatului. Mărturisesc că și eu, copil, îi bântuisem sălile, impresionat de niște tablouri mari, pline de culoare și mișcare. Ce te-a emoționat însă pe tine în acel loc care, peste ani și ani, avea să devină spațiul tău de muncă?
Spre deosebire de tine, pe mine m-au impresionat miniaturile. Era o sală mică în care se aflau o seamă de miniaturi și îmi plăceau tocmai pentru că erau micuţe si foarte fine. Sigur că, la un moment dat, am fost impresionată de pictura italiană, care era deosebită, dar noi, ca şi copii sau tineri, eram îndreptaţi mai puţin spre scenele alegorice. Îmi plăceau dar nu pot să spun că veneam pentru ele, ci pentru tot felul de lucruri deosebite pe care le descopereai pe parcurs în muzeu.
Apoi ai urmat Facultatea de Istorie-Geografie. Firește, prima ta curiozitate se îndrepta spre istoria locului tău natal. Ca să ajungi să scrii un asemenea tratat despre istoria artei din acest spațiu, trebuia întâi de toate să știi istoria Banatului.
Înainte de toate am cunoscut-o prin faptul că trăiam ca o bănăţeancă şi ştiam o mulţime de lucruri din viața de zi cu zi. În al doilea rând, tatăl meu, când a auzit că noi nu am învățat la facultate despre vechile partide istorice, s-a înfuriat şi a zis: „Nu poţi să termini o facultate de istorie fără să cunoşti ce partide au fost şi ce s-a întâmplat”. El cunoştea foarte bine situaţia din Banat și din țară, aşa că mi-a descris pe îndelete perioada pe care noi nu o cunoșteam, mi-a povestit despre oamenii care au fost înainte în Banat. Astfel mi-am conturat o idee despre intelectualitatea dintre cele două războaie mondiale, mai ales că tata ţinea la nişte oameni care pe vremea aceea erau marginalizaţi. Întotdeauna îmi spunea: „Vezi, e din familia cutare, care a făcut cutare”, atât cât știa și el. Așa am aflat că în Timișoara au fost și alți oameni, adevărate personalități istorice, nu numai cei care erau contemporani cu mine. Pe urmă m-am îndreptat şi spre timpurile mai vechi. Aveam profesori competenți, care făceau referiri la Banat, cunoșteam astfel nişte lucruri legate de acest spațiu şi destul de coerente, aşa că nu mi-a fost greu să-mi dau seama că Banatul a fost o entitate separată şi deosebit de interesantă în lumea României.
De Ioachim Miloia se vorbea atunci?
Da, mama fusese chiar prietenă cu doamna Miloia, care stătea pe strada Memorandului aproape de noi. L-a cunoscut şi pe al doilea soţ al ei, profesorul și compozitorul Vasile Ijac, mergeau la biserică împreună. Pe urmă l-am cunoscut pe Ghighi Miloia, care era scenograf la teatru. Datorită lui am cunoscut multe din viața și realizările părintelui său. Domnul Moga îl pomenea mereu pe Miloia. Când am făcut documentarea pentru lucrarea de doctorat, tot domnul Moga, împreună cu soțul meu de atunci, istoricul Florin Medeleț, mi-au indicat Chestionarul făcut de Ioachim Miloia, care este extraordinar. În anul 1938, acesta a cerut tuturor satelor din Banat ca învăţătorii şi preoţii lor să scrie istoria locurilor respective, realizările, monumentele importante, particularitățile specifice locului. S-au adunat astfel o mulțime de fișe ce reprezentau fiecare sat din Banat. Sunt dosare întregi cu aceste fişe, care pe mine m-au ajutat extraordinar.
Fişe care, după câte ştiu, nu s-au publicat până acum…
Nu, niciodată, pentru că domnul Miloia s-a stins foarte repede…
În 1940…
Şi nu s-au mai publicat. A venit războiul, nu s-a mai putut face nimic. Dar ele există la muzeu, cine vrea le poate cerceta şi eu în mare parte în lucrarea mea de doctorat am pornit de la ele, aşa mi-am dat seama că sunt foarte mulţi pictori români în Banat, care au realizat pictura bisericilor româneşti. Chiar dacă profesorul Ion Frunzetti a susținut că sunt primitivi, eu nu sunt de aceeaşi părere. E adevărat că nu aveau, în multe cazuri, decât școlile tradiționale de zugrăvie, dar în Banat circulau deja modele de picturi europene și s-au ridicat multe construcții noi împodobite cu picturi și sculpturi care au influențat și artiștii din regiune. Deci nu putem să spunem că sunt chiar primitivi, numărul lor este foarte mare, constituind chiar adevărate școli de pictură. S-a reușit astfel să se picteze, în secolele XVIII și XIX, un număr mare de biserici ortodoxe, ceea ce este o dovadă că, într-adevăr, satele au prosperat, nu mai erau sărace și își puteau permite biserici mari pictate în întregime.
O să revenim la acest subiect. De ce, după ce ai făcut Istoria, ai simţit nevoia să faci și Artele Plastice, să te specializezi în istoria artelor plastice?
Deja din Facultatea de Istorie-Geografie voiam să plec la Istoria Artelor. Intrasem în legătură cu o studentă, care era din Timişoara, vorbeam mult cu ea și, după ce fratele meu a terminat facultatea la Bucureşti şi părinţii aveau de acum posibilitatea de a mă întreține şi pe mine în Capitală, am plecat urgent la Artele Plastice. De fapt, cu ani buni înainte mă îndreptasem spre artă, citeam albume și recenzii de artă.

În familie, care ţi-au fost rădăcinile, care au fost acei oameni din jurul tău care ţi-au deschis ochii spre frumos, apoi spre tradiţiile Banatului?
În primul rând mama, care a fost şi poetă, o poetă deosebită, ce nu s-a putut realiza în vremurile de atunci, scria poezii religioase și ezoterice în special, pe care le păstrez și astăzi cu drag. Scriitorul Cornel Ungureanu, care mi-e văr, a insistat de multe ori să le publicăm. Nu am fost de acord pentru că mama a așezat foarte mult suflet în poeziile ei şi am impresia că fac un act de impietate dezvăluindu-i tainele în faţa lumii. Deci mama a fost, într-adevăr, o fiinţă deosebită. Bunicul meu, Moşu Iancu, aşa era numit, cunoscut în Banatul de pe valea Timiș-Cerna, a fost o figură originală. A făcut liceul la Caransebeş și bacalaureatul la Szeged, înainte de Primul Război Mondial, unde în mod tendențios toată generaţia a fost obligată să susțină bacalaureatul. Ei făceau liceul în limba germană, pentru că erau în „graniţă” și așa era atunci, învățământul era organizat sub auspicile administrației militare în toate regiunile de frontieră ale imperiului la fel. Bacalaureatul acesta a fost o grea piatră de încercare pentru bunicul. Noroc că avea o minte extraordinară, a fost un matematician deosebit, înmulţea în cap cifre de mii direct, şi avea un scris nemaipomenit, o caligrafie superbă. Grație acestor calități a reuşit să ia bacalaureatul, cu toate că aproape nu ştia maghiara. A făcut Primul Război Mondial ca radiotelegrafist. Bunicul meu ştia foarte multe lucruri din Banat, poveşti, istorie, întâmplări pe care mi le povestea cu mult farmec. Astfel, am trăit într-un mediu în care Banatul era un subiect foarte des pomenit şi care m-a atras de timpuriu. De la el știu că în 1918, când au venit bănățenii de pe fronturile Primului Război Mondial, aceștia s-au strâns la Timișoara, în Piața Unirii, cu gândul să meargă la Alba Iulia, dar nu au fost lăsați. Prima mea facultate a fost Istoria şi Geografia, unde am ajuns datorită unei conjuncturi de evenimente specifice în acea vreme. M-am îndreptat spre frumos mai mult determinată de o mătuşă care a călătorit mult în Italia, avea multe albume cu fotografii, şi de mică eram fericită când îmi dădea câte un album ce reproducea picturile, sculpturile din Renaștere, chiar dacă atunci, prin 1936, fotografiile făcute de amatori erau mici și în alb-negru. În pofida acestora, atunci mi-am dat seama ce înseamnă arta cu adevărat. După ce am terminat prima mea facultate, am fost profesoară la Denta…
Vom continua mai târziu cu depănarea acestor amintiri profesionale. Interesant e faptul că în biografia ta s-au întâlnit muntele cu câmpia, părinţii mamei erau de la munte, iar cei ai tatălui din câmpie. Cum s-au contopit aceste spații în personalitatea ta?
Sigur că predomină câmpia. Timişoara e oraş de câmpie, am trăit la câmpie şi m-am obișnuit cu orizonturile foarte întinse. Dar îmi plăcea şi la munte. Dimineţile la munte erau extraordinare, auzeai vacile că pleacă la păscut, păsările de curte, în general toate zgomotele acelea în care te simţeai ca acasă, aşa că nu pot să spun că am avut vreo predilecție specială pentru una sau pentru alta. Trăiam bine şi într-un loc şi în celălalt.
Ai cunoscut de pe atunci arta populară, ţesăturile…
Sigur că da. De mică am învăţat să torc. Aveam câțiva ani când mi-au pus fusul şi furca de tors în mână, una de copil, firește, cu caierul de lână, şi torceam. La şase-şapte ani știam deja bine să torc. Toate femeile aveau războaie în casă, mai ales la Cornea și la Cuptoare femeile făceau mereu câte ceva la război, deci era un mediu familiar, trăiam în mijlocul acestor lucruri. Acum toate acestea s-au destrămat, nu mai sunt. De câte ori se vorbeşte prin presă de canabis mă și amuz, deoarece se înrudește cu cânepa care acum a dispărut pe la noi. Aveam o moară de apă la capul satului, şi, când eram mică, în jurul morii era întotdeauna cânepă pusă la umezit, trebuia să stea în apă nu ştiu cât timp după care se făceau din ea nişte pânzeturi extraordinare, care acum sunt de domeniul trecutului.
Dar arta populară în sine, modelele…
Se făceau ştergare în primul rând, cu modele speciale pentru anumite evenimente, erau cu roşu, cu alb, fețele de masă, cele folosite la înmormântări, numai cu negru. Toate aveau broderii unele mai frumoase ca altele. Când eram mică, ieşeam seara la stradă și vedeam toate femeile stând în fața caselor cu lucrul de mână. Ba, ce era și mai interesant, când plecau la lucru, aveau în spate brenca cu copilul şi ele tricotau sau brodau în timp ce mergeau. Nu pierdeau niciodată timpul. În case era foarte frumos, mai ales camerele din fața clădirii erau întotdeauna cât se poate de aranjate, cu obiecte specifice populare, farfurii, din lemn și ceramică, multe covoare și perini. Am şi acum acasă un ulcior deosebit, care cred că e de vreo o sută şi ceva de ani. Le plăcea să facă lucruri ce izvorau dintr-o tradiție greu de plasat în timp. Pe vremea aceea nu se prea vorbea de artă populară, nu se făcea o distincție, era arta noastră, deci lumea se înconjura cu ea știind că aşa era tradiţia şi aşa se făcea.
Unde ai făcut şcolile?
Totul s-a întâmplat la Timişoara. Am început şcoala la Timişoara, în Piaţa Bălcescu, în Lahovary, cum se numea înainte, pe urmă am făcut liceul la Liceul de Fete, atunci fostul „Carmen Sylva”. Pe urmă am făcut facultatea de trei ani de aici, înfiinţată în acel an. Am vrut să merg la Filologie, dar din cauză că tata era funcţionar, nemembru de partid, am intrat în categoria cea mai mică la admitere, în care erau numai cinci locuri, și am căzut chiar sub linie. Dar pentru că se înființase tocmai atunci și Facultatea de Istorie-Geografie, am fost primită fără examen, pentru că avusesem note foarte mari la admiterea de la cealaltă facultate.
Să ne întoarcem însă puţin la anii de liceu. Care consideri că au fost momentele de atunci care au contribuit la formarea ta ulterioară, deci care ţi-au deschis ochii, poate eventual şansa de a fi vizitat Muzeul Banatului în acei ani, sau alte surse?
Șansa noastră a fost că, în acei ani, domnul director Marius Moga amenajase muzeul la Castelul Huniade, care înainte avusese destinație militară. Dintr-o clădire foarte deteriorată a reușit, cu personal puțin și multe greutăți, să organizeze unul dintre cele mai bune muzee din țară, care avea mai multe secții, realizate foarte profesional. Îl vizitam ades şi cu şcoala, dar de multe ori mergeam și singură. La liceu am citit foarte mult, pe vremea aceea se citea foarte mult, mai mult romane, de multe ori şi din cele prohibite, pentru că erau autori care ne era interzis să-i citim. Am avut însă o profesoară de limba română deosebită, care, cu tot riscul situaţiei de atunci, reuşea să ne predea scriitori ce nu erau acceptaţi de autorităţi. Astfel am cunoscut și literatura universală. Citind atât de mult, sigur că orizontul nostru a fost foarte deschis. Am ştiut ce înseamnă istoria artelor, am ştiut ce înseamnă arta, am cunoscut marii pictori deja din romanele pe care le citeam. Am avut și o profesoară de desen, care era din generaţia veche şi ne-a arătat foarte multe opere de artă, bineînţeles în albume din colecția ei personală, aşa că m-am familiarizat devreme cu frumosul. Este adevărat că pe vremea aceea noi, tinerii, nu aveam alte tentații, precum cei de astăzi, nu aveam la dispoziție decât cărțile, unii dintre noi, foarte puțini, și televizorul, care atunci era o noutate.
Spuneai că vizitai încă din vremea școlii Muzeul Naţional al Banatului. Mărturisesc că și eu, copil, îi bântuisem sălile, impresionat de niște tablouri mari, pline de culoare și mișcare. Ce te-a emoționat însă pe tine în acel loc care, peste ani și ani, avea să devină spațiul tău de muncă?
Spre deosebire de tine, pe mine m-au impresionat miniaturile. Era o sală mică în care se aflau o seamă de miniaturi și îmi plăceau tocmai pentru că erau micuţe si foarte fine. Sigur că, la un moment dat, am fost impresionată de pictura italiană, care era deosebită, dar noi, ca şi copii sau tineri, eram îndreptaţi mai puţin spre scenele alegorice. Îmi plăceau dar nu pot să spun că veneam pentru ele, ci pentru tot felul de lucruri deosebite pe care le descopereai pe parcurs în muzeu.
Apoi ai urmat Facultatea de Istorie-Geografie. Firește, prima ta curiozitate se îndrepta spre istoria locului tău natal. Ca să ajungi să scrii un asemenea tratat despre istoria artei din acest spațiu, trebuia întâi de toate să știi istoria Banatului.
Înainte de toate am cunoscut-o prin faptul că trăiam ca o bănăţeancă şi ştiam o mulţime de lucruri din viața de zi cu zi. În al doilea rând, tatăl meu, când a auzit că noi nu am învățat la facultate despre vechile partide istorice, s-a înfuriat şi a zis: „Nu poţi să termini o facultate de istorie fără să cunoşti ce partide au fost şi ce s-a întâmplat”. El cunoştea foarte bine situaţia din Banat și din țară, aşa că mi-a descris pe îndelete perioada pe care noi nu o cunoșteam, mi-a povestit despre oamenii care au fost înainte în Banat. Astfel mi-am conturat o idee despre intelectualitatea dintre cele două războaie mondiale, mai ales că tata ţinea la nişte oameni care pe vremea aceea erau marginalizaţi. Întotdeauna îmi spunea: „Vezi, e din familia cutare, care a făcut cutare”, atât cât știa și el. Așa am aflat că în Timișoara au fost și alți oameni, adevărate personalități istorice, nu numai cei care erau contemporani cu mine. Pe urmă m-am îndreptat şi spre timpurile mai vechi. Aveam profesori competenți, care făceau referiri la Banat, cunoșteam astfel nişte lucruri legate de acest spațiu şi destul de coerente, aşa că nu mi-a fost greu să-mi dau seama că Banatul a fost o entitate separată şi deosebit de interesantă în lumea României.
De Ioachim Miloia se vorbea atunci?
Da, mama fusese chiar prietenă cu doamna Miloia, care stătea pe strada Memorandului aproape de noi. L-a cunoscut şi pe al doilea soţ al ei, profesorul și compozitorul Vasile Ijac, mergeau la biserică împreună. Pe urmă l-am cunoscut pe Ghighi Miloia, care era scenograf la teatru. Datorită lui am cunoscut multe din viața și realizările părintelui său. Domnul Moga îl pomenea mereu pe Miloia. Când am făcut documentarea pentru lucrarea de doctorat, tot domnul Moga, împreună cu soțul meu de atunci, istoricul Florin Medeleț, mi-au indicat Chestionarul făcut de Ioachim Miloia, care este extraordinar. În anul 1938, acesta a cerut tuturor satelor din Banat ca învăţătorii şi preoţii lor să scrie istoria locurilor respective, realizările, monumentele importante, particularitățile specifice locului. S-au adunat astfel o mulțime de fișe ce reprezentau fiecare sat din Banat. Sunt dosare întregi cu aceste fişe, care pe mine m-au ajutat extraordinar.
Fişe care, după câte ştiu, nu s-au publicat până acum…
Nu, niciodată, pentru că domnul Miloia s-a stins foarte repede…
În 1940…
Şi nu s-au mai publicat. A venit războiul, nu s-a mai putut face nimic. Dar ele există la muzeu, cine vrea le poate cerceta şi eu în mare parte în lucrarea mea de doctorat am pornit de la ele, aşa mi-am dat seama că sunt foarte mulţi pictori români în Banat, care au realizat pictura bisericilor româneşti. Chiar dacă profesorul Ion Frunzetti a susținut că sunt primitivi, eu nu sunt de aceeaşi părere. E adevărat că nu aveau, în multe cazuri, decât școlile tradiționale de zugrăvie, dar în Banat circulau deja modele de picturi europene și s-au ridicat multe construcții noi împodobite cu picturi și sculpturi care au influențat și artiștii din regiune. Deci nu putem să spunem că sunt chiar primitivi, numărul lor este foarte mare, constituind chiar adevărate școli de pictură. S-a reușit astfel să se picteze, în secolele XVIII și XIX, un număr mare de biserici ortodoxe, ceea ce este o dovadă că, într-adevăr, satele au prosperat, nu mai erau sărace și își puteau permite biserici mari pictate în întregime.
O să revenim la acest subiect. De ce, după ce ai făcut Istoria, ai simţit nevoia să faci și Artele Plastice, să te specializezi în istoria artelor plastice?
Deja din Facultatea de Istorie-Geografie voiam să plec la Istoria Artelor. Intrasem în legătură cu o studentă, care era din Timişoara, vorbeam mult cu ea și, după ce fratele meu a terminat facultatea la Bucureşti şi părinţii aveau de acum posibilitatea de a mă întreține şi pe mine în Capitală, am plecat urgent la Artele Plastice. De fapt, cu ani buni înainte mă îndreptasem spre artă, citeam albume și recenzii de artă.