”Doi îngeri au sosit apoi la Sodoma și l-au avertizat pe Lot că orașul va fi distrus, cerându-i să fugă degrabă împreună cu familia sa, fără a întoarce o clipă privirea înapoi….” De îndată ce Lot și ai săi s-au pus la adăpost într-o mică cetate numită Toar, Domnul a făcut să plouă cu foc și pucioasă din cer peste Sodoma și Gomora. (După ce Avraam a reușit să-l convingă pe Dumnezeu să-l salveze pe Lot și familia sa, ”dacă în cetățile acelea se vor găsi numai zece oameni buni”)… (Și tot Vechiul Testament mai menționează că): ”soția lui Lot, care se afla în spatele bărbatului ei, curioasă de ce se întâmplă, s-a uitat totuși înapoi, fiind transformată într-un stâlp de sare”.

Orfeu nu o va putea salva pe Euridice din Hades, pentru că nu a putut rezista pornirii (tentației) de a întoarce privirea înapoi, către ea.

Pilduitoare sunt nu doar textele rămase din vechimea primelor civilizații de care știu, ci chiar mai apropiatele de veacurile acestea basme ale majorității popoarelor. Desigur, e absurd însă când știi că dușmanul te urmărește să nu întorci involuntar capul, doar că scopul lor de început pare să fi fost acela de a nu răspunde tentației de a privi mereu, sau doar în taină spre propriul trecut, spre istoria ta personală, trăită, să nu te covârșească  niște amintiri, de cele mai multe ori din zona crepusculară a vieții proprii care să te împietrească precum pe soția lui Lot, pentru toți anii pe care-i mai ai înainte.

Simpla reînscenare a trecutului, privită prin prisma rece a unui prezent continuu, care ar putea să te îndrume spre ceva pozitiv, te anchilozează, îți stoarce orice energie cu o deviză falsă, ascunsă subliminal: ”Ce să pot face? Așa am fost, așa sunt eu…” și devine un fel de boală psihică în apele lălâi ale căreia ți se pare că te simți mai aproape de cel care ești cu adevărat. E un fel de drog pe care-l folosești deîndată ce simți că noul ce se arată înainte te-ar putea covârși, că nu ai putea să-i reziști, să te învingi pe cel de ieri și să decizi ferm că acum ești cu totul altcineva, sau același dar cu niște puteri sporite.

Ce s-ar întâmpla cu un  alpinist, ajuns la două sute de metri deasupra orizontalei pământului cu un grohotiș ucigător adunat din fracturarea de către intemperiile timpului din tocmai stânca pe care mai are de urcat, cu vârfurile degetelor și cei cinci, șase milimetrii de bocanc sau espandrilă, înainte de traversarea unei crevase din piatră, dacă ar începe să-și aducă aminte paralizant, de ultima clipă în care și-a pierdut cunoștința, când firele de iarbă uscată de vânturile de la peste 3000 de metri, s-au rupt într-un smoc criminal, cu care a rămas în palmă? Când printr-o mișcare de care nu-și mai poate aduce aminte nicicum, s-a trezit dintr-o dată deasupra locului sinucigaș, fără să-și mai poată aduce aminte niciodată cum s-au petrecut lucrurile în noaptea aceea neagră de câteva clipe, și a scăpat? Nu știe, dar nici nu are voie să-și amintească privind în urma timpului vieții lui de evenimentul acela, sau de altele la fel de apropiate de neantul existenței lui, pentru că vlaga din el s-ar epuiza într-o clipă și n-ar mai fi capabil nici să coboare în rapel, nici să încerce să urce verticala de peste el cu cei alți două sute de metri de fisuri, brâne înguste sau mici prize ieșite nebănuit din piatră.

Și nu e un exemplu extrem de rar întâlnit, ci chiar cotidian, dar de care nu ținem seama în banalitatea lui repetitivă. E viața de fiecare zi a oricui, de la șoferul extrem de experimentat de pe un autobuz dintr-un mare oraș ori de pe un tir, poate măcinat de te miri (sau nu) de ce boli poartă în el, dar care n-are voie să-și amintească,… de soția care tocmai l-a părăsit pentru cineva mai așezat, căruia i-a dăruit un fiu, pentru simplul fapt că avea deja bani destui, fără să mai bată toate bulevardele orașului riscând viețile călătorilor, sau marile autostrăzi dintr-un capăt în celălalt al Europei sau lumii, să-și câștige existența familiei care avea impresia că-l așteaptă.

E chiar nefericita femeie casnică, dacă-și permite, înmuiată de vreo melodie ascultată la radioul ce merge în neștire pe bufet sau frigider, care în aburul nostalgiei timpurilor trecute, când era încă tânără și plină de dorința aprigă de a colinda, ca mulți alții prin lume, de a dormi pe o plajă cu palmieri sau pe terasa unei cabane din munți, uita, pur și simplu să mai pună chibritul la arzătorul gazului deschis și arunca în aer bucătăria, casa, propria ei viață și poate a copiilor și bătrânilor ei.

E, desigur, destul de confortabil să te lași prins în capcana realităților trecute, poate existente încă în tine, precum maladiile, dar drumul e înainte. Euridice și soția lui Lot au dispărut pentru iubiții lor pentru totdeauna. Iar dacă exemplaritatea lor a pierdut și din mintea contemporanilor noștri e doar îndepărtarea bruscă și oarecum definitivă de scrisele celor din vechime, fie ele mituri sau religii, pentru că între timp devizele omului sunt altele, numite bani, vanitate, putere, rivalitate. Au fost ele întodeauna bine consemnate de scrierile rămase de la istoricii vremilor trecute, doar că dacă atunci erau vizibile doar unei mici pleiade de oameni, despre care se scrie pentru că erau în vârful micilor piramide ale unei trecute lumi, acum sunt ale tuturor. Și asta face ca exemplaritatea unor excepții de altădată să devină fapt banal, cotidian, mai nou prezent clipă de clipă în ziare, pe ecranele televizoarelor, sau mai mici, ale telefoanelor mobile, la îndemâna oricui. Și dintr-o dată nu mai gândim cu mințile noastre, ci cu exemplele preluate de pe ecran având ca protagoniști niște necunoscuți, asemenea nouă, capabili să ne deschidă te miri ce sertărașe ale creierelor, care ne scot la lumină pete ale trecutului, nostalgii, visuri neîmplite, doleanțe refulate, sau simple crâmpeie din evenimente terifiante la care am asistat, … Și astfel nu mai trăim acest prezent continuu al nostru, și numai al nostru, ca și viața ce o mai avem înainte, ale rosturilor individuale pe care ni le-am visat, le-am dorit.

Simpla prezență în conștiența noastră a miliarde de semeni necunoscuți asemenea nouă, ne apropie de fapt de ei, cu ei empatizăm, depărtându-ne de noi, de conștiența existenței proprii, a celor din imediata apropiere, la care probabil că mai ținem sufletește cumva.

N-o să devenim stane de sare ca nevasta lui Lot, dar pe Euridice, cu siguranță, n-o s-o mai putem vedea chiar dacă vom coborî în Hades alături de toți actorii americani care au menirea să ne aducă continuu aminte că suntem, mai trecători decât efemeridele de deasupra lacurilor înainte de venirea toamnei. Și nu e vina lor. Nu, ei interpretează un rol dintr-un film, pe care-l uiți pentru că ți se pare că așa ceva nu se poate întâmpla decât altora, ca și Moartea, scris de un scenarist pe o temă dată, să țină două ore un spectator în fața ecranului, să-și încaseze onorariul, să bea, să se drogheze, să fugă în vreo insulă pustie cu vreo mândră, că sunt destule disponibile. Un film regizat terifiant de un specialist în scene tari, pe care-l înjură și actorii și mai ales cascadorii și artificierii de la efecte speciale. Zilnic, silnic, ca și ETCETERA…

N-o să devenim stane de sare pentru că suntem deja niște stane de piatră, pe care nu mai urcă niciun alpinist, oricât de temerar ar fi. Stane petrificate de propriile noastre viziuni asupra viitorului, sugerate de alții, care ar fi trebuit să facă un obiect artistic, plăcut sufletului, ochiului, urechilor, stane de piatră ce așteaptă clipa în care să li se pună câte un cip în creier să redevină asemănători celor despre care au citit cândva că erau oameni vii, până în clipa în care au devenit relicve. Atunci totul va fi mai simplu, pentru că vor dispărea curiozitatea de a mai întoarce capul către un dezastru lăsat în urmă, ori după iubita rămasă dincolo de o placă de mormânt. Să se întâmple asta în timpul acesta pe care-l trăim? Fără să ne dăm seama? S-a petrecut deja, iar noi, curând, n-o să mai avem nimic nostalgic, trist sau vesel, care să ne abată de la drumul nostru spre înainte… Adio, lume!!!