Ca să iubești Banatul, trebuie să-l cunoști (2)

Care au fost marile întâlniri artistice de la Bucureşti, în anii de facultate, profesori, artişti plastici, ateliere?
Facultatea noastră, așezată în centrul Bucureștiului, a fost binecuvântată de Dumnezeu cu nişte profesori foarte buni și cu o bibliotecă extraordinară. Așa că am avut noroc de la început să-i am dascăli pe Ion Frunzetti, Raul Şorban, pe Tamara Dobrin, care pe vremea aceea făcea parte, ce-i drept, din nomenclatura de partid, dar era foarte bună profesional. Datorită ei aveam acces la cărţi foarte importante de psihologia artei, alte diferite teme mai moderne, care nu apăreau la noi. Ne ținea spatele, cum s-ar zice, ne făcea rost de o seamă de cărţi în limba franceză, pe care altfel noi nu le-am fi putut studia. L-am avut profesor pe Eugen Schileru, care a făcut cu noi critică de artă. El punea accentul pe însușirea culturii și a profesionalismului în exercitarea acestei meserii complexe.
Şi alţi dascăli?
Profesorul Vasile Drăguț, specialist recunoscut în Evul Mediu, profesorul Gheorghe Achiței, la estetică, ca să nu mai vorbesc de renumitul profesor Dan Hăulică. Deoarece acesta ducea o viață foarte boemă, aveam cursurile programate numai după-amiezile. Dar ce cursuri minunate! Eram foarte puţini la Istoria Artei, numai anul nostru era mai consistent, eram 15, pentru că printre noi erau și cei care avuseseră de suferit în urma evenimentelor din 1956, iar acum recuperau timpul pierdut. Atmosfera era de armonie. Vizitam expoziţii, în ateliere mergeam mai puţin, pe acea vreme artiştii plastici din Bucureşti nu erau chiar aşa de primitori. Stăteam toată ziua în bibliotecă, aceasta era foarte aproape, în clădirile Calinderu, lângă Piaţa Palatului, aproape de facultate. Stăteam acolo ore întregi citind și discutând subiecte interesante, cum să-ţi spun, a fost o viaţă foarte plăcută, şi am avut ce învăţa cu adevărat.
Se vorbea de Banat acolo?
Mai puţin. Era o perioadă când interesul studenților de la Istoria Artelor se îndrepta spre studiul Evului Mediu în Moldova, Ţara Românească, Transilvania. Despre Banat se vorbea destul de puţin, ceea ce pe mine m-a cam deranjat, poate şi din cauza asta m-am gândit să pun la punct puțin aceasta situație. M-am bucurat că după apariția cărții mele, aceasta a fost introdusă deîndată în programa școlară. Dar, trebuie să recunosc, câte ceva se mai știa despre Banat. Ion Frunzetti scrisese „Pictori din Banat”, o lucrare importantă, deși el nu prea avea la inimă acest ținut. Deși a trăit o perioadă aici, a și făcut liceul la noi, tatăl său, ofițer, era nevoit să-și schimbe mereu domiciliul prin ţară, conform ordinelor pe care le primea. Nu ştiu dacă i-a plăcut în mod deosebit Timişoara, nu prea cred… A scris cartea cu pricina, fiind prieten cu domnul Moga, acesta i-a trimis multe fişe, dar nu pot să spun că a avut o dragoste deosebită pentru Banat.
Nu e de mirare, mulţi nu au iubit, nu iubesc nici acum Banatul…
Nu că nu îl iubesc, nu îl cunosc. Aici e problema. Nu se pune accent pe cunoaștere în totalitate, educaţia trebuie să cuprindă totul. La noi educaţia cuprinde o părticică din ceva și deobicei se repetă ce se știe, nu ştim să fim complecşi să cunoaștem totul ca și în țările ce studiază și promovează toate regiunile lor, indiferent dacă sunt mai slabe sau mai dezvoltate. La noi în general se preiau cunoștințele mai vechi, chiar și în istorie când de fapt ar trebui să ne creăm drumuri noi pe baza documentelor și știrilor de ultimă oră ce abundă și pe care nu de multe ori văd că le publică străinii completând multe date despre țara noastră. Ar trebui să învățăm de la ei să ne lărgim orizontul și în cercetare și în publicații.
Cu toate că ar fi avut foarte multe de aflat şi de învăţat și prin intermediul experienţei bănăţene.
Aşa spun şi eu.
Ai terminat Institutul de Arte şi ce a urmat?
Am venit la Timişoara. Nu voiam să rămân la Bucureşti. Colegii din seria mea au avut toţi locuri în Bucureşti, eu am cerut comisiei de repartizare să mă duc la Timişoara. Numai că pe lista lor nu era niciun post la Timişoara. Noroc cu şeful comisiei, care a zis: „Ia să dăm un telefon la directorul de la muzeu să vedem dacă o fi având vreun loc”. L-a sunat pe directorul Moga: „Sigur că am loc, poate să vină imediat”. Am primit deci repartizare la Timişoara şi am venit acasă. Cei mai fericiți au fost părinții, pentru că nu se împăcaseră cu anii mei de studenție la București.
Dar te întorceai de acolo specialistă într-un domeniu cu care nu prea erau mulţi familiarizaţi. Care erau colegii tăi atunci şi cum era atmosfera din acel nucleu?
Pe atunci nu era nimeni specialist în istoria artelor. Șefa de secţie făcuse Filologia, o altă muzeografă, Anemarie Podlipny, făcuse și ea Filologia, venise cu mine deodată, de la Cluj, Adriana Buzilă a făcut Istoria la Universitatea din Cluj, dar acolo i-a predat istoria artelor renumitul profesor Virgil Vătăşianu, care crease un fel de secţie de Istoria artelor împreună cu doamna profesor Guy Marica. Noi două ne-am înţeles foarte bine, am fost prietene apropiate. Știam amândouă multe despre artele bănățene și ne-am completat reciproc. Când am venit, am luat-o cu începutul, metodic, așa cum se cuvine, cu cunoașterea bibliotecii, apoi a depozitelor, abia apoi ne-am apucat de studiul colecțiilor care ne interesau.
Care era pe atunci stadiul cercetărilor, de unde ai pornit spre a ajunge iată, la această sinteză?
De la început m-am îndreptat spre arta europeană, pentru că încă din facultate îmi plăcuse foarte mult. Dar când am venit la Timișoara, de arta europeană răspundea o altă colegă. Un bun prilej să cercetez întregul depozit, să citesc foarte mult deoarece aveam la dispoziție o colecţie completă de cărţi despre Banat care mi-a dat posibilitatea să văd potențialul colecției noastre și stadiul cercetărilor efectuate în Banat. Totuși, la intrarea mea la doctorat am propus domnului profesor Vătăşianu ca temă grafica italiană, deoarece tocmai lucram la colecția respectivă și până la mine nu o studiase nimeni. Am descoperit rătăcite în mape, amestecată cu tăieturi de ziare, lucrări de Albrecht Dürer și alți gravori germani, flamanzi și italieni foarte buni. Am rămas uluită, l-am anunțat pe domnul director Moga spunându-i: „Dar nu se poate aşa ceva”, la care a replicat: „Te apuci să o studiezi și o pui la punct”. Atunci am făcut ordine în colecţia de grafică și am realizat catalogul de grafică italiană, deci, pot spune că eram familiarizată cu grafica veche. Când am propus tema domnului Vătăşianu, acesta mi-a replicat foarte drăguţ: „Ascultă doamnă, dumneata eşti cumva într-o formaţie de dansuri?” L-am privit uluită. „Numai cele care sunt în formaţii de dansuri pot să plece în străinătate, altfel nu. Iar eu nu pot să te las să faci un doctorat de grafică fără să te duci să vezi şi să studiezi în străinătate. Alegeţi o temă din România”. Atunci m-am hotărât să fac un subiect legat de Banat. L-a acceptat imediat. „Foarte bine, este o temă nu prea cunoscută. De aici se cunosc doar artiștii Ștefan Popescu, Constantin Daniel, alți câţiva pictori. De restul nu se ştie nimic”. Urmarea a fost că, după ce i-am trimis două capitole din lucrarea de doctorat, acesta, acordând un interviu revistei „Contemporanul”, a afirmat: „S-au descoperit lucruri grozave de către doamna Medeleţ, care a dovedit că Banatul s-a dezvoltat deosebit de restul ţării în secolul XVIII”. Mă rog, m-a lăudat. A doua sau a treia zi am primit telefon de la Înaltpreasfinţitul Corneanu, care mi-a spus „Ai văzut ce a apărut?” „Nu”. De la dumnealui am aflat, de fapt, de interviul domnului Vătăşianu. Lucrarea de doctorat a fost intitulată „Centre de pictură românească în secolul XIX în Banat”, așa încât orientarea mea era evidentă. Cercetarea aceasta însă m-a făcut să descopăr foarte multe lucruri despre Banat. Întâi de toate mi-am dat seama că arta bănăţeană este diferită de cea transilvană și de a celorlalte provincii românești și datorită ideilor de toleranță aplicate aici de la început de către administrația imperială, de avântul economic și de încurajarea în domeniul educației prin numeroasele școli ce s-au ridicat la sate. În artă se impusese barocul, datorită dezvoltării culturale dominate de arta oficială. Astfel, încetul cu încetul, am descoperit potențialul acestei teme, care putea demonstra situația adevărată a Banatului din secolul al XVIII-lea.
Vom trece puţin mai târziu la aceste lucruri, dar să poposim în acel moment când erai tânără muzeograf, la început de drum, şi aveai de făcut paşi importanţi înainte de a merge mai departe. Înainte de doctorat chiar trăiai într-o lume în transformare.
Prima realizare a fost în grafică prin organizarea unei mari expoziţii de grafică veche italiană. Era în 1974 și urma să fie itinerată la marile muzee din țară începând cu Muzeul Național de Artă. Încă dinainte, din 1972, cu ocazia centenarului muzeului, am prezentat prima expoziție de grafică. Cu același prilej, Secția de Artă a început sa funcționeze într-o clădire cochetă de pe bulevardul Loga, unde m-am ocupat de expoziția permanentă de artă românească. La demisolul clădirii, amenajată ca o sala de expoziții, s-a deschis expoziția de grafică, urmând apoi să înființăm și un Studio Arte, cu un program expozițional de promovare a artiștilor locali și tineri la început de drum. În concepția noastră, nouă pentru acel timp, manifestările erau completate de ample programe muzicale. Din păcate, am funcționat în această locație doar până în anul 1977, când am fost evacuați din clădire în 24 de ore, deoarece trebuia să primească o altă destinație.
A devenit reşedinţă prezidenţială…
În care Ceauşescu a dormit o singură noapte. Ani de zile după aceea Secția de Artă nu a mai avut un sediu expozițional. Apoi am fost repartizată la Oficiul de Patrimoniu, unde am avut posibilitatea să-mi completez cercetările pentru doctorat pe întreg teritoriul Banatului. Astfel am reușit să văd toate bisericile din Banat, să le studiez îndeaproape, să aflu multe lucruri despre arta Banatului. Aşa am pornit, încetul cu încetul, la realizarea lucrării de doctorat și a cărţii ce s-a publicat după aceea. O altă realizare foarte importantă a fost prima expoziţie cu arta barocului, pe care am propus-o imediat după Revoluţie. Ideea exista încă dinainte, când Florin Medeleţ, Adriana Buzilă şi cu mine hotărâserăm facem o expoziţie mare cu barocul din Banat, dar care să cuprindă întregul Banat istoric. Chiar şi vecinii nostri sârbii ar fi fost de acord, dar, din păcate, nu aceasta a fost și opinia autorităţilor noastre de atunci. După Revoluţie, inițiativa mea și a doamnei Buzilă a fost acceptată de noii guvernanți, fiind integrați în programul european despre arta barocului care tocmai era în desfășurare. Acesta a fost un alt punct de plecare pentru cercetări mai aprofundate și mai complexe, care aveau să dureze ani de zile. Expoziția noastră a fost vizitată de colegi din Austria, care au fost interesați de ceea ce am înfățișat, astfel încât ne-au sprijinit în demersurile noastre de mai târziu.
Să ne întoarcem în timp, la acea expoziţie dedicată gravurii italiene. Ce comori avem noi la Muzeul de Artă din Timișoara?
Din păcate, populaţia Timişoarei a fost frustrată peste 20 de ani de această colecţie foarte frumoasă. Ea fusese închisă din lipsă de spaţiu expozițional. Şi chiar după ce am primit spaţiul, colecţia de artă europeană şi colecţia de pictură românească şi din Banat au fost expuse destul de târziu, aşa că foarte mulţi oameni au uitat pur şi simplu că există aceste lucrări de artă. Aceeaşi situaţie se întâmplă şi acum, din păcate, de parcă ar fi un blestem asupra acestei colecții. Aceasta cuprinde lucruri deosebite, pentru că Sigismund Ormos, care de fapt a pus bazele ei, a fost istoric de artă şi a ştiut ce să achiziționeze din Italia, piese deosebite de artă italiană, germană, olandeză şi austriacă. Deci avem o colecţie destul de bogată. Nu se poate compara, firește, cu cea a Muzeului de Artă al României, dar este o colecţie destul de interesantă pentru colţul acesta de ţară, chiar şi pentru colţul acesta de Europă. Pe urmă avem colecţia de artă bănăţeană, care este foarte importantă, Banatul dezvoltându-se din punct de vedere artistic european încă din secolul al XVIII-lea, arta religioasă având urme străvechi pe teritoriul Banatului. Sunt artiști care și-au desfășurat activitatea aici, artiști foarte reunumiţi ai naţionalităţilor conlocuitoare și ai noştri afirmați în secolele trecute, perioada interbelică, până astăzi, din păcate acum foarte puțin cunoscuți. Nu mai sunt muzeografii care să le cerceteze opera, care să scrie despre ei, colecția este ca și moartă pentru că nu este expusă publicului, nu se fac aniversări, nu se organizează retrospective. Lumea pur și simplu nu știe nimic despre ei, nu sunt organizate vizitări ale colecțiilor pentru ca tinerii întâi, întreaga populație, să știe ce comori ascunde Muzeul de Artă. Colecția de grafică veche este reprezentată de nume celebre din Germania, Olanda și Italia, artiști care s-au afirmat din secolele XVI, XVII, XVIII, cum sunt Martin Schongauer, Georg Pencz, Albrecht Dürer, Horatio Borgiani, Batista del Moro, Enea Vico, Zoan Andrea, Giovanni Falda, Juseppe Ribera, Salvador Rosa și mulți alții. Când am terminat catalogul de grafică italiană, am primit de la un institut de cercetări din Milano o scrisoare prin care mă rugau să colaborez cu ei pentru grafica italiană. Bineînţeles că scrisoarea a fost prezentată unde trebuia să se prezinte pe vremea aceea şi nu mi s-a permis nici măcar să le răspund, darămite să le urmez invitația. Deci nu sunt colecţii minore. Poate acum sunt apreciate ca atare, dar ele sunt deosebit de importante, reprezintă Banatul, populaţia Banatului, istoria Banatului în artă, deci ar trebui privite mai cu atenţie, cu mai multă seriozitate şi spirit de responsabilitate.

Dacă înţeleg eu bine, nici clădirea actuală, care e destul de generoasă, nu satisface încă nevoile de expunere, mai cu seamă, ale unui muzeu.
Acum într-un fel s-a găsit loc pentru pictura europeană, care însă ar trebui să stea cât mai în față, pentru că deține picturi mari, reprezentative secolelor XVI si XVII. Mă mulțumește măcar faptul că este expusă. Deși, în viziunea inţială, altfel am gândit așezarea lucrărilor. Pictura românească este şi ea pe simeze, pictura bănăţeană la fel. Într-un fel aceste conglomerate ale colecţiei de artă sunt expuse, dar, cum să spun, fără viaţă, pentru că atunci când prezinți o colecţie trebuie să ai în permanenţă legătură cu lumea oraşului, cu lumea şcolilor, să-i faci popularizare, să faci cercetări, ori acum cercetările în acest domeniu sunt moarte, nu mai lucrează nimeni pe colecţie. Nici nu mai poate aduce ceva nou, pentru că nu sunt scrieri care să vorbească permanent despre operele de arta, de artiști, de mediul în care s-au creat aceste opere, pentru a veni mereu în întâmpinarea publicului.
Şi cum ai vedea un muzeu viu, cum ar trebui să fie acesta?
În primul rând e nevoie de un înalt profesionalism, care se învaţă în anumite şcoli necesare formării muzeografilor. Acolo află cum să se documenteze, cum să scrie, cum să realizeze aceste expoziții ca să reuşească să vină în întâmpinarea publicului. Este necesar să se găseasca formule de explicații pentru publicul larg, acesta trebuie îndreptat spre anumite lucrări, trebuie scoase în evidenţă operele care sunt mai deosebite pentru momentul acela, sau pentru istorie, sau pentru anumite tehnici artistice. Deci toate acestea trebuie realizate de profesioniști care cunosc muzeografie. O expoziţie are succes şi prin faptul că în fața ei sunt cei care au știut să expună lucrările cât mai convingator și să le prezinte privitorilor. Se poate expune și o singură lucrare foarte valoroasă, dacă știi să prezinți artistul care a creat-o, mediul și momentul istoric, comentarii asupra subiectului, a tehnicii. Toate acestea sunt componente care ar putea atrage publicul și ar lărgi orizontul de cunoștințe al acestuia, dar, repet, pentru aceasta e nevoie de profesionalism.
Asta înseamnă că, de fapt, viitorul este sub semnul întrebării din punctul de vedere al pregătirii muzeografilor, al cercetătorilor din domeniu?
După mine nu, viitorul nu îl ştie nimeni, dar problema este că eu am impresia că acum viaţa muzeului s-a oprit în loc. Cu toată fanfaronada care se face, nu este ceea ce trebuie să se facă, din păcate. Oamenii nu sunt cei care trebuie să fie acolo, şi atunci sigur că pe moment aceasta este situaţia.
Da, dar există această carte, sunt strădaniile tale de a merge mai departe în a afirma acest caracter „deosebit”, cum îl numești, al artei din această parte a ţării. Îți propun în cele ce urmează să intrăm în acest uriaş domeniu al artei din Banat, al artei care pentru cei care ştiu să asculte are foarte multe lucruri deosebite să le spună.
Ştim foarte puţine despre arta din Banat a Evului Mediu, pentru că a fost un Ev Mediu destul de furtunos şi prea puţine lucruri s-au păstrat. Odată cu venirea otomanilor, s-au distrus foarte multe lucruri. Ne-au rămas puține urme, de exemplu, din perioada castelului, din perioada angevină, mai târziu din timpul lui Iancu de Hunedoara, sunt lucruri care s-au cam pierdut. Există însă câteva scrieri care afirmă despre castel că era deosebit și foarte frumos aranjat. Atâta ştim. Pe urmă, din perioada otomană avem mai multe lucruri de artă care s-au păstrat, cu toată distrugerea care a fost atunci, sunt și niște scrieri care ne dau informații importante despre acel timp. Realizări artistice avem abia din secolul XVIII, când, odată cu venirea administraţiei imperiale, s-a mutat, pot să spun în 24 de ore, lumea central-europeană la noi. Ei nu au făcut o trecere foarte lentă, au venit cu toate apanajele unui stil care a fost adoptat drept stilul oficial al imperiului, barocul, şi l-au plantat în Timişoara şi în împrejurimi. Deci localnicii au trebuit să se obișnuiască și să adopte foarte rapid cu aceste lucruri. Administraţia a împărţit pe dată regiunea, a ştiut cum să o conducă, ce să facă. Aveau nevoie de mână de lucru, dar nu de oameni primitivi ci învăţaţi, deci sunt făcute şcoli, multe din ele în limba localnicilor, valahă. Am găsit o seamă de documente la Viena care m-au frapat, le-am publicat și în carte, care atestă că s-au făcut școli pentru toate etniile. Aceasta a dus la o dezvoltare socială, culturală deosebită. Atunci putem să spunem că s-au pus, cu adevărat, bazele unei arte din Banat.
Ce pildă mai frumoasă de toleranță imperială poate fi decât aceea de a îngădui ca în Piaţa Domului catolic să existe şi o biserică ortodoxă?
Bineînţeles, şi nu numai biserica ortodoxă. În preajmă s-a construit și sinagoga. Timişoara a reprezentat, într-adevăr, o uniune etnică deosebită de la bun început. S-au acceptat toate etniile, cu sărbătorile lor, cu religia lor, în aşa fel încât oamenii au trăit destul de bine unii cu alţii, fără o ripostă la administraţia de atunci. Deși pentru oamenii acelor timpuri trecerea la un alt fel de agricultură, la un alt fel de a vedea lucrurile, a fost destul de şocant. Au mai fost răzmeriţe, dar, până la urmă, aşa cum am scris și în carte, începând de la mijlocul secolului al XVIII-lea, satele aveau să se îmbogățească cu biserici noi, majoritatea pictate, deci trebuie să ne gândim că aceste comunități au avut condiţiile financiare necesare pentru acest lucru, deoarece picturile costau foarte mult. Deci lumea satelor devenise mai bogată, mai stabilă, mai tradiţională prin excelenţă, pentru că au încercat să-şi păstreze tradiţiile, atât satele româneşti cât şi cele sârbeşti, şi pe urmă cele germane, toate satele au trăit într-o tradiţie culturală a lor care nu a fost deranjată absolut deloc de administraţia imperială.
Din paginile cărții reiese însă și o remarcă cu privire la deosebirea dintre arta centrului şi arta provinciei, aici afirmându-se trăsături ale unei arte provinciale.
Bineînţeles, arta centrală era deja la un nivel extraordinar. Viena, arta vieneză, ajunsese la nivelul artei franceze şi italiene, deci la un nivel foarte înalt. Noi, care până la începutul secolului XVIII fusesem sub o orânduire prea puţin îndreptată spre cultură, eram destul de…, nu înapoiaţi, dar necunoscători în materie de ceea ce numim noi artă. Sigur că pe parcurs s-au putut specializa unii meşteri, s-au putut specializa şi localnici în exercitarea acestei arte, dar prea puţini au avut șansa să înveţe la şcolile centrale, la Viena. În secolul XIX da, dar în secolul XVIII mai puţini. Învăţau de la artiştii care veneau şi promovau prin imperiu arta barocă, învăţau din anumite desene, din ceea ce puteau să vadă. Sigur că atunci lucrurile eraut împănate cu foarte multe elemente de tradiţie, de la diferite etnii, ceea ce a dat caracter provincial, de specific provincial artei lor.
Deşi Domul, de pildă, este o sinteză a unui rafinament deosebit.
Domul este deja altceva. Este ctitorie imperială. A fost făcut la dorinţa lui Carol al VI-lea şi pe urmă a Mariei Terezia. Deci a fost clădit sub directa lor oblăduire, şi datorită acestui lucru aici au lucrat artişti veniţi de la Viena, mai puțin constructorii, pentru că la un moment dat au fost constructori care au stat în Banat dar proveneau tot din mediul central-european. Sigur că această clădire a fost altfel proiectată şi altfel controlată de-a lungul timpului. Dar numai un Dom avem, din păcate. Chiar şi despre biserica de vizavi, care este tot barocă și proiectată la Viena, dar s-a construit cu mână de lucru şi cu oameni din Banat, nu putem spune că, din punct de vedere artistic, este egală cu Domul, care este împodobit cu picturi, sculpturi și elemente decorative de cult aduse chiar din Viena. La fel și Palatul Baroc, care a fost și el dirijat de la centru, din Viena, însă, din păcate, realizat în etape, a rezultat un amalgam de construcţii. A fost început pe o clădire foarte veche, de la începutul secolului al XVIII-lea, apoi reconstruit, adică a fost refăcut în continuare, și de abia la sfârşitul secolului a fost cu adevărat terminat. Se observă că nu a fost o proiectare unică respectată cu strictețe. Putem constata astfel că toate aceste clădiri s-au construit undeva la marginea imperiului, de multe ori cu greutăți financiare datorate condițiilor precare din acele timpuri.
Dacă închizi ochii şi uiţi tot ce ai scris în cartea aceea, care ar fi acele două sau trei lucruri mai speciale, reprezentative pentru arta barocă a Banatului, care îți sunt cele mai apropiate sufletește?
În primul rând sunt bisericile, pentru că dacă mergi în Banat clopotniţele baroce, în formă de bulb, le vezi peste tot. Ele sunt prezente și la bisericile catolice, dar și la cele ortodoxe. În al doilea rând faptul că populaţia Banatului s-a dezvoltat spiritual datorită acestor şcoli. Ele au dus la crearea unei elite intelectuale române și a naționalităților conlocuitoare, care din păcate astăzi în mare parte este uitată, ceea ce pe mine mă supără, pentru că în rememorarea ei nu trebuie să dăm dovadă de modestie, așa cum ne este felul. Apoi picturile bisericilor. Fiecare dintre pictori, molerii din Banat din acea perioadă, a încercat să introducă ceva nou. De exemplu este foarte interesant cum în anumite biserici personajele principale sunt îmbrăcate în haine ţărăneşti din secolul XVIII, ca de pildă la biserica din Poeni, dar elemente tradiționale întâlnim la majoritatea lor. Putem afirma că astfel s-a păstrat o tradiţie şi o viziune tradiţională, ceea ce a fost primul pas spre formarea unei conștiințe naționale. Pentru mine este frapant cum s-a dezvoltat Timișoara în secolul XVIII, cum a putut, ca numai într-un secol, să ajungă de la o ruină un oraș central european în adevăratul sens al cuvântului. Aici aveau să apară curând artiști autohtoni, ca Anselm Wagner, constructorul de altare baroce Konrad Staud, pictorul Ferdinand Schissel, alți pictori și artiști pelerini despre care avem puține documente, dar care au populat viaţa culturală a Banatului care era foarte bogată. Să nu uităm de teatrele care existau la mijlocul secolului XVIII, de ziarele care se tipăreau atunci, deci era deja o viaţă europeană. Trebuie să ne imaginăm o Timişoară destul de elitistă, ajunsă deja la un nivel foarte apropiat de celelalte oraşe europene. Toate acestea m-au atras şi mă gândesc şi acum de multe ori, când trec prin centrul Timişoarei, oare cum va fi arătat în secolul XVIII, ce personaje se plimbau pe străzile pe care pășesc și eu, ce serbări se făceau în Piaţa Libertăţii sau Piaţa Unirii, cum erau spectacolele și balurile de la teatrul ridicat în a doua parte a secolului al XVIII-lea. A fost o viaţă deosebită şi un oraş deosebit. Toate acestea am încercat să le reproduc şi pentru alte generaţii, care pot să-şi imagineze acum cam cum a fost Timişoara în secolul XVIII, şi, de fapt, ce baze a pus acest stil baroc, care a fost un stil foarte larg, un stil care a permis deschideri artistice deosebite.
În arta catolicilor, barocul deci, a influenţat mult arta culturii ortodoxe. Care au fost trăsăturile care s-au mutat dinspre catolici spre ortodocşi, şi care au potenţat-o pe aceasta din urmă?
În primul rând a fost dimensiunea bisericilor. Mitropolia de la Carlovăţ a conlucrat cu administraţia vieneză, care a cerut ca aceste biserici noi care se construiesc să fie din zid sau piatră, dar mult mai mari, şi atunci bineînţeles că s-a ieşit din dimensiunea obişnuită a bisericilor noastre, au trebuit introduse noi subiecte religioase, elemente decorative aprobate canonic. Toate acestea au deschis drumul unor alte interpretări, pe suprafete mai mari, care cereau o viziune modificată dar aprobată de forurile religioase. Aşa s-a schimbat totul. S-a reuşit până la urmă și am explicat în carte cum s-a făcut această simbioză între vechea viziune religioasă şi cea nouă, care a fost implantată în Banat şi datorită artiştilor plastici sârbi, care au deschis primii drumul acestor înnoiri. Deci putem urmări o mică revoluţie artistică în secolul XVIII.
Vorbind cu tine acum îmi aduc aminte de superbele picturi de interior de la biserici de lemn, de pildă, de la Margina, sau Zolt, şi, pe de altă parte, mă gândesc la faptul că tu ai studiat numeroase centre de pictură care au existat în Banat, şi care, cred eu, în comparaţie cu alte provincii din ţara asta românească, sunt destul de multe.
Într-adevăr. În ceea ce privește acele biserici de care vorbești, lucrurile stau, cred, astfel. În Banat s-a dezvoltat, la un moment dat, o şcoală de pictură deosebită, cea a pictorului Teneţchi, la Arad. Am presupus că și Atanasie din Lugoj, un nume reprezentativ al picturii bănățene, ar face parte din aceasta școală. Prima pictură de la biserica din Lugoj a fost executată de Teneţchi, am vorbit și în carte de acest lucru, și posibil ca Atanasie din Lugoj să se fi stabilit aici prin căsătorie și să fi rămas în orașul de pe Timiș. Cred că prima pictură de la biserica din Zolt a fost făcută de acesta, pentru că este o pictură de calitate superioară, se vede clar o altă tehnică, altceva decât pictura care era îndeobște folosită în bisericile de lemn. Din păcate, biserica a fost foarte des repictată începând din secolul XIX, ne-au rămas doar vreo două figuri pe boltă care amintesc de această pictură și portretul ctitorului Obada, repictat și el, dar pe care transpare organizarea compozițională din timpul barocului, cu un anumit fel de a executa corpul, capul, atitudinea. Când parcurgi pictura de la Zolt observi că toate personajele zâmbesc, până şi Iisus plecând spre cruce zâmbeşte. Acelaşi lucru este şi la Groşi, ce a mai rămas din pictura veche de acolo, toate personajele sunt zâmbitoare, ceea ce îți confirmă o viziune hedonistă imprimată de stilul baroc. Sunt lucruri pe care le întrevezi şi în bisericile noastre pictate în secolul XVIII. În secolul XIX intervine clasicismul, mai rigid, totul este sub o altă înfăţişare aproape. Putem urmări și şcoala lui Vasile și George Diaconovici, care a luat ființă la Srediște și apoi la Bocșa şi care a promovat o pictură la nivelul secolului XVIII.
Probabil că cele mai mari personalităţi ale picturii bănăţene au rămas Nicolae Popescu şi Constantin Daniel.
Da, într-adevăr, Constantin Daniel, pe care ni-l revendicăm deopotrivă și noi şi sârbii. De fapt s-a născut la Lugoj, i-am găsit actul de naştere la Protopopiatul de acolo. A fost un talent deosebit, afirmat ca un portretist excepțional pentru că pe vremea aceea se cereau foarte mult portretele. Nicolae Popescu a fost puţin mai apusean, ca să spun aşa, a şi studiat la Viena, unde s-a remarcat prin portrete și compoziții. Sigur că da, ei doi s-au afirmat ca pictori de excepţie în Banat, dar au fost şi alţi pictori, precum Brocky Karol, Sava Petrovici, Mihai Velceleanu, Komlossy Ferenz, Bissingen Anton, Bersuder Ludwig, Humborg Adolf, Fialla Anton și alții uitați astăzi sub colbul vremurilor.
Este important să-i numim pentru că este şi o perioadă în care românismul vrea să intre în prim plan, dar aici au fost şi pictori de valoare de alte etnii…
Pentru că aceștia se îndreptau spre învățământul artistic clasic, românii făceau şcoală în atelierele de pictură locale. Noi, românii, am fost legaţi mai mult de glie, de pământ, şi atunci sigur că nu am avut șansa dezvoltării artistice ca alte etnii, care şi-au avut reprezentanţii lor de seamă în artă. Era un drum destul de greu să recuperăm ceea ce alte etnii parcurseseră cu secole înainte.
Te-aș invita să vorbim puţin despre două monumente mai puţin cunoscute, dar care sunt de o foarte mare valoare în istoria artei din acest loc, mănăstirea Săraca şi biserica ortodoxă română din Lipova.
Sunt complet diferite. Mănăstirea Săraca este locul unde întâlnim pictură foarte veche, din secolul XVI, în Banat, care este însă de referință. Foarte des repictată şi nu întotdeauna de cei care ar fi trebuit să o repicteze, este într-adevăr unul dintre puținele monumente autohtone ce a străbătut veacurile. Biserica din Lipova la fel. Interiorul lăcașului este măreţ ca dimensiune, coloanele care sprijină pereții, pictura, totul demonstrează un element artistic de mare importanţă şi o viziune artistică deosebită.
Şi îmi amintesc că amândouă au fost redescoperite şi renovate de Ioachim Miloia.
Un om de cultură care, din păcate, s-a stins prea repede. El şi-a făcut studiile în Italia şi, venit acasă, a descoperit multe valori artistice aici și a promovat redescoperirea lor, să fie aduse la cunoștința publicului. El este unul dintre puținii care au pus umărul la descoperirea şi dezvoltarea artei din Banat, la un nivel foarte înalt, la un nivel european. A introdus arta bănăţeană în arta românească, a României în general.
Am făcut cândva un film despre el și, firește, m-am documentat, am citit cam tot ce a scris. Am descoperit că avea un stil de-a dreptul romanesc în lucrările sale științifice.
A învăţat la şcolile din Italia să descrie cum trebuie privit un monument de artă. Asta am spus şi înainte, ca să faci acest lucru, ca să poţi să lucrezi într-un domeniu artistic trebuie să fii şi cunoscător şi profesionist în domeniu, iar Ioachim Miloia a fost astfel pentru că a studiat la alte şcoli cum trebuie să procedeze în faţa unei opere de artă sau a unui monument de artă.
De fapt şi tu ai un stil foarte plăcut, cartea ta se citeşte cu uşurinţă, este foarte limpede în ceea ce are de spus. Cum se mai păstrează influenţele artei baroce în contemporaneitate, în arta plastică, în arhitectură, în peisajul nostru de astăzi?
Barocul este un stil de viaţă. E foarte interesant că în istoria culturală a lumii s-au păstrat epoci care se schimbă ciclic. În antichitate putem să urmărim o notă clasică, dar elenismul este un fel de baroc. În Evul Mediu lucrurile sunt puţin altfel, dar după aceea revine o perioadă clasică, o perioadă barocă. Deci lucrul acesta se reflectă şi în contemporaneitate, pentru că oamenii sunt formaţi dintr-un amalgam de sentimente, unii se îndreaptă spre o gândire rigidă, spre o viziune mai clasică, mai rece, ceilalţi sunt îndreptaţi spre viaţă, spre o viaţă mai dinamică, spre o viziune mai amplă şi această viziune este mai barocă, depinde și de epocile istorice. Arta contemporană mai complexă poate să reproducă şi o viziune clasică, dar poate să se îndrepte şi spre o viziune barocă.
Ai studiat mult istoria artelor din Banat şi spuneai că are trăsăturile ei deosebite. Să încercăm o comparaţie, cum este arta bănăţeană vizavi de cea din Ţările Române, din Transilvania?
Am considerat întotdeauna că este diferită, mai ales în timpul epocii trecute. Probabil datorită faptului că Timişoara era mai aproape de vest. Aici s-a format grupul Sigma, compus din artiști care nu toți erau bănățeni, dar spiritul locului cred că i-a influențat. Erau departe de Bucureşti, unde se impuneau anumite reguli, şi din această cauză întotdeauna am considerat că artiştii plastici bănăţeni s-au manifestat deosebit şi cât se poate de amplu faţă de restul ţării, unde, într-adevăr, au fost pictori foarte buni, dar aici gruparea noastră artistică, în ansamblu, a fost mult deosebită.
Ani mulţi ai fost şi la catedră. Ce ai încercat să îi înveți pe studenți, ce ai încercat să le implementezi în suflete?
În primul rând dragostea faţă de patrimoniu, am şi predat la un moment dat, problematica patrimoniului, cum trebuie văzut un muzeu, şi cum trebuie văzute operele de artă, pe care prea puţină lume ştie, chiar şi studenţii, cum trebuie să le vadă cu adevărat. Şi, bineînţeles, să se îndrepte şi spre acei artiști care sunt personalităţi recunoscute şi care pot să-i înveţe şi acum pe tineri, chiar dacă sunt dispăruţi de mult.
Ai scris această carte, o carte care s-a aşezat, cărămidă cu cărămidă, în mulţi ani de zile. Care crezi că au fost momentele cheie, în care ai simţit că se încheagă, ai simţit că există, ai simţit că asta doreşti să faci?
La început a fost doctoratul. Pentru mine a fost o împlinire cercetarea și redactarea acestuia, pe tema „Centre de pictură românească în Banat”. Am descoperit încetul cu încetul importanța și valoarea acestui subiect. Nu ştiam multe la început şi tocmai asta a fost bucuria, că descopeream biserici, descopeream autori, adică pictori, descopeream o lume despre care se ştia foarte puţin până atunci. După aceea a fost îndreptarea mea spre baroc şi mulţumirea pe care am avut-o la cercetările mele la Arhivele imperiale din Viena, din Germania, din Italia, a fost o perioadă de studiu care şi acum mi-e foarte dragă şi mă gândesc la ea cu plăcere.
Dar cercetările continuă, deşi formal eşti pensionată de la treburile muzeului, totuşi continui o activitate extrem de interesantă de a reface un album de stampe, de gravuri despre Timişoara. Care este istoria acestui volum?
Reîntoarcerea la prima dragoste. Concepția acestuia am făcut-o când eram tânără, în limitele care mi se permiteau atunci. Am studiat materialele frecventând bibliotecile de la Cluj, Biblioteca Teleki, de la Sibiu, de la Muzeul Brukenthal, de la Academie, din Bucureşti. Făceam fișe, de fotografii nici nu putea fi vorba. A fost o cercetare primară, ca să zic aşa. Acum lucrurile stau altfel, internetul a deschis calea studierii marilor biblioteci din lume și a volumelor pe care nici nu mă așteptam că le voi vedea vreodată.
Şi cum se vede azi Timişoara în gravurile acelea?
Aici este problema, Timişoara a fost foarte des reprodusă în secolele XVI, XVII şi mai puţin în XVIII, pentru că Timişoara era sediul paşalâcului din Europa centrală. Atunci când, în secolul XVI, au început să se facă albume geografice, să se editeze cărţi despre Europa, în secolul XVII la fel, aproape în toate a existat, când venea vorba de centrul Europei, câte o gravură cu Timişoara. Deci pot să spun că la acea vreme existau foarte multe cunoştinţe despre Timişoara, care era des comentată. În secolele XVI și XVII, Clujul, Bucureştiul erau mai puțin cunoscute în comparație cu Timişoara.
De curând istoricul de artă, autorul acestei cărţi, specialistul în artă baroc, în artă europeană şi aşa mai departe, a vorbit la vernisajul expoziţiei prietenului nostru Mihai Olteanu. M-a surprins această curiozitate a ta vizavi de fenomenul tânăr, vizavi de pictura de azi, de demersul artistic contemporan. Cum se împart în tine această pasiune pentru trecut şi curiozitatea pentru ceea ce este azi?
Este adevărat, sunt puţin cam rigidă în ceea ce priveşte contemporaneitatea, am impresia că în general artiştii plastici au posibilitatea realizării unor lucrări foarte uşoare. Arta înseamnă şi o participare pornită din talent, dar și împlinită dintr-un simţ artistic deosebit. Mulţi dintre cei care fac artă astăzi se îndreaptă spre ceea ce este la modă şi ce s-a mai făcut. Poate de aceea am vorbit şi la vernisajul pictorului Olteanu, care nu e chiar tânăr, dar care a încercat de-a lungul vieţii sale artistice să abordeze fenomenul pictural în complexitatea lui. Cred că acum a ajuns într-adevăr într-un moment foarte interesant, în sensul că mânuiește culoarea cu o forță originală plină de vibrații ce definesc suprafețele pictate. Ceea ce se uită acum este că arta s-a folosit de culoare încă din cele mai vechi timpuri. Azi mulţi artişti uită de culoare, pictura fiind o expresie a ei. Chiar dacă e tratată în mod abstract, ea trebuie să transmită ceva privitorului, iar pictorul Olteanu a reușit să transmită la acestă expoziție bucuria vieții, a naturii, a florilor, a viței de vie în special, se simte că aduce, după cum însuși a mărturisit, un omagiu zeului Bacchus.
Dar vizavi de lucrările altora, a experimentelor care sunt acum, a artei de pe stradă?…
Arta de pe stradă este ceva foarte interesant. Este un lucru care ne poate pune pe gânduri. Este o ieşire a artei în mediul public, dorinţa unui artist de a exprima ceea ce crede, ce simte şi ce poate să facă în lumea de azi. Asta va fi o artă a viitorului, după mine, într-adevăr. O artă monumentală a viitorului. Vechile biserici se vor muta pe stradă, zic eu.