Elle mă strângea de mână cu o forţă de care nu o credeam în stare. Nu o mai văzusem niciodată atât de stresată. Îşi controla întotdeauna emoţiile foarte bine, nu doar faţă de alţii ori faţă de mine, ci reuşea să îşi pună la colţ şi faţă de ea angoasele şi grijile care îi făceau inima să-i bată prea tare. Deşi nici eu nu eram într-o stare prea bună, degetele care mă dureau sub menghina celor ale ei şi chipul ei cu ochi exoftalmici mă amuzau şi îmi alungau accelerat tensiunea.

Nu mai văzusem până acum o armă îndreptată înspre mine. Mă simţisem cu adevărat neajutorat, imposibil a mă opune glonţului care mi-ar fi sfârtecat pieptul. Un sentiment de neputinţă greu de descris.

Maşina ne aştepta cuminte în parcare şi figura ei bonomă parcă voia să ne liniştească. Când am introdus cheia în portieră am descoperit că îmi tremura mâna. Totuşi, mă liniştisem oarecum.

– Îţi dai seama că ar trebui să sunăm la 112! spuse Elle dându-şi la o parte părul de pe faţă. Dar ce le-am putea spune: Sunt doi morţi acolo! împuşcaţi! Nu credeam că voi participa vreodată la asemenea scene.

Nu ştiam nici eu ce ar fi trebuit să facem. Dar ştiam că nu era bine să rămânem prea mult acolo, probabil că poliţia ar fi venit în puţină vreme – cineva trebuie să fi auzit împuşcăturile, în jurul mănăstirii erau câteva case – şi nu cred că aş fi putut explica cuiva că ieri nu aveam nimic de-a face cu uciderea mătuşii, iar azi cu uciderea altor doi. Nici nu trebuia să fii poliţist  pentru a intra la bănuieli cu privire la activitatea unui cetăţean străin venit de trei zile în România şi deja înconjurat de crime misterioase.

– Îţi dai seama că maşina asta a atras atenţia şi se va găsi cineva care să declare comisarilor care vor împânzi locul că au văzut-o, zise Elle când plecam de acolo.

Ştiu. Dar o vom duce acolo de unde am luat-o.

Da, într-o oră şi ceva va fi iarăşi parcată. Câştigăm o zi sau două până ce procurorul care va supraveghea ancheta va avea datele proprietarului automobilului ăstuia. Şi încă una sau două zile până vor face legătura cu tine. Deci, cu un dram de noroc, avem un avans de câteva zile până ce vei fi reţinut.

Gândul că voi ajunge într-o închisoare românească îmi dădea la fel de mulţi fiori ca scena criminală la care participasem.

– Dacă ar fi să parafrazez filmele americane, aş spune că avem timp destul şi am putea găsi noi ucigaşii.

Elle tăcu, privind în lungul drumului. Treceam prin Neudorful despre care atât de frumos vorbise la venire. Acum nu ne mai ardea niciunuia de poveşti, trăiam una periculoasă.

– Pentru a scăpa va trebui să desluşim un ghem de mistere, dragul meu. Dacă ar fi să gândim detectivistic, s-ar putea să o facem suficient de repede fiindcă toate firele duc la familia ta. Părinţii  tăi ne-ar putea clarifica unele dintre întrebări. Dar, Dumnezeule!, ce secrete ascunde familia ta de se ajunge la pistoale-mitralieră şi trei morţi în două zile?!

Exact aceeaşi întrebare îmi stătea şi mie pe buze.

– Următorul drum va fi la Florenţa, fără îndoială. Dar până atunci, să aruncăm o privire în cutia cu secrete lăsată de bunicul. Cred că sunt câteva răspunsuri şi pe acolo.

Elle luă cubul de tablă de pe bancheta din spate şi se chinui puţin să îl deschidă.

– Ia te uită! O scrisorică şi două statuete! exclamă ea.

Despături foaia de hârtie şi trase o înjurătură.

– Niciun laborator de criminalistică nu va mai putea descifra ce scrie aici. Cred că a intrat apa în cutie sau  o ciupercă a afectat hârtia. Ce ghinion!

Îşi cuprinse capul în mâini şi înjură în surdină.

– Scria multe pe pagina aceea?

Spre deosebire de ea, eu nu mă mai puteam enerva. După experienţa de pe acel Drum al Crucii, parcă toată energia mea negativă, puterea de a mă enerva, dispăruse. Era, probabil, o chestiune de mediatori chimici din creier.

– Nu era acoperită de cuvinte nici măcar toată pagina 1. Câteva fraze.

– Cele două statuete ce reprezintă?

Mi-a trântit pe bord o sculptură în piatră caramel reprezentând o fiinţă înaripată.

– Demon sau înger? mă întrebă ea.

– Greu de spus fiindcă e din Mesopotamia antică. Mai degrabă aş spune că e un zeu. Am văzut asemenea fiinţe în basoreliefuri asiriene. De la ei i-au împrumutat evreii şi i-au stilizat pe Chivotul Legământului. 

– Deci e un heruvim, concluzionă ea.

– Creştineşte, ai dreptate, i-am răspuns râzând.

Începu să caute pe telefonul mobil:

– Auzi aici:

Heruvimii sunt primii ȋngeri de care vorbeşte Vechiul Testament. Dacă o luăm pe scară ierarhică, divină, bineȋnţeles, nu sunt ei pe primul loc, ci serafimii. Heruvimii ăştia fac legătura ȋntre lumea materială şi divinitate, adică sunt un fel de mediatori ȋntre sacru şi profan. Dar au şi grijă să nu ajungă oamenii acolo unde nu trebuie.

Ei păzeau arborele vieţii şi Grădina Edenului. Şi nu doar cu prezenţa lor, ci cu săbii de foc. Acum, pentru a fi sinceri, pe la ȋnceputurile creştinismului, Teodor, episcopul din Heraclea, ȋi considera nişte monştri ce ȋl speriaseră pe Adam. După cum vezi, totul depinde de ochii privitorului, de la ȋnger la bestie diferenţa e foarte mică.

Mai apar prin Psalmi, pe la Iezechiel, dacă nu mă ȋnşel, ei fiind cei ce trag carul lui Dumnezeu.  Pentru noi, creştinii, ar trebui să simbolizeze credinţa nestrămutată, deşi cred că asta e o noţiune străină pentru mătăluţă. Chiar numele lor ȋnseamnă „cei ce se roagă” sau „cei ce binecuvȃntează”. Cam totuna. Sunt reprezentaţi ca avȃnd mai mulţi ochi fiindcă sunt omniscienţi. De-asta şi apar pe Chivotul legii, el ȋnsuşi legatura dintre material şi imaterial, omniscienţa divină transpusă ȋn legile lui Moise.

Sunt la mare căutare printre cabalişti şi ocultişti.

Reprezentări ale unor fiinţe ca şi heruvimii apar ȋn templele egiptene. Sunt figuraţi ȋn templele asiriene, sunt personaje ale literaturii mesopotamiene, povesteşte Talmudul despre ei. De fapt, cred că au apărut la ȋnceput ȋn cetăţile de pe malurile Tigrului şi Eufratului. De obicei, păzesc intrarea templelor şi tainele divine din cetăţile asiriene şi akkadiene. Assur, Ninive, Uruk. De astea cred că ai auzit şi tu, sunt ȋn toate manualele de istorie şi ȋn Biblie. În limba acestora li se spunea „Păzitorii”.

Terminase de citit şi continuă să caute febril pe iphone.

– Ce ţi-am citit este un fragment dintr-o carte intitulată chiar Heruvim. Sunt mai multe trimiteri la această carte pe diferite siteuri sau bloguri, însă când încerc să le accesez primesc mesaj că pagina nu există. În afară de acel fragment, orice altă referinţă la carte este cumva blocată.

– Ciudat, nu am văzut niciodată aşa ceva. Câte pagini ai încercat să deschizi şi sunt blocate?

– Vreo zece.

– Stranii întâmplări azi.

– Hai să vedem cea de-a doua statuetă.

Elle înlocui heruvimul cu statueta de metal a unui cavaler. Era un bărbat îmbrăcat în armură medievală ce ţinea în faţa lui o spadă grea. O mustaţă groasă şi lungă îi acoperea figura, iar părul îi atârna în neorânduială încadrându-i faţa osoasă.

– Pare din perioada Renaşterii italiene, am comentat. Un condottier, cred. Niciun indiciu, vreun nume scris pe undeva?

Elle luă figurina în mână şi o învârti pe toate părţile. O puse la loc pe bord dezamăgită.

– Ar fi putut şi bunicul tau să ne ajute mai mult, glumi ea. O scrisoare ştearsă şi două statuete misterioase. Până şi Dan Brown ar fi fost mai generos. Ce e ăla un condottier?

– Un mercenar italian. Erau folosiţi de regii şi nobilii avuţi din întreaga Europă pentru vitejie şi calităţile militare.

– Cum îl scriu corect?

– „Condottiere” e cuvântul italian.

Tastă ceva pe telefon. Se strâmbă nemulţumită şi scrise altceva. Îşi duse mâna la gură şi mă privi cu ochi mari:

– Fii atent, am scris „condottiere Radna”. Nimic. Pe urmă „condottiere Lipova” şi mi- apărut pagina asta. E tocmai băiatul nostru! Filippo Scolari/Pippo Spano  (Filippo Buondelmonti degli Scolari)  Di Villa di Tizzano, presso Bagno a Eipoli. Conte di Ozora e di Temeswar. Signore di Timisoara. Detto Spano dal tedesco “gespann” capo o capitano.

Mi s-a pus un nod în gât. Tata era un Buondelmonti şi îmi spusese odată şoptit că familia lui avusese un mare erou: Pippo Spano.