(fragment)
Seara, târziu, după ce s-au ridicat de la masă, Tie a mers să înnopteze, ca întotdeauna, la văru-său Moise. Întâmplarea cu marinarul și nevasta stăpânită de rătăcire lui i-o povestise pentru prima dată, într-o jumătate de noapte. Simțindu-l interesat, Tie pusese preț pe fiecare amănunt. Moise îl ascultase fără să pună vreo întrebare, rezemat de perete, cu perna sub cap și cu piciorul din lemn pus pe suportul pe care i-l făcuse socru-său, la nici o lună după ce se întorsese de pe front. Să-i fie suferința mai ușoară, tot Lisandru îi cioplise și primul picior din lemn. Pusese la pământ o salcie și, să îi grăbească uscarea, partea pe care o găsise potrivită o băgase în cuptorul unde, toamna, cocea prune. Cu toată grija, piciorul s-a crăpat și i-a pus un cerc din fier, îngreunându-l. Moise se obișnuise, când pășea mai întâi se proptea în el, luându-și elan.
– Și tu și Mânjitu sunteți de vină, i-a spus. O puteați salva pe femeie, smulgând-o din spânzurătoare, măcar de lăcomia privirilor și judecata unor gură cască!
– Poate a meritat.
– La ce bun, mă, toate astea? Marinarul trebuia să aibă atâta minte, să știe că drumurile lui lungi, pentru o femeie cu lipici, că așa o văd din ce relatezi, nu putea să-l aștepte, cutreierată de dorințe, să străbată el mări și oceane…
– Până la urmă și tu duci un fel de vinovăție! Încă te mai apasă ziua îndepărtată în care i-ai luat soția măcelarului, i-a zis făcând și un gest sugestiv.
– Poftim? El este vinovat, nu a socotit, ca atâția alții, că o femeie tânără, până deslușește cum și mai ales din ce se încheagă adevărul, trăiește în principal din porniri. Ei, dar și când se lămurește, se prea poate să se smulgă răzvrătită din acel loc și să se așeze unde simte ea că i se limpezește sufletul.
– Nu ți-am mărturisit, deși am tot vrut, că dacă nu i-o luai, o înhățam eu. Știi de ce n-am făcut-o? Dacă aveam cu zece ani mai mult, sigur mă încumetam! Până la urmă, nu diferența de ani m-a încurcat, că planul meu era s-o țin până când o simțeam că nu-i mai tresaltă inima! Mi-a lipsit curajul, când mă muncea gândul, ceva mai târziu, când aș fi putut încerca, îmi spuneam, bine, Tie, ești tu capabil să-ți scurtezi, fără să suferi, drumurile? Bun, dimineață te trezești cu ea lângă tine în pat, altfel o noapte trăită, în atâtea rânduri, mai întâi în gând. Nu te las să întrebi ce înseamnă asta în mintea mea, îți spun eu, urci, cobori, aștepți, arzi, te stingi și toate te năucesc ca nimic altceva pe lume. Mai ales dacă, în fapt, nu se întâmplă ce ai trăit, cu atâta ardoare, în închipuire!
– Atunci nu îți venise timpul, i-a reamintit lui Tie, să stai cu fruntea pe piept de femeie, lipit de inima ei, deși dorința te îndemna! Eu, de când aveam vârsta ta de-acum, și pe tine te știe deja timpul, adesea mă rog ca bărbații din neamul nostru, cei care merită favorul ăsta de la soartă, să fie feriți în viață de curva bătrână și de iarna grea!
– Te-a dezamăgit atât de tare nevasta măcelarului? De ce nu ai socotit că nu găsise ce și-ar fi dorit? Ea se pornise în căutarea unui loc în care să își limpezească sufletul…
– Fie cum zici, dar eu continui, măcar când îmi mai amintesc, să mă rog!
– Și a doua oară?
– Exact cum se știe! i-a răspuns Moise detașat până la indiferență, scoțându-și șapca de pe cap, pe care a așezat-o cu un gest reflex pe umărul genunchiul ascuțit al piciorului din lemn. Da, exact cum se știe. Vezi? Pentru mine nu s-a rugat nimeni! Nici pe timp de pace, nici pe timp de război!
Și Tie, copil fiind, fusese în gară, unde se adunase tot satul să-l aștepte pe Moise. După doi ani de front, era primul invalid întors acasă. Primarul Petre Ivănuș l-a sprijinit să coboare din tren, intenționând să-l ia în brațe, dar el nu s-a lăsat, ridicat pe vârful piciorului întreg, sărind pe loc, își căuta prin mulțime nevasta. A găsit-o departe, în margine, cu pruncul cel mic în brațe, uitându-se-n pământ. De atunci nu a mai văzut-o, plecase, fără copii, înainte să sosească, însoțit de alai, acasă. Nimeni nu știa unde s-a dus, într-un târziu, Lisandru, taică-său, care îl ajuta pe Moise să se îngrijească de cei doi moștenitori, a găsit-o la un bărbat de care se apropiase după ce el trecuse linia frontului. Târziu, când Moise îmbătrânise definitiv, era mai în vârstă decât ea, să o ia de nevastă obținuse dispensă de vârstă, Iulia, fără niciun semn, s-a reîntors acasă.
Despre asta voia să-l întrebe Tie, dar ezita, mai încercase cândva și Moise, ascultându-l, gâtuit de îndrăzneala lui, ieșit din fire i-a strigat:
– Eu i-am lăsat poarta deschisă. Taci, gata, a fost! Ajunge!
Tie s-a întins pe celălalt pat și s-a adunat în locul din care îl vedea cel mai bine pe Moise.
-Ești obosit? Ne culcăm?
– Hai să prindem zorii, Tie. Eu tot mai puține lucruri iubesc, destule din care cândva m-am hrănit cu o imensă bucurie, nu mă mai știu! Cum sunt zorii pe-acolo pe unde hălăduiești?
– Fără asemănare! Soarele se ivește, când sunt pe mare sau pe ocean, din apă. În depărtare apa se vede vânăție, dacă o privești insistent, fără să clipești, ți se face frig.După ce soarele se ridică pe jumătate, lumina devine strălucitoare, abundentă, poți să iei din ea cât dorești, cum zice unul de-al meu, și să o dai cuiva drag…
– Ori tu, ori el, unul dintre voi sigur, e poet!
– Eu, mai de grabă. Mă paște vreun necaz?
– Nu. Dar mai avem unul în neam și cineva trebuie să mai și muncească pe lumea asta.
– Ești exact ca taică-meu…
– Suntem frați, ai uitat?
-Niciunul nu puteți să vă topiți în poveste. Viața nu v-a lăsat să zburdați.
-Nu se cade să risipești ce destui nu au. Tu știi asta foarte bine.
Recunosc. Împlinesc o jumătate de veac, de-acum, chiar și cu o anume vrăjmășie, am să fac numai ce o să-mi pice bine. Și trebuie să învăț să stau mai aproape de mine. Într-o zi o să fiu și mai singur!
N-am știut, Tie, că poți fi așa! Nici nu am bănuit.
Eșecurile altora m-au construit. Dar, peste toate, sunt un fost copil crescut într-o mare lipsă de afectivitate!
Ție nu-ți pui nicio întrebare? Puteai fi…
Un alt om, cu un alt statut, judecător sau avocat, nu docher! Știam că asta vrei să spui!
Te-am judecat pripit, înțeleg că stai des de vorbă cu tine!
Nu. Am stat!
Vorbești ca un învins, unul lucid însă.
Mereu m-ai ocrotit. Dacă ai avea picioarele amândouă ți-aș propune să urcăm în deal, la vie, acum dată în pârg, să întâmpinăm zorii acolo…
Consideră că am două picioare.
Nu pot, îți cer prea mult, de-a dreptul am exagerat, m-a luat dorința târâș. Crezi în reîncarnare?
Niciodată. Tu?
Numai când mă hârjonesc cu iluzia. Dacă, totuși, ar fi să mi se întâmple, un deal aș vrea să fiu, ca acesta din spatele casei și, aproape, să fie un izvor, de unde o dată pe zi să vină o femeie să umple vadra. Îi cer să nu dea oricui să bea apă. Mai bine să o ducă, șapte zile și șapte nopți la rând, cu gândul la bărbatul care i-a ghicit căutătura sufletului, într-un loc în care să sădească un alt izvor. Dacă e-n stare să fie recunoscătoare!
– Tie, nevasta măcelarului a stat câteva nopți și în patul unde ești acum întins…
– O dezmierdai?
– Nu.
– Cum așa?
Femeia asta a fost croită să străbată toate drumurile. Mereu o chema ceva în altă parte. Uneori mi se părea că pleacă și fără ea!
Unchiul Tie mereu s-a străduit, și pentru asta era-n stare de orice, să nu se afle amănunte despre familia lui. Cel mult povestea de ce abandonase facultatea. Avea o singură explicație, considerată de majoritatea puerilă. ”Atunci de ce te-ai dus acolo?”, era întrebat. ”Am calculat greșit. Doream să le arăt calea bună celor care o pierd. Nu mi-a ieșit nici cu mine, ceea ce îmi sporește convingerea că atunci am hotărât ce trebuia.” Alteori, recunoștea că nu ar fi fost în stare să ia libertatea unui om, gândindu-se la ce lasă în urma lui, și o imita pe președinta completului. O descria de parcă priveai pe un ecran: neobișnuit de înaltă, slabă, fusiformă și dreaptă ca o riglă, cu o privire în care nu încăpea nimeni. Un profesor, din proprie inițiativă, dusese grupa lor la un tribunal dintr-un orășel din sud, să asiste la un proces. Profesorul alesese sala, după ce îi chestionase dacă a mai văzut careva o instanță de judecată. Austeritatea, culorile închise ale mobilierului, ușilor și ferestrelor, vechi, făceau spațiul ticsit de oameni respingător. Deloc atras, să-i treacă timpul, Tie observa chipuri, căutându-le pe cele care se remarcau prin expresivitate. Oamenii, cei mai mulți, erau aparținători ai celor judecați. Încerca, făcând corelație între mimica feței și ce declară, să intuiască momentele lipsite de sinceritate ale celor judecăți. Tot femeia fusiformă și dreaptă ca o riglă a lovit cu ciocanul, cum o mai făcuse de câteva ori să impună ordinea, și a poruncit: ”Ridicați-vă!” Pe Tie zgomotul scaunelor, foșnetul ivit dintr-o dată în jur, zecile de chipuri încremenite într-o așteptare încordată, urma să se pronunțe sentințele, l-au lămurit că este într-un loc în care nu ar putea să trăiască o viață. Judecătoarea începuse să rostească nume după nume, însoțite de durata pedepsei, ale celor șapte bărbați tineri abia condamnați. Spaima făcuse din mulțime un singur om. O femeie s-a prăbușit, izbindu-se de dușumeaua alburie care,cândva, fusese dată cu motorină, aerul, în amestec cu praful devenise înțepător, cei mai vârstnici simțind nevoia să caute un punct de sprijin, se țineau unul de celălalt, pentru că la fiecare pas dușumeaua îți lăsa strania senzație că te afunzi în ea până la glezne.
-Ce frumoși sunt zorii și azi, Tie, a frânt Moise liniștea. Gata, tăcurăm destul, a zis înviorat, prinzând piciorul din lemn, coborându-l grijuliu din suport.
-Ți-i dăruiesc, dacă-ți plac atât de mult!
-Nu primesc. Mâine, când pleci, să îi iei cu tine, să-ți potolească, până la anul când te întorci, dorul de casă..,
-Nu mă mai întorc niciodată. În toamnă împlinesc o jumătate de veac, ți-am spus că trebuie să învăț să stau mai mult cu mine, că într-o zi voi fi și mai singur.
– Singurătatea la om e ca rugina la fier…
-O fi. Eu mereu am fugit de locul ăsta. Azi noapte am dărâmat, m-am învoit cu doi de peste deal, casa. Locul cel mai strâmt în care am călcat până acum. Nu fac referire la dimensiune, o cameră și un antreu din chirpici. Aș pleca împăcat dacă m-ai înțelege. Am nevoie de ancora asta. Știi bine câtă pustietate a stăpânit curtea noastră!
-Nu ai nicio vină și trag speranța că te răzgândești…
-Nu! Singurătatea mi se potrivește. Am deprins-o de timpuriu, nu ai cum să nu îți amintești, în coșul de răchită așezat în mijlocul bătăturii, în care mă punea Muta. Când am pornit pe picioare, să nu mă piardă, mă lega cu o sfoară, să știe de unde să mă ia. Dacă nu-i răspundeam, aduna ața, trăgându-mă. Până am învățat să desfac singur lațul!
– În timp ce te ascultam, am revăzut totul… La un moment dat mă străbătu un gând, să te întreb ceva, dar mă abțin…
– Du-ți gândul până la capăt!
– Care este , Tie, durerea ta cea mare?
– Eu nu am rostit cuvântul mamă. Pe cine să strig? Smaranda nu auzea, nu vorbea, iar dinspre cealaltă parte știu frânturi de adevăr și destule povești. Ai putea să mă ajuți.
– Întreabă-mă.
– De câte ori l-a părăsit pe tata, până să plece definitiv?
Nici el nu știa, zicea că de douăsprezece ori, alteori îi ieșeau paisprezece plecări. Tu atunci aveai doi ani, e justificat că nu o știi. Să nu judeci, nici eu nu am făcut-o cu Iulia, nu mă preocupa ce clevetește lumea. Lasă și treaba asta în seama bunului Dumnezeu.
Tie, după o noapte de nesomn, înmuiat de lumina ce intra prin fereastră, își închipuia întâmplarea ce i-o confirmase, cu destulă reținere, Moise, din dimineața ultimei plecări a maică-sii. Urcau muntele, taică-său mergea înainte ducând în spate nelipsitul rucsac încărcat și, pentru că nu-i mai auzea pașii, a căutat-o cu privirea.
-Iaaaau!, a izbucnit încremenită, pipăindu-și mijlocul.
-Ce-i?
-Dă-mi cheile, i-a cerut.
-Pentru ce?
– Mă întorc, am uitat să-mi iau chiloții, auzi Tie, strângându-se în el, vocea unei femei pe care nu o cunoștea.
A doua zi, Tie a plecat. Era ușor de presupus că dispariția lui, nici de la Moise nu își luase rămas bun, o să fie întorsă pe toate fețele. Pentru că își abandonase bagajul cu care venise, unele neamuri sperau că se va întoarce. Nu știau că Tie plecase pentru totdeauna, mai puțin Moise, care aflase primul, dar nu-l crezuse!