Din niciunul dintre romanele de până acum ale lui Paul Eugen Banciu nu lipsesc trimiterile, mai mult sau mai puțin voalate, la propriul destin, fie că e vorba despre oameni și evenimente, fie că se referă la momentul, locurile și împrejurările în care acestea din urmă s-au petrecut. Însă, niciunul dintre ele nu este atât de transparent autobiografic, precumOastea singuratică*. Consemnarea cu maximă fidelitate a unor secvențe din existența privată a scriitorului într-o partitură epică amplă, în care, evident, viața bate imaginația, îl transformă pe protagonistul cărții, Alexandru Panait, dintr-un virtual alter ego, în dublura literară, foarte puțin fictivă, a omului Paul Eugen Banciu; un substitut, un cascador al cărui fel de a gândi și de a acționa se identifică sută la sută cu profilul creatorului său. Redactor la o nenumită revistă de provincie, director al unei biblioteci județene, cu importante responsabilități la nivel național, autor a patru scenarii devenite filme de succes și al altora, mult mai numeroase, păstrate ”la sertar”, membru în structurile de conducere ale Uniunii Scriitorilor și, mai cu seamă, semnatar al unor rubrici de eseistică și al unor volume de notorietate, distinse cu numeroase premii locale și naționale, Alexandru Panait are toate datele traseului parcurs de cel care, acum, la vârsta solară a senectuții, precum Caius Iulis Cezar, vorbește despre sine la persoana a treia. Retras, spre târziul ființei, în casa de la munte, unde își asumă, după un șir nesfârșit de suferințe și încercări-limită de ordin medical,  ”singurătatea călăuzei ce merge cu câțiva pași înaintea celorlalți”, într-o recluziune deliberată și purificatoare, scriitorul-protagonist pare a străbate etapa edenică a existenței sale. Povestea are șapte părți, intitulate cu nume de personaje deloc greu de identificat în cv-ul lui Paul Eugen Banciu: Alexandru, Andrei, Melania, Amalia, Raul, Lia. E o sumă de figuri emblematice dintr-un destin cât o săptămână biblică, ”a opta zi” fiind, într-un singular gest revendicativ, chiar o partitură cinematografică integrală: Orhidee în lumina lunii.

Cuprinsă între momentul publicării primei cărți și acela al amurgului, narațiunea acoperă două epoci istorice: ultimele decenii ale epocii de aur, cu tarele ei ideologice și cu necruțătoarea cenzură culturală, și anii de după Revoluția din Decembrie. Ele însumează aproape o jumătate de veac de netulburată credință în propria vocație creatoare, de suișuri și coborâșuri, de victorii și abandonuri neașteptate, de trăiri intense și contexte nefavorabile peste care autorul/protagonistul a trecut într-un marș deloc triumfal, dar cu tenacitate și o putere de a supraviețui întrutotul remarcabile. O jumătate de secol plină de bucurii și uitări, de împliniri și eșecuri, de momente de glorie și clipe de izolare tristă, pe scurt: de ”ipostaze ale trecerii prin lume”, alături de oameni înrolați aproape fără știrea lor, în marea Oaste singuratică: ”Toți suntem niște pustnici, niște singuratici… Suntem o oaste a singuraticilor, care se privesc unii pe alții, ca niște străini, se recunosc, știu numele, dar în sufletul lor se simt extrem de singuri, ca într-un pat, noaptea, în vis…” Așezat pe o convingere indeleabilă a autorului –  ”refuz ideea de ficțiune, pentru că totul e trăit cândva” -, Oastea singuratică este o autobiografie neromanțată, dar literaturizată, scrisă din perspectiva maturității romancierului.

   Atitudinea față de subiectele propriilor confesiuni nu este, cum ne-am fi așteptat, nici pe departe una vindicativă, destinată să plătească polițe cine știe cui, să scoată la lumină dedesubturi mizerabile și/sau să devoaleze amănunte prea rar ajunse la cunoștința publicului. Frustrările nu au consistența unor angoase, iar nemulțumirile (inclusiv cele legate de alienările și neputințele senectuții) țin mai degrabă de fluxurile și refluxurile vieții decât de tentația de a-i incrimina pe cei din jur cu scopul de a se înfățișa pe sine într-o lumină favorabilă. Similar se petrec lucrurile și cu tușele meditative, care au imprimat, în timp, o notă cu totul aparte prozei lui Paul Eugen Banciu. Redutabil eseist, cu o viziune enciclopedică, el susține construcția narativă cu ample incursiuni culturale și numeroase pagini de reflecție intelectuală și filosofică, nuanțate de comentarii și revelații aparținând fie vocii auctoriale, fie vreunuia dintre personaje. Ceea ce, desigur, mărește gradul de dificultate a lecturii, dar și oferă satisfacția unei ”călătorii paralele” în timp și spațiu, a receptării pe multiple planuri a experienței existențiale pe care Oastea singuratică o transmite. Din unghi estetic, experimentul e cum nu se poate mai interesant, Paul Eugen Banciu făcând parte din categoria scriitorilor pentru care, pe lângă vocație și har, literatura înseamnă mult mai mult decât o transcriere/transpunere/invenție a realității: e un mod ofensiv de a se apăra ori ataca, de a fi, simultan asediat și asediator. De a trăi cu intensitate fiecare clipă și de a supraviețui până dincolo de bariera vremii și a vremurilor.

Paul Eugen Banciu, Oastea singuratică, roman, Editura Brumar, 2020