Pentru multă lume arta plastică de azi este urâtă, confuză, respingătoare și fără mesaj. Artiștii se apără avertizând că tocmai acesta e mesajul, că ei transpun arbitrariul și urâțenia lumii de azi în limbaj artistic spre a arăta societății că se îndreaptă într-o direcție greșită, dezumanizantă, lipsită de conținut spiritual. Exact când ai fi înclinat să-i crezi, constați că plângerea lor nu ajunge la public iar în fața lucrărilor de artă stau grupuri distincte, deznădăjduite de imposibilitatea de a comunica și apoi de a repara lumea, cu ajutorul comunicării. Ceea ce ne intrigă este, să o recunoaștem, lipsa desenului, adică a unor contururi clare, cu care ne-am obișnuit pentru că așa am fost educați, lipsa unor forme care să spună sau să simbolizeze ceva. Artiștii ne ceartă că nu vedem cum formele au dispărut din viața noastră, din gândirea noastră, cum lucrurile s-au deformat și ne deformează ființarea de la un minut la altul. Plecăm, în grabă din galeriile de artă spre a ne cufunda în mirajul străzii și a căuta, acolo, sensuri și explicații. Acolo însă, unele clădiri își schimbă fața și destinația înainte de a reuși noi, să luăm aminte iar altele, de la care avem așteptări pentru că ne leagă o întreagă moștenire culturală, cad în paragină și abandon. Gherete de unică folosință iau locul imobilelor trainice și maiestuoase și noi nu înțelegem că și azi, scopul scuză mijloacele. Iar scopul nu e dăinuirea ci spicuirea, aici și acum. Ne amintim, uneori, soarta publicațiilor efemere, a cărților și librăriilor, a genurilor literare și a teoriilor ce au constituit discipline obligatorii în școală, a manierelor, codurilor culturale, doctrinelor politice sau a înțelegerilor dintre oameni. Și atunci, ne ia cu friguri, pentru că tabloul devine deprimant, consumator de speranțe și argumente, dizolvant universal. Greu de găsit desenul din spatele fenomenului, greu de contracarat teama că, din nou, artiștii ar putea avea dreptate iar noi, cei mulți și uimiți, nu vom găsi remediile potrivite, vaccinul optim în timp util.

Fluidul și solidul vieții noastre
Fără să vrem, e cazul – nu timpul, în niciun caz timpul! – e cazul să ne amintim de Zygmunt Bauman cu ale sale analize asupra modernității fluide în care ne aflăm: ”fluidele călătoresc ușor. Ele ”curg”, ”se împrăștie”, ”se termină”, ”stropesc”, ”dau pe-afară”, ”se scurg”, ”inundă”… Scapă nevătămate din interacțiunea cu solidele, în timp ce solidele pe care le-au întâlnit se schimbă – se umezesc.” Banalitatea celor de mai sus va biciui pe oricine va fi dispus să treacă prea ușor peste gândurile ce le susțin, tocmai pentru că, asemeni oricăror elemente din arsenalul cotidian, nu mai sunt ceea ce par a fi. Solidele, să o spunem răspicat, sunt desenele pe care le căutăm cu tot mai aprigă disperare în pictură și în viața socială, în familie și politic și care, lipsind de prin toate acestea, nu mai ajung nici în creația literară. Poemele în vers alb care nu trădează niciun ritm intern, nicio respirație proprie pentru că nici nu o au, nici nu știu aceasta lipsește; poemele acelea interminabile care nu spun decât că nu au ce spune, că nu au ajuns încă la coacere pentru că ”afară” din noi totul se scurge spre o destinație greu de intuit; poemele acelea care par proză scurtă sau reportaj sau oftat sau comentariu la vreo imagine gri, fără desen, acele poeme stau mărturie lichefierii lumii noastre, ideilor și valorilor. Imaginile mai pot surprinde instantaneul, dar poemul, în mod tradițional responsabil cu emoțiile și detaliile afective, poemul este depășit tocmai pentru că el are nevoie de fărâma lui de timp spre a îmbrăca o expresie și o formă grafică. Dincolo de onomatopee, niciun limbaj nu mai trece pragul vitezei cu care emoțiile se transformă în altceva, cu identitate confuză și, oricum, efemeră. Înțelegem o primă lecție a faptului că literatura, așa cum o știam noi, era o fațetă a timpului, o îngăduință oferită de acesta, nouă, spre a reflecta, a înțelege și a spune. Am avut, cu toții, atât de multe de spus încât nu am luat seamă la accelerarea trecerii și erodării, la dizolvarea etapelor, astfel că azi, în era instantaneului, nu mai există timp și, în goană, fațetele lui sunt invalidate de către cei ce se aventurează să țină pasul cu fluiditatea vremurilor. Ne vom opri, preț de o secundă imaginară, spre a recapitula ce pierdem sau nu mai găsim ca urmare a accelerării pe care o acuzăm zilnic în viața curentă dar nu am suspectat-o încă, de vinovăție dincolo de această risipă subiectivă.
Ar fi, să spunem, formele clasice ale scriiturii sau artei plastice, ale muzicii și ale ceremonialului cotidian de relaționare între oameni. Versul clasic este alungat în biblioteci pe care arareori le mai frecventează vreun cercetător ambițios, în căutarea valorilor de care, spun mulți, oricum nu mai e nevoie. Aici intră în dialog cohorta promotorilor cancel culture, a celor care nu pot pronunța versuri egale ca metrică și ritm intern, nici expresii elevate pentru că timpul învățării și asumării lor a fost comprimat și sechestrat. Versul clasic reclamă o oprire la marginea șoselei spre a-i asculta vocea internă și ecoul responsabil de unica rimă autentică, firească, încărcată de mesaj. Aici nu este loc pentru fluide pentru că în curgerea lor, acestea nu cunosc instituția răgazului și a descoperirii de sine. Fluidul este nomad și prin trecerea lui, ”diminuează și dezintegrează, devaluează tot ce lasă în urmă.”
În multiplele sale analize, Bauman mixează și el, teorii și tehnici estetice cu cele din mecanica clasică, legi media și filosofie modernă spre a scoate la iveală mecanismul ascuns care ne-a adus aici. Modernizarea vieții sociale susținută de ambiția perfecționării și a înlocuirii vechiului cu noul a fost însoțită de creșterea demografică. Necazul este că aceasta din urmă a cunoscut un ritm mai susținut decât prima, ”umplând piața consumului” (Bauman) cu mult prea multă cerere. Astfel, ”producția slow” a ideilor și principiilor, a explicațiilor și argumentelor spre a nu mai aminti despre instituții și oportunități sociale, această producție s-a dovedit depășită și a fost brusc (!) substituită de una a bunurilor de unică folosință oferită pe scară largă. Adică, în contextul unor resurse limitate, atât în plan material cât mai ales în cel cultural creativ care ne interesează aici, piața a cerut și primit mai mult dar, firesc, de mai slabă calitate. Cercetarea fundamentală necesită timp după cum gestația estetică este imposibilă în mijlocul furtunii. Ei bine, spune Bauman, citând o pleiadă de gânditori germani și polonezi, societatea lichidă este cea care se simte inconfortabil în vechile canoane de expresie fie ea literară, ambientală, comportamentală sau arhitectonică și ”țâșnește”, ”dă pe de lături”, ”curge” afară din context. Prea multe respirații fac aerul irespirabil și de aici, nevoia de schimbare continuă, aparent de dragul schimbării însă pe fond, din imperativul supraviețuirii mai multora în cadrele acelorași date inițiale. Ca și când, scrierea unui roman este pusă în balanță cu înșiruirea cuvintelor pe verticală spre a părea poezie în vers alb și a genera un mai mare număr de volume publicate, număr ce poate promite supraviețuirea fără prea mult oxigen. ”Viteza de înlocuire este ceea ce contează, nu durabilitatea!” Și atunci, revenim la căutarea inițială a desenului!
Desenul, în forma lui plastică dar și în cea metaforică de ordine, de preocupare pentru detaliu și pentru argumentare clară a opiniilor, acest desen încununează, întotdeauna o consistentă gestație menită să structureze pozițiile pro și contra, să conducă creatorul spre limpezirea sentimentelor și coagularea lor conceptuală, să spună răspicat ceea ce artistul încă nu știe că spună, mergând înainte-i ca cel mai de încredere sfetnic. Pe spinarea lui se adaugă culoarea, metaforele și umbrele tocmai spre a-i completa mesajul și a-l transforma în mărturisitor al celui ce se exprimă prin el. Este aici, esența negocierii semantice, a măiestriei de a transpune din sufletul și mintea cuiva în forma aceasta externă, este un întreg proces de migrare din interior spre obiectul numai aparent extern. Desenul este desăvârșirea acestui metabolism creator, formula finală a unui parcurs intern de autocunoaștere și clarificare. El este un sinonim al ordinii împlinite, al raționamentului valid condus cu răbdare prin meandrele temerilor și opțiunilor în contextul unui timp, cel puțin interior, asumat și gestionat cu înțelepciune. În castelul său, locuiesc poemele expresive, cu identitate marcată și marcantă, creațiile muzicale și pictura cu subiect și predicat. Absența sa, invalidarea sau vicierea desenului ne pun în fața unor genuri literare atât de amestecate încât cu greu mai deslușim mesajul, în fața unor picturi care surpind cearta culorilor sau depresia lor, în deplină ignorare a noastră, a celor care am vrea să înțelegem ceva; în fața unor piese muzicale ce repetă aceeași măsură fără de măsură pentru unicul scop de a spune că nu au nimic de spus. Poate că au subiect, dar lipsește predicatul; lipsește desenul pentru că, în absența timpului, tocmai limpezirea nu mai are loc și ceea ce ni se transmite este amalgamul de trăiri și dileme din care omul lichid nu mai știe și nici nu mai poate, ieși. ”Așa cum remarcase Blaise Pascal acum câteva secole, oamenii caută doar ocupații urgente și copleșitoare care îi pot opri din a reflecta asupra lor înșile și astfel, ei își definesc drept țintă, ceva atractiv care îi poate vrăji și seduce.”

Moda ca stachetă
Dincolo de a ignora fenomenul modei ca variantă a expresiei artistice, Bauman a înțeles că fiziologia ei este reflectarea lumii lichide, cu amenințările și neputințele ei organice. Mai precis, în lupta, spune el, între nevoia de a te afirma, de a exista ca individualitate aparte și, respectiv, teama de a fi acceptat în turmă, de a fi respins în repetarea identicului, în această luptă moda a devenit umbrela sub care se promite salvarea: o salvare în schimbare permanentă, în ”curgere”, în dizolvare și negare. Dacă desenul, cum am numit aici ideea de ordine, implica responsabilitate și evoluție spre sculptarea mesajului, dacă acest desen nu mai e îngăduit a se naște și a respira, atunci întregul Turn Babel al idiomurilor posibile se răstoarnă în toate formele pre-existente, precum genurile literare, muzicale, în tiparele comportamentale. Aici, în loc să adaste și să se cristalizeze în noi desene, respinge puținul rămas din lumea veche și pleacă a doua zi, în căutarea altor tipare pe care să le nege și să le descompună. Desenul căutat de noi se regăsea în lumea solidă, spune Bauman, și în formula grădinilor atent lucrate și organizate. În schimb lumea modei, concediază grădinarii spre a-i converti în arbitri sau a-i anula ca indivizi cu drept de cetate. Comentatorii de pe marginea podiumului pe care defilează combinațiile efemere de azi sunt mai în siguranță pentru că, cel puțin, li se oferă un rol. Grădinarii spirituali ai scriiturii, picturii sau arhitecturii au deja eticheta desuetudinii în ochii acestor ”zombii lichizi” (Bauman), cu identitate mereu schimbătoare și expresii artistice încă necoapte. Ei speră, probabil, că în acest fel, li se vor desface apele mărilor tulburi în care nu găsesc repere și vor evada dintr-o lume împovărătoare prin ierarhiile și criteriile ei. Desenul a devenit o cerință elitistă și greoaie pentru că, într-o competiție cu prea mulți candidați pentru foarte puține premii, se constituie într-o barieră de netrecut. Și atunci, jocul a fost reinventat dincolo de bariere, chiar dacă apele mării tulburi nu se mai dau la o parte și înecul amenință la fiecare pas. Priviți câtă culoare întunecată este în lucrările picturii contemporane, câtă deznădejde și căutare (oarbă) în special în poezia de azi, în muzica (maselor) și în comportamentul lichid de fiecare zi! Căutăm cu disperare noile desene dar respingem orele de desen pentru că amână desfătarea la care nu știm să renunțăm. Lichiditatea anulează desenul și, odată cu el, o lume întreagă.