M-am ajuns, sunt Cineva!…

M-am ajuns, sunt Cineva!…

…la cale de vreo 20 de km de domițil. Pe vreo minus 5 grade, nu-i tocmai confortabil, mai ales că-i de traversat intersecția de la Chintinici – Roznov, unde sâmbăta se adună mii de oameni la celebrul bazar + iarmaroc. Omenire multă: comercianți a toate cele, cumpărători și multă cască-gură pe la zecile de tarabe plantate alandala pe marginea drumului, vânzători de cereale și de animale cu marfa expusă în dube și chiar în autoturisme, căruțe, biciclete şi alte trotinete asaltează teritoriul și dinspre Tazlău, și dinspre Piatra Șoimului și Roznov.

„Poa’ să ningă, poa’ să plouă!”   e expresia care nu impacientează pe nimeni. De fiece dată, de cum se luminează de ziuă și până pe la ceasurile unsprezece, a străpunge această uriașă aglomerare fără ca mașina să sufere la integritate e o mare performanță. Din astă pricină, pentru mine, dar și pentru mulți alții, a fi nevoit să parcurgi ăst teritoiu e un adevărat calvar.

Însă, am încotro?!…Bâigui ba de dulce, ba şi de sec şi, evident, mă conformez.

  E sezonul „turtelor cu julfă” (Pelincile Maicii Domnului), și misiunea-mi e să cumpăr sămânță de cânepă. Julfa se prepară din sămânţă de cânepă bine măcinată, fiartă la foc domol vreme îndelungă, până ce la suprafaţa apei se alege un strat consistent-uleios, care se culege cu o paletă şi se strecoară îndemânos într-un alt vas. Apoi, se amestecă cu zahăr sau miere, în proporţii corecte, încât aroma de cânepă se persiste, să îmbie şi nările, şi papilele, la bună purtare. Compoziţia asta urmează a fi aşternută covoraş pe turte subţiri, coapte pe plită, după care, în teanc, sunt lăsate la zăcut într-un loc răcoros, câteva zile. În Ajunul Crăciunului, se decupează măiestru, s-aşează pe platouri şi se servesc colindătorii speciali, între care prietenii casei şi artiştii părintelui Mocănaşu de la Neguleşti. Un asemenea deliciu doar la Calu Iapa mai întâlniţi, vă jur!

  La intrarea în piață, mi-aduc aminte de mai tânărul vechi   prieten Gigi Luca. Ne-am întâlnit, prin vară. Tot în piață. Nu ne mai văzusem demult, așa că, bucuros, îl întreb:

– Ce mai faci, cum îți mai merge?!…

Gigi, un bărbat fain, cu chelie avantajoasă, se uită triumfător la mine și-mi răspunde:

-Bădie, m-am ajuns. Sunt CINEVA!…

Îl știam tare descurcăreț, nu numai prin Agapia natală, unde chiar lângă Pădurea de Argint de la Văratec desfăşura afaceri profitabile, valorificând material lemnos. Văzusem asta în urmă cu vreo 10 ani, când filmasem o emisiune „Lumea satului” în ăst fascinant teritoriu, parcurgând cu emoţie cărări umblate de Eminescu și Veronica, de Vlahuță și Hogaș, dar și de multe făpturi princiare venite aici pentru o cură de purificare, cu precădere la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea…

Fiinţe princiare în veşnic ăst tărâm reverberant erau şi părinţii lui Gigi – Elena şi Gheorghe. Dom Luca Senior, înainte de a filma, dă tonul la poezie: „De treci codri de aramă, de departe vezi albind…” Preiau, mintenaş, să-l asigur că nu-s f’un repetent:”Ş-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint/ Acolo, lîngă izvoară, iarba pare de omăt/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet…” Următoarele versuri n-apuc să le rostesc, pentru că testarea la care fusesem supus fu semnul-anume, cel ce-i deschise calea stăpânei casei, doamna Ileana, de a desfăşura pe măsuţa scundă din faţa bucătăriei de vară a ştergarului tradiţional, pe care începuseră a se alinta bunătăţile locului: slănină, caş proaspăt de oi, ridichi şi ceapă verde, distribuite, precum santinelele, de-a-mprejurul unei pâini, rotundă şi dolofan crescută, coaptă-n cuptioriu’ gospodăriei.

-Ia di mîncaţ’, cî viniţi di la drum, şî cini şti’i pi undi măi agiungiţ’!…, ne îndeamnă autoritar tanti Ileana.

  Încă nehotărît ce s-apuc, cu şfichiul ochiului drept cat înspre pe Senior. Dumnea’sa tocmai scosese de sub măsuţă o glajă de rachiu şi umpluse păhăruţele de pe măsuţă, fapt primordial pentru disciplina ospeţiei…

– Ghini-aţ’ vinit la noi, Dumnezău sî va pazascî pi oriundi aţ’ îmbla! Noroc şî Doamni-agiutî!…

În semn de cuvenită mulţumire, îngăim câteva cuvinte. Palide, atâta vreme cât pe Gigi Junior îl aud pentru prima dată vorbind, sfios, în faţa tatăului său:

– Săru’ mîna, tatai’, sî cii mereu sănătos!…

– Băieti, sî cii şî tu sănătos şî vrednic, şî sî nu uiţ’ di undi ăi plecat!, decretează Senior Luca, sorbind prima înghiţitură de licoare.

Bem şi tăcem, cenzurîndu-ne plescăielile provocate de savuroasa licoare.

Mâncăm şi tăcem, cenzurând sunetul dumicaţilor masticaţi hulpav de gurile noastre parcă nesătule.

Vorbim şi filmăm, apoi, cu voie de la Senior Luca, în templul gospodăriei sale, unde Suveran era, făr’ de tăgadă. La fel cum au fost şi vor fi Elena şi Mihai Pantilimon. Cum a fost şi va fi voievodul regatului său natal, pictorul Ioan Popei, maestrul Piramidelor de la Agapia, în vecii vecilor… 

Aşadar, în efervescenţa pieţii, Gigi Luca mă avertizează că a ajuns CINEVA!… Prin urmare, nu-mi fu de mirare: Gigi Luca făcea și desfăcea multe. Cu succes, însă niciodată nu s-a arătat atât de lăudăros, el chiar fiind un ins modest, discret, decent… 

– Bravo, băiete, de-acum sănătos să fii, să-ți curgă capitalismul buluc prin vene, până la cele adînci bătrâneți!, îi urez eu, gândindu-mă că cei pe care i-au fătat mămicuțele lor și deștepți, și curajoși, și norocoși au biruit și pe timpul celălalt, și în aste vremuri. Gigi Luca, fără tăgadă, e unul dintre ei, lucru care mă bucură tare mult, pentru că-l îndrăgesc de pe vremea când era mare ștab pe la uteceul județean.

Cînd tocmai să mai slobod o propoziție, care să-mi exprime pe deplin neinvidia, cetățeanul Luca Gigi, crezînd probabil că voi rosti vreo răutate, mă lămurește repejor:

-Traiane, a venit timpul să m-ajung. Acasă, am rămas doar eu și nevasta. Ceilalți sunt la casele lor, firește. Azi-dimineață, văzând că-mi înghesui tenişii, treningul şi jambierele în rucsac, nevastă-mea a înţeles că iar mă pornesc către miuţa de sâmbăta, cu băieţii. Ca niciodată, nemiloasă, îmi ordonă:

-Cineva, după ce duce gunoiul, să meargă în piață și să cumpere dovlecei!…

La noi în casă, înafară de ea şi de mine, cin’ să mai fie?…Nimeni!…

Prin urmare, eu eram acel CINEVA. Așa că, iată-mă-s: sunt CINEVA!”.   Îl felicit, consolându-mă că și eu sunt pe cale de a ajunge CINEVA… 

Așadar, ajung în piață, cumpăr două pungi de sămânță de cânepă de cîte 1 kg, mai casc gura pe ici-colo, apoi o zbughesc spre casă. Pe drum, în minte mi se rânduiesc aduceri-aminte, crâmpeie ale minunatei dumbrăvi a natalului meu…   

Terapia laptele cîinelui”… 

Ei, ce vremuri ale inimitabilei mele copilării, petrecută în bună parte pe dealul Roznovanu, la puține azvărlituri de băț de casa părintească, pe malul drept al pârâului Iapa. Pe lîngă huciul lui Archip, se desfășurau vreo 10 -15 hectare de imaș comunal. Acolo ajungeam în multe dimineţi de vară, mânând la pășunat cele două vaci ale familiei, laolaltă cu alţi vreo 10 copii ai satului, şi ei cu asemenea obligaţii. Aveam grijă ca vacile să nu urce pe platoul de pe deal, unde oamenii cultivau ogoare cu popușoi sau lucernă, sau să nu sară gardul în poama lui Arcip. Altfel, vitele-și vedeau de meseria lor, lăsându-ne timp de hârjoană, de jocuri și de scaldă, cu rândul, în ştioalnele iţite ici-colo, în albia gârlei Iepii.

Suveran asupra toată copchilaraia era Gicu lu’ Turtea, un vecin mai mare cu vreo 5 ani decît noi. Ei bine, cu autoritatea lui de Gicu, ne-a adunat pe noi, vreo 5-6 băieţi de 6-7 ani, pe marginea pârăului cel mic, lat de vreo 5-7 metri și adânc de cam 10 metri pe alocuri, prin care se prăvălea apa de pe coama dealului, atunci când ploua torenţial. Mintenaş, ne-a ordonat să ne dăm jos nădragii, să scoatem „Dorobanţu” şi să ne pişăm hăt pe malul celălat, exact cum o făcea, şi chiar reuşea el, mai de fiece dată.

Sigur, niciunul dintre noi nu avea debitul necesar şi, inevitabil, ne udam pe picioare. Ca să scăpăm de pedepse, mai ales de joardele aplicate sănătos, la fund, Gicu ne obliga să ne ungem cu mustul albicios-cleios al unei plante numită „laptele cîinelui”. Astfel, ne asigura el, o să ne crească Dorobanţu’ precât al lui şi, apoi, vom reuşi ce poate el. Inutil de spus că toţi băieţii culegeam plantele ş-apoi executam operaţiunea cu un entuziasm aparte. Ce urma, doar cei care au aplicat tratamentul ştiu!.. Adică, aproape instantaneu, ne apăreau nişte dureri cumplite, greu de suportat şi, prin urmare, de ascuns privirilor celor de-acasă. Aşa încât, geaba fugeam în gârlă şi ne spălam ca niciodată, durerea nu trecea, iar frica de cei de-acasă mă răvăşea. Seara, era cumplit.Ce explicaţii să-i dau mamei, văzându-mă cât de crăcănat mân vacile înspre grajd?!…

Cânepa la murat…

Evident că, a doua zi, scula tot umflată rămînea, că  durerile nu treceau, iar Bădia Gicu, cum ne obliga să-i spunem, ne fu iar doftor. Adică, ne-a dat să fumăm ţigări făcute de el, din frunze de cânepă, căci, chipurile, ne trec durerile. Cânepă cultivată în orice bătătură, pe atunci. Cânepă pe care gospodinele o recoltau cu secera şi o legau în snopi, pe care, apoi, îi așezau la murat vreme de două săptămâni, în apa zăgăzuită de vaduri construite din bolovani, în albia pârâului. Pe Gârla Iepi’, în sezonul muratului cânepii, erau zeci de asemenea topitorii. De bună seamă, gârla avea cam 5 metri lățime, iar adâncimea ajungea puțin peste oul piciorului. Deci, volumul de apă era unul modest. Astfel, atâta cânepăraie ţinută la murat schimba compoziția apei, fapt care ameţea toţi chiticii, pe care îi prindeam cu mâna, mult mai uşor, până şi noi, ţâncii.

Inutil de spus că, după vreo 2-3 fumuri trase din țigara de frunze de cînepă a lui bădia Gicu, parcă instantaneu, mi-am zărit Dorobanţu’ mărit de vreo 7 ori. Bine, „instantaneele” au şi ele o… soartă. A urmat o stare de levitaţie, incontrolabilă. Pluteam laolaltă, toți supușii lui Gicu Turtea, și ne plăcea. Durerea, însă, revenea. Mama, firește, și-a dat seama de la ce mi se trage beteșugul. Bineînțeles că m-a tratat, spălându-mă cu ceai de nu știu care plante, numai de ea știute. Bineînțeles că nu l-am pârât pe bădia Gicu. Era doar afacerea noastră. Pe care, nu tare târziu, am impus-o și eu celor mai mici ca mine. Unii, puțini, sunt crăcănați și în ziua de astăzi…

Curioșii, evident, pot încerca „terapia laptele cîinelui”. Poate pe unii i-ar ajuta. Mai dihai decît Herbal V, Viagra plus sau… „Încercarea moarte n-are, n-aşa?!”…