În 1953 Nicolae Pârvu, un absolvent al unei școlii profesionale mixte, ucenic la un magazin de fierărie, devine redactor responsabil la Centrul de radioficare din Caransebeș. Și realizează, zile la rând, „ora locală„ Așa a fost începutul muncii de lucrător într-ale radioului. Avea 18 ani  și multe vise. În paralel cu studiile liceale, apoi cele de la București, are o bogată activitate de redactor la centrele de radiofonie din  București, Târgoviște și, din nou , Caransebeș. Din luna mai 1955 în biografia sa apare Radio Timișoara. Nu mai de vreme, pentru că atunci s-a înființat. Cu activitate lungă în timp, întreruptă  în 1985 când printr-o măsură aberantă s-a renunțat la activitatea „teritorialelor„ Timișoara, Cluj, Iași, Târgu- Mureș , Craiova. Dar în 22 decembrie  1989, din nou pe calea undelor se aude „Aici Radio Timișoara„ Nicolae Pârvu a fost printre primii care au revenit într-o profesie de unde plecase din rațiuni superioare bizare, în 1985, moment când la radio ocupa funcția de secretar de redacție, în care fusese promovat în 1979.  

Nu este prea mare diferență între un „rechin de presă„ cum fusese definit Valeriu Braniște /1869 – 1928/ de către cei care îl invidiau pentru verticalitatea cu care milita pentru drepturile neamului românesc și Nicolae Pârvu, „uns cu toate alifiile„ cum de asemenea ziceau  căutătorii de nod în papură, la adresa unui conștiincios meseriaș. Cu simpatii politice PSD-iste. El nu tăgăduia  perioada în care lucrase  la Timișoara în preajma lui Ion Iliescu, pe care-l simpatiza, uneori până la a mima venerația. Nicolae Pârvu era însă corect și fără părtinire, în relatările domniei sale  precum și în redactarea știrilor știind să evidențieze ceea ce era cu adevărat demn de luat  în considerare. Chiar dacă băga și „șopârle„ în știri. În sensul difuzării greșite a orei la care aveau loc acțiunile.

Sau mai avea o „găselniță„ În felul cum pagina știrile la radio. Se știe din constatările celor atenți la tehnicile  de redactare, până la a găsi și în chiuvetă nodul în papură că în succesiunea informațiilor dintr-un grupaj de știri, prima și ultima nu prea se reține. Atenția ascultătorului și, deci , penetrarea veștii către mintea și timpanul lui este către aceea plasată în poziția a treia sau a patra. Fără ostentație, dar cu eficiență Nicolae Pârvu a făcut o practică  din această modalitate de manipulare a ascultătorilor. Le scriu pe toate acestea pentru că mulți dintre tinerii gazetari, neștiind subtilități se deconspiră, anulând afirmația cum că presa trebuie să fie imparțială iar gazetarului i se cere să nu aibă simpatii politice. Dar una peste alta, Nicolae Pârvu a fost un gazetar complex, corect în a relata de la fața locului ceea ce era demn de relatat. Îmi amintesc o întâmplare reportericească de la Mercina, o localitate din județul Caraș Severin cu amprentă țărănistă evidentă prin anii 1990. La fel cum  era  Buteni-ul în județul Arad. La Mercina, în această așezare din apropierea Oraviței, s-a încropit o festivitate prilejuită de dezvelirea a două busturi, a doi dirijori ai fanfarei din localitate. Erau în activitate în perioada interbelică. Cei doi conducători de fanfară, imortalizați în busturi fuseseră suspectați de simpatii legionare. La acest eveniment, postul de radio Timișoara  l-a avut ca trimis special pe Nicolae Pârvu. Și pe semnatarul acestor aduceri-aminte. A lipsit deliberat „o anumită parte a presei„. Cea care clama că promovează activitățile dreptei. Nicolae Pârvu constatase aceasta și mi s-a confesat. „ Uite, la acest eveniment, care îi are în prim plan pe țărăniști, suntem prezenți doar noi, care provenim din presa de partid de dinainte de 1989„. Atâta a  fost „nuanța politică „ în zicerea lui Nicolae Pârvu. În relatarea sa pe calea undelor a făcut un elogiu la adresa celor ce au făurit acest gest cultural în acei ani interbelici. Dovadă  decentă de profund românism. Cum erau și transmisiile directe de la Alba Iulia  cu prilejul sărbătoririi Zilei Naționale, la întâi decembrie.

Din noianul de fapte gazetărești întreprinse de Nicolae  Pârvu să amintim experiențele cu transmisiuni din abatajele de la Anina sau acelea de la înălțimea zborului de elicopter. A scris și publicat mai multe cărți.  Dar a avut și o activitate didactică, Nicolae Pârvu a învățat studenții de la „Tibiscus„ după procedeul „văzând și făcând„. Și cel puțin 35 dintre actualii gazetari ai Timișoarei  i s-au adresat cu formula de „domnule profesor„ Noi îi ziceam „dom director Pârvu„. Și-l declarasem „Director intergalactic„ ispravnic întru mass-media ,supremul mânuitor al informațiilor pe Mapamond. „Reuter news„ nefiind demn de a-i fi partener de competiție.  Dorea să fim cu veștile întotdeauna înaintea Bucureștiului. Și deseori îi reușea aceasta. Domnul director Pârvu a fost în centrul atenției la o întâmplare petrecută la biblioteca  orășenească Recaș, bibliotecară fiind la vremea aceea Veronica Andruseac. Urmată cu notabilă strădanie, actualmente de profesorul Coman. Atunci în cadrul acțiunii „Badea Cârțan, ai carte, ai parte”, inițiată de Radio România Timișoara  de ziua Eminescului în 2000. Ofeream bibliotecii 500 de cărți cu prilejul acelei întâlniri culturale. Domnul director Pârvu era „cap de masă„ cum se spune în termen de argou la camera știrilor, în orice redacție de Actualități. Mai era și Mihai Anghel, actualul manager la Radio România Timișoara, pe atunci răspunzând la apelativul de redactor șef, dacă cineva  îi zicea și pe nume. Împreună „decartasem„ lăzile în holul Casei orășenești de cultură, unde e găzduită  și biblioteca,  acum extinsă prin strădania  noului custode,  profesorul Coman. Totul se petrecea sub privirea aprobatoare a domnului director Pârvu, imaginea trimițănd spre argumentul că „Ochiul stăpânului îngrașă vita„. Se termină descărcarea, urmează interviurile  și Veronica îi zice lui Nicolae Pârvu: „Domnule director, luați-l în birou și pe șoferul dumneavoastră„. Ne-am conformat.  Mihai Anghel, care, cu adevărat, atunci era la volan, ne conducea și la propriu și la figurat. Și atunci, ca și acum.