Opt volume de versuri (Patru zile cu fluture; Și lumina cea fără de sfîrșit; Coroana de lest; Agurinzi; 57 de păsări; Extinct; În anul al doilea ei vor muri și Unelte de mîntuire), cărora li s-a adăugat antologia în trei volumeRumeguș de miez – însumând aproape șapte sute de pagini -, a publicat, în 2020, Ramona Băluțescu. Puse cap la cap, aceste cărți adună mai bine de o mie trei sute de poeme, ceea ce înseamnă, de departe, o performanță demnă de Guiness Book: statistic vorbind, poeta a compus, în medie, în ”anul pandemiei”, două-trei poeme originale pe zi! Aceasta, pe lângă activitatea de jurnalist, reporter și corespondent internațional de presă, istoric al cultelor religioase, combatant al societății civile, susținător al unor cauze sociale, medicale și numai etc. Scriitoarea e, evident, un veritabil fenomen, care, din păcate, se consumă în umbra nedreaptă a ignoranței celor din jur, chiar dacă – nu e mai puțin adevărat – ea a primit, totuși, câteva premii, între care, premiul Filialei Arad a Uniunii Scriitorilor (de trei ori!), premiul Colegiului Medicilor din România ori premiul concursului „Eminescu la Oravița”. Este mult prea puțin, pentru un autor care a publicat peste cincizeci de volume, între care, mai bine de jumătate, poezie.

Unelte de mîntuire* e, de departe, cea mai consistentă dintre cărțile de versuri publicate de Ramona Băluțescu anul trecut. Pentru ca lucrurile să fie dintru început clare, după prefața Nonei Carmen Ropotan, autoarea lansează către cititori un avertisment tranșant: ”Eu nu cred în mîntuire de vreun fel. Nu cred în zei, în lucruri care nu se explică prin intermediul ştiinţei […] voi, cei cărora vă va ajunge în mînă cartea aceasta, construiţi-vă propriile jucării de aşezat suflet, ca simpla bărcuţă-origami, care să vă ducă spre liman. A mea (bărcuţa) e doar o propunere”. E detectabilă aici (inclusiv în obstinația autoarei de a scrie cu î din i) aceeași atitudine insurgentă ce caracterizează, în ansamblu, creația Ramonei Băluțescu: totul trebuie să fie altfel decât e în mod obișnuit, perspectiva și viziunea asupra lumii sunt imperativ diferite, nu au termen(i) de comparație, poezia e expresia unui amestec sui generis de raționalitate și suferință, rezultă din perceperea cu acuitate a rănilor cotidianului, dar și din durerea produsă de aventura descifrării universului interior, a sondării apelor adânci și tulburi ale unui eu aspru, dur, strict.

Un egocentrism netemperat domină aceste călătorii printr-un univers poematic plin de spaime, angoase și complexe, de disperări imposibil de controlat, de neliniști cosmice și porniri cvasimasochiste. Într-un ritual sofisticat ce ține, aparent, de poezia erotică, Ramona Băluțescu se adresează unui Celălalt imaginar (Acum ai rămas doar în amintirea mea), subversiv (Viaţa mea se împuţinează/ Cu viaţa ta […] Aproape mă dăruieşti cu frica de cuvînt), hieratic: ”Tu crezi în învierea morţilor,/ Şi-n Isus ce te umple, în fiecare zi de durere,/ Spre după-durere./ Eu cred în atîta fericire, de venit cu dragostea,/ Că nu mai e nimic de dorit,/ Pentru după” (Salt în întuneric). Este partenerul unui (fals) dialog ce seamănă, mai degrabă, cu o lungă tiradă despre sine și despre traumele sufletești ce răscolesc neîncetat viața de fiecare zi a poetei, frustrările și ratările ei amoroase, la intersecția cu împuținarea ființei în vârtejul timpului: ”În fond, ne sîntem unul altuia foarte puţin./ Eu o să mă-mpiedic,/ Fugind după dragostea ta nemaivăzută,/ Tu nu o să schiţezi nici un gest/ Să mă ajuţi să mă ridic./ Nopţile, toate nopţile şi zilele,/ Dar mai ales nopţile plînse,/ Cu scăderea ta,/ Se uită în geamul orbirii tale/ La scăderea mea,/ Transformîndu-mă în prima ta declaraţie/ De nereverenţiozitate,/ Atunci cînd ţi se vor număra boabele./ E bizar: iubim dincolo de linia ţărmului, Şi ne oferim? Călăuză şi punte, şi totuşi,/ Ceva din praful sorţii, aproape magic,/ Face să devenim unelte de mîntuire,/ Cumva răsturnate/ Din avîntul nostru firesc,/ Oprindu-l în drum pe cel care n-a ştiut să aducă/ Măcar mulţumire, spre plată”. (Unelte de mîntuire). Între veghe şi destrămare, lecția tăcerii și așteptarea difuză, între  urcușul și coborârea repetabilă a vieții, între iubire și absența ei, între bucuria împărțirii/împărtășirii și însingurare, poeta are revelația împuținării ființei.

În miezul acestei escatologii, își descoperă la/cu fiecare pas fragilitatea și enorma vulnerabilitate, în totală contradicție cu ceea ce autoarea pare a fi în afara scrisului: ”Cu tine mai ţine timpul./ Cu mine nu ţine nimeni./ Tu trebuie doar să aştepţi, ca să se rotunjească soarta ta./ Pe mine, aşteptarea mă macină,/ Şi mă macină şi încercarea să nu se vadă./ Avem pecetea timpului pe noi./ Tu, din afară,/ Eu, dinspre înăuntru” (Despre timp). În spirit romantic, Ramona Băluțescu se simte născută din dorinți potrivnice acestui timp, față de care, prin iubire și generozitatea dăruirii, se simte aproape. De aceea, oarecum întunecate de încrâncenarea de a-și duce până la capăt experiențele lirice, poemele păstrează, de fiecare dată, un sâmbure de lumină și speranță: ”Cîndva, o să se nască lumina/ Din toate vorbele nespuse acum./ Este ceva ce ştiu ca şi cum/ Vine din mine,/ Şi îşi cîştigă locul în armonia lumii./ Noi o să fim de multă vreme plecaţi, /Cînd se vor ridica seminţele şi vor dansa (Armonia lumii)   Bărcuțele de aşezat suflet propuse de Ramona Băluțescu dintr-o copleșitoare nevoie de dragoste (”Am să mă pierd în cuvinte de-alint/ Pe toată întinderea ta, înmiresmată”) au toate ingredientele necesare pentru a străbate oceanele tumultuoase ale poeziei de  azi.

* Ramona Băluțescu, Unelte de mîntuire, Editura Universității de Vest, 2020