Destinul a făcut să vină printre noi într-o zi de iulie, 7 iulie 2021, la Bocșa, în Banat, și să plece între stele tot într-o zi  de iulie, 20 iulie 2014. Mi-a fost drag și doresc să-i aduc un cuvânt de suflet, dar le-am așternut cândva pe hârtie, întâi în pagini de ziare, apoi în voce, la Radio Timișoara și, în sfârșit, în imagine, la TVR Timișoara, apoi în paginile cărții „Bocșa din inimă”, volumul I, apărut la Editura TIM din Reșița, în 2008, sub oblăduirea binevoitoare a doamnei Gabriela Șerban, managerul Bibliotecii „Tata Oancea” din Bocșa. Cum cartea s-a epuizat demult, practic e prea putin cunoscută, iar gândurile acestui om mare merită știute în întreaga lume, reproduc, cerându-mi mie voie, dar și prietenului Mitru Oprișor pentru această nelegiuire, amintiri din câteva întâlniri cu maestrul. Poate că în goana asta contra cronometru a noastră, găsim un moment de așezare, să medităm la spusele sale. Vasile Bogdan 26 iunie 2021

Spre ruşinea mea nu îmi mai amintesc contextul în care am realizat interviul care urmează. Era în 4 noiembrie 1978, o  grămadă de vreme în urmă, când am avut şansa de a-l cunoaşte pe sculptorul Constantin Lucaci la Bocşa, acasă. Lucram la Radio Timişoara, mă aflam cu reportofonul, care cântărea pe atunci vreo trei kilograme. Mi se pare acum că e bine să-l alătur paginilor dedicate uzinei pentru că dialogul cu dumnealui întregeşte metafora. Sculpturile maestrului Bottlik din uzină, de un realism cald, expresiv se întâlneau astfel în memoria mea cu flăcările îngheţate în oţel inoxidabil ale lui Constantin Lucaci, în jerbe fierbinţi de lichide aruncate în cer de fântânile sale absolut uimitoare în acea vreme şi, de ce nu, şi astăzi. Am rămas un romantic incurabil, poate chiar penibil în entuziasme poate ieftine, dar vremea aceea te putea duce uşor acolo, măcar ca o metodă de iluzionare asupra frumosului. Dar Constantin Lucaci era şi atunci, este şi acum frumosul însuşi.   

– Vă propun o discuţie despre Bocşa. Ce vă leagă de Bocşa ?

         – De Bocşa mă leagă totul. Consider că personalitatea mea s-a dezvoltat aici, pentru că restul, ce am învăţat în altă parte a ţării şi a lumii, ţine de educaţie. Un om când se dezvoltă în primii ani ai copilăriei, atunci îşi formează personalitatea, ori personalitatea mea e legată tocmai de acest echilibru al peisajului, de acest vânt de Mediterană ce se simte aici pe culmile acestor coline, pe care chiar azi le-am respirat cu mare plăcere, şi vigoarea satelor noastre, vigoarea spiritului aş putea spune, care poate că nu întâmplător, a dat mari valori în industrie şi în realizările industriale, ţine tocmai de această matematică care poate să fie o matematică cu rezultate industriale formidabile, în acelaşi timp această matematică poate să devină artă pe planul superior al condiţiilor contemporane ale omului modern.

         – Dumneavoastră aţi îmbinat în propria Dumneavoastră personalitate cele două aspecte ale Bocşei: vocaţia industrială şi armonia plaiurilor.

         – Vedeţi, eu nu am făcut niciodată o diferenţă între creaţia artistică şi creaţia industrială. Am spus de nenumărate ori că o maşină care pulsează şi este creată de un inginer dă aceleaşi satisfacţii ca o pictură sau ca un roman scris, sau o poezie, pentru că fiecare îşi are poezia ei. Totul ţine de vocabularul şi de gramatica cu care ne exprimăm. Potenţialul sufletesc care stă la baza creaţiei industriale, artistice, matematice sau n-are importanţă unde, ţine de încărcătura spirituală, şi încărcătura spirituală a fiecărui individ e cea care promovează creaţia. Şi când spun creaţie nu diferenţiez domeniile.

         – Şi, totuşi, sunteţi un pionier în arta de a face metalul să se exprime estetic.

         – Pionier, în sfârşit, poate pentru că m-aţi întrebat prin ce mă simt legat de Bocşa, poate tocmai această Bocşă mi-a dat posibilitatea să stăpânesc acest material care se cheamă oţelul. Înainte am stăpânit granitul, adică condiţiile tehnice care stau la baza unor necesităţi de exprimare artistică, aceste condiţii tehnice trebuie să le posezi ca artist, pentru că dacă nu cunoşti gramatica, dacă nu cunoşti, ca la vioară, gamele, nu te poţi exprima, ori tocmai în momentul în care ai stăpânit această gramatică abia atunci poţi să scrii o carte.

         – Şi de ce aţi trecut la metal de la piatră?

         –Asta este o poveste mai lungă şi mai complicată în care eu consider că e o evoluţie de la marmură, granit, la bronz etc. Am ajuns la oţel pentru că în faza de visare, dacă vreţi, a spaţiului nesfârşit al datelor filozofiei contemporane, în care, pentru mine, omul încetează să fie unitatea de măsură a Universului, omul dacă poate fi unitate de măsură atunci el este doar a Terrei, şi în momentul în care spiritul uman caută să cucerească spaţiile extraterestre, sunt obligat să apelez la metafore. Aceste metafore pe care eu le-am intitulat cândva „metafore ale necunoscutului”, încerc să mi le creez ca nişte forme de mişcare spaţială, unde spiritul uman este înglobat. Această aspiraţie dintotdeauna a omului nu e, de altfel, de loc nouă, încă din poemele noastre vechi, încă din filozofia lui Blaga, românul a dialogat cu cerul, cu marea, cu muntele. Acest dialog cu universul, care la epoca respectivă se limita, să zicem, doar la peisagiu, este o aspiraţie veche a poporului român. Nu ştiu dacă nu Banatul are o privire specială din acest punct de vedere. Poate tocmai faptul că în Banat industria este foarte veche, poate tocmai faptul că în Banat omul de multă vreme a fost stăpânul focului şi al metalului i-a dat nişte aspiraţii suplimentare faţă de alte regiuni ale ţării.

         – Dar mai mult decât atât, dumneavoastră i-aţi dat metalului rostul său fundamental şi anume aţi creat acele universuri în mişcare, de exemplu fântâna de la Constanţa care, dacă aveţi amabilitatea să o decodaţi, are un sens interior al ei.

         – Fântâna de la Constanţa, spre marea mea fericire, e o operă care am reuşit să o fac să se adreseze tuturor nivelelor şi tuturor vârstelor, de la copilul care se bucură de mişcarea apei şi mişcarea formelor, şi până la intelectualul care descoperă sensuri, este o operă complexă. În toată opera mea contemporană, recentă să zic, din ultima perioadă, singura mea pretenţie e de a cataliza spiritul spectatorului către un univers încă nedescoperit, dar către un univers posibil. Ori, arta modernă are tocmai acest rol de catalizare. Explicaţiile precise socotesc că ar diminua şi ar limita orice posibilitate de visare a omului contemporan.

          – La ce lucraţi în prezent?

          – Tocmai am terminat pentru Turnu Severin o fântână, ceva mai complexă decât cea de la Constanţa, care va îngemăna mai multe arte – este o teorie a mea mai veche puţin în care eu vreau ca în epoca contemporană să existe o îngemănare a artelor: muzică, arhitectură, poezie şi peisaj, ceea ce se cheamă un ambient…

         – Sunteţi un spirit renascentist în contemporaneitate…

         – Este o bucurie pentru mine pentru că totdeauna spiritul trebuie să fie pe poziţia unei renaşteri. Adică Renaşterea înseamnă, după mine, o acumulare a vechilor câştiguri ale omenirii şi reclădirea lor pe noi baze.

         – V-am întrerupt însă în ideea pe care o expuneaţi, aceea a îmbinării artelor…

         – Socotesc că în epoca contemporană prin îmbinarea acestor arte, prin îngemănarea lor se poate realiza ceea ce noi numim artă – spectacol. Ori, exigenţele publicului contemporan duc la acest spectacol, care se consumă în aer liber. Acest spectacol care, dacă vreţi, poate că ne reîntoarce la cele mai vechi timpuri, ale vechilor agore, unde spectacolul era de altă natură, dar acum, cu tehnica contemporană şi cu posibilităţile noastre, am putea îngemăna, cum spuneam, muzica, poezia, arhitectura, şi unde tehnica îşi are rolul ei foarte important. Numai că tehnica, spre diferenţă de alte ţări, unde tehnica devine obsesia societăţii de consum, la noi poate fi dirijată şi coordonată de om pentru a-i acorda o după-amiază plăcută, o destindere şi o posibilitate de visare.

         – Este o părere personală, dar am impresia că aţi realizat o sinteză foarte interesantă între cel mai modern material utilizat de om, oţelul, şi cea mai frumoasă aspiraţie a lui care este fântâna şi care e cea mai veche la noi.

         – Bine, este o părere a dumneavoastră pe care nu o contest, este, socotesc, numai o latură a operei mele, pentru că nu merg numai la relaţia material – posibilităţi de expresie, dar, o spuneam şi înainte, pentru mine arta începe acolo unde se termină meseria. Deci meseria trebuie să o stăpâneşti perfect pentru a putea să te exprimi artistic.

         – După câte am aflat lucraţi la un monument dedicat spiritualităţii reşiţene.

         – Da, lucrez de multă vreme. Sper că acest monument, dacă va avea aprobările de rigoare, deşi în mare parte le are, să devină pe acest deal al Golului din centrul Reşiţei, un fel de Acropole. Pentru că Reşiţa are această aşezare ca, în Grecia antică, Atena, această Acropole, unde eu am gândit un spaţiu larg, de agoră, unde să poată fi date spectacole în aer liber, şi care ar putea deveni un fel de belvedere pentru toată regiunea Reşiţei. Mai ales că Reşiţa ca oraş destul de aglomerat industrial, după părerea mea, poate fi sistematizat magistral şi poetic, de la nivelul acoperişurilor în sus, ca să folosesc această metaforă, adică pe colinele care o înconjoară, şi acolo va fi viitorul Reşiţei din punct de vedere arhitectonic, după părerea mea.

         – Sunteţi o personalitate a Banatului, a Banatului care nu a aruncat vârfuri în sus ci a ridicat întreaga masă.

         – Am socotit întotdeauna Banatul ca o regiune minunată tocmai prin această tendinţă a lui de a depăşi pe plan colectiv condiţiile sociale sau cele de contemporaneitate. Bănăţenii au trăsături de mare calitate ca oameni foarte muncitori, extrem de gospodari şi aşa mai departe, dar pe plan spiritual uneori sunt comozi. Ori, poate tocmai această comoditate a bănăţeanului de a fi satisfăcut pe realizarea orizontală, cum îi spuneaţi dumneavoastră, poate reprezenta în comparaţie cu o teorie, să zicem, în fizică, faza de analiză. N-am ajuns poate încă la sinteză. Sper că sinteza pe care o va da Banatul va fi mult superioară altor regiuni, tocmai datorită acestei îndelungate pregătiri de seriozitate culturală, ştiinţifică şi chiar, dacă vreţi, de condiţii economice.

         – Dar care e datoria acelor artişti, acelor personalităţi ce s-au realizat, faţă de Banat?

         – Dacă este o personalitate care s-a realizat îşi cunoaşte singură datoria, pentru că orice personalitate realizată a făcut-o ca o profesiune de credinţă şi această profesiune de credinţă a lui este de fapt o obligaţie de a-şi continua aspiraţiile plaiurilor pe care s-a născut, de a şi le cânta în toate colţurile lumii, dacă se poate, şi cu aceasta va trezi ecouri în chiar rândurile concetăţenilor săi.

         Dialogul trebuia să continue. Chiar dacă după decenii. În acel septembrie 2003 mă aflam în drum spre un festival, de altfel prestigios, de film documentar de la Călăraşi, la care mă lăsasem convins să fac drumul cu maşina, pentru a poposi şi în atelierul maestrului Lucaci, la Bucureşti pe strada Pangratti, în faţa porţii Televiziunii Române. Eram de acum slujbaşul din provincie al acestei instituţii, de acea dialogul nostru avea să aibă loc în atelier şi în curtea televiziunii, acolo unde se află în custodie, pe toate aleile, cele mai provocatoare, poate, lucrări ale maestrului.

         Întâlnirea m-a marcat, cum mă aşteptam. Aveam să notez mai târziu, înainte de a transcrie înregistrarea sonoră a interviului televizat.  

         Împlinise 80 de ani şi era de o vitalitate debordantă. Locvace şi bonom, muncitor cu mânecile mereu suflecate, deschis spre vorbă dar şi adâncit în introspecţie, personalitatea sa este a unui meridional cetăţean al lumii, cu conştiinţa propriei sale valori, a limitelor ce îi sunt social impuse dar şi cu capacitatea de a zbura suveran peste nimicurile zilei. Atelierul său este un univers aparte, în care te răsfrângi în cele mai curioase feluri prin apele metalului şefuit, pluteşti tu însuţi modelând parcă formele acelea venind din alte sfere. Eşti la întâlnirea  dintre nemărginire cu propriile tale sfârşituri şi ai sentimentul unei permanente renaşteri. Mi-a vorbit pe îndelete la început despre mentorul săi Tiberiu Bottlik ca despre un director de drumuri spre spiritualitate nu ca despre un profesionist care să-i fi oferit ceva material, cunoştinţele acumulate de la acesta, însă, au rămas lecţii de viaţă, au devenit principii. Între pictorul şi, mai cu seamă, sculptorul impresionist şi sculptorul de mai târziu, adolescent atunci s-a legat o curioasă prietenie paterno-filială, o nevoie disperată a unuia de a comunica imensele sale trăiri de-o viaţă şi setea disimulată în şăgălnicia aparent nepăsătoare a juneţii a celuilalt cu care capta, cu toate antenele şi simţurile informaţiile devenite apoi legi ale primului. O simbioză deci, un mod mai particular, sau poate acesta este, tocmai, modul obişnuit de a transmite meşteşug, tradiţie, informaţie, cunoştinţe, dăruire, pasiune, boală de artă. Vârstnicul a murit împăcat că şi-a găsit discipolul, chiar dacă acesta va ajunge să-l trădeze mai târziu în mopdul de exprimare dar nu în convingerile intime ale acestuia, tânărul, octogenarul de astăzi şi-a adcuns în suflet ca drept daruri de imensă valoare învăţăturile primite şi pe care acum, în felul său de exprimare, le concentrează şi ne le dăruieşte, poate inconştient uneori, nouă. Curios e faptul că, deşi anturat de unii pictor amatori din localitate, care nu aveau meşteşug dar nu puteau fi bănuiţi de lipsă de sinceritate în exprimare, Bottlik nu a purtat niciodată un dialog consistent cu aceştia ci a preferat acest june care poate nu ştia atâtea câte aflaseră deja amatorii cu pricina, dar bătrânul văzuse în el scânteia aceea de la începutul lucrurilor, a strâns-o uşurel în palmă, a suflat har şi pasiune până ce aceasta s-a împlinit şi I-a dat drumul în lume. Poate tocmai aici e tâlcul faptului că o bună bucată de vreme Bottlik nu l-a lăsat pe Constantin Lucaci să meargă la studii mai departe. L-a ţinut cu obstinaţie, fără vreo explicaţie alături de el, până se va împlini ora. Apoi i-a dat voie să zboare, atunci când pecinginea micului orăşel începea să-l cuprindă şi când trebuia să-şi dreagă glasul, să-şi creeze propria personalitate.E una din cele mai frumoase şi mai pilduitoare poveşti din câte am auzit a Faurului aburit, a nevoii până la disperare de a lăsa în mâini bune experienţa unei vieţi şi, fapt mai puţin comun, a receptării corecte şi perpetuării acestui mesaj. Într-un fel, interviul care a urmat acelor evocări, nu face altceva decât să reia lucruri deja spuse anterior dar în alt registru, despre alte realizări, despre o altă viaţă trăită în registrul major al unei împliniri de excepţie.

         – Deşi s-ar părea că despre arta dumneavoastră, maestre Constantin Lucaci, se pot spune foarte multe lucruri şi foarte uşor, foarte la îndemâna tuturor, iată că nu e tocmai atât de simplu. Un distins critic de artă italian, care v-a dedicat recent un album, Giorgio Segatto, spune câteva lucruri esenţiale despre dumneavoastră, deci „Dacă în 1983 Giulio Carlo Argan vă prezenta la Televiziunea italiană atunci, spune domnul Segatto, i s-a dat maestrului Lucaci locul pe deplin binemeritat a unuia din cei mai mari sculptori europeni. Continuator, pe de o parte, într-o manieră absolut autonomă şi originală a lui Constantin Brâncuşi, părintele sculpturii contemporane, şi pe de altă parte un excepţional inventator de forme legate de cultura erei spaţiale, de o percepţie şi o emoţie aparte a continuităţii spaţio-temporale a materiei şi a luminii, a plinului şi a golului, a unei dinamici plastice nu doar poetice, filozofice                   conceptualizate ci în expansiune şi în plină cucerire a dimensiunilor cosmice a spaţiului şi a timpului, bine racordată la lumea noilor maşini şi a noilor spaţii           şi urbane”. Ne aflăm aici, în atelierul dumneavoastră împreună privim un album de artă, privim cu mult interes şi cu uimire dar şi cu atât mai multă înţelegere lucrările dumneavoastră maestre Lucaci şi dat fiind faptul că suntem în plină lumină prin lucrările dumneavoastră eu vă invit să mergem spre sâmburele dumneavoastră de lumină, să ne întoarcem spre locul naşterii şi copilăriei dumneavoastră, spre acea Bocşă incomparabilă pe pământ.

         – Vă mulţumesc. Vedeţi a explica sursa operei mele în ceea ce priveşte lumina este aproape imposibil. Se pot crea doar imagini din diverse etape ale copilăriei mele şi ale vieţii mele pentru că lumina…cu asta te naşti sau nu te naşti. E adevărat, copilăria mea, la o vârstă foarte fragedă, de trei-patru ani, ieşeam în grădină să ascult muzică şi eram fascinat de cerul de august al Banatului care e unic, nici în Italia nu l-am văzut, nici în România, este un cer înstelat, sau cel puţin în copilăria mea era, cu o lumină şi cu un miracol fascinant, cu totul deosebit. Acest lucru mă fascina, era mirarea copilului în faţa universului, în faţa infinitului. Infinitul a fost pentru mine întotdeauna un mare motiv de emoţie. Probabil că acest lucru se simte şi în arta mea. Când am fost copil desigur că toată această atmosferă a contribuit. Din amintirile mele destul de vagi şi destul de puţine îmi aduc aminte că eram de-o şchioapă şi, la un moment dat, am fugit printr-un mare lan de iarbă, de fân unde înălţimea ierbii mă depăşea şi vedeam fluturii coloraţi umblau peste trandafirii sălbatici, peste flori sălbatice şi pentru mine a fost marele miracol al universului. Atunci nu am înţeles dar, de fapt, acestea sunt la baza formaţiei unui om cu sensibilităţi tot acest contact cu lumea, cu universul, cu necunoscutul fiindcă era un necunoscut atunci şi atunci eu zic că acest mare necunoscut, această frumuseţe le-am perceput mult mai bine decât mai târziu.

Eram în faza în care eram pur, needucat, mai târziu omul îşi face o educaţie, îşi face o cultură, seamănă cu o dresură. Evident că dacă e pe baza unui fundal serios, de sensibilitate format în copilărie, cultura îşi are valoare ei dacă nu devine informaţie. Eu zic de multe ori, când e vorba despre cultură că asta e o vocaţie, nu oricine poate să facă cultură, indiferent cât citeşte, e o vocaţie, restul e informare. Şi deci astea sunt, să zic, elementele de bază la formarea mea pe care încerc eu să mi le amintesc, e greu să poţi acuma să-ţi faci o judecată severă a copilăriei, copilăria a fost cu minunile ei, cu trăirile ei, cu mirările ei, mai ales cu mirările ei, dar care s-au sedimentat. În ceea ce priveşte lumina, nu se poate explica decât dacă o legi de locul nostru, al românilor. Nu fac naţionalism aici, dar românii, s-a demonstrat, au o educaţie ancestrală cu totul specială: s-au născut în înălţimea munţilor şi în întinsul mării, au dialogat întotdeauna cu universul. Acest nesfârşit al mării, această înălţime a munţilor, probabil, ca şi pe mine, i-a impresionat, eu vorbesc în decursul secolelor, şi de asta românii au, şi e dovedit, foarte multă lumină şi culoare. Sigur că ideea de lumină există şi în religie, în special în catolicism, există în „Biblie” primul cuvânt al lui Dumnezeu a zis „Să se facă lumină”. Sigur că lumina e divinizată de religia creştină, sigur că eu am mare succes acuma la Vatican, am multe relaţii, se pare că directorul Muzeului istoric al Vaticanului vresă să scrie şi el o carte pentru că tocmai această lumină are, cum să spun eu, legături cu toate sursele de visare şi de aspiraţie ale omenirii, eu fiind doar un oarecare exponent al acestui grup de oameni care au sesizat valoarea luminii, sau care, mai bine zis, o trăiesc. Ori, revenind la români, îmi aduc aminte că regretatul Iosif Sava la o emisiune la televiziune m-a întrebat: „Domnule, zice, de ce nu faci dumneata o comparaţie fiind sculptor între Brâncuşi şi Enescu?” M-am supărat şi am zis: „Sigur, vrei să fac o comparaţie şi să spun că amândoi sunt exponenţii artei româneşti, ai artei folclorice, asta e greşeala pe care o faceţi cu toţii”. Zice: „Şi ce e?” Şi atunci i-am explicat exact acest lucru, această condiţie în care s-au dezvoltat românii, şi am dat exemplu „Cocoşul” lui Brâncuşi, care nu e un cocoş ci e ieşirea din tenebre, fiindcă cocoşul dimineaţa anunţă zorile, şi nu când apare soarele ci când se face lumină, pe la 5 dimineaţa vara, ieşirea din tenebre. Iar muzica lui Enescu în „Oedip”-ul lui este pentru prima dată în istoria literaturii mondiale când la întrebarea Sfinxului Oedip îi dă un răspuns atât de pregnant omenesc şi atât de aproape de aspiraţiile omeneşti că Sfinxul se declară învins şi moare. Asta este forţa spiritualităţii româneşti expusă de aceşti doi mari titani, unul în muzică şi unul în sculptură. Şi sigur că şi eu mă înscriu în această viziune care aparţine poporului. Probabil că de aceea am supravieţuit ca popor, cu toate vicisitudinile prin care am trecut, cu toate ocupaţiile turceşti, ruseşti, se ştie bine, am trăit mai mult izolaţi în munte decât… până şi acest mare popor dacic, nu vreau să fac istorie dar are o legătură, acuma se pune mereu întrebarea că dacă intrăm în Europa sau nu intrăm, păi traco-geto-dacii sunt cele mai vechi popoare din lume, mai vechi decât asirienii, recent am văzut că s-au descoperit scrieri autentice ale lor, este aurul, tot pământul acesta are o mare istorie care nu ştiu prin ce nenorocit de invazii barbare s-a pierdut, dar abia se descoperă, dar… Asta este o treabă ancestrală pe care noi o moştenim.

– Să ne întoarcem atunci la primii ani când începuseră-ţi să descoperiţi forma, ce a însemnat pentru dumneavoastră faptul că aţi putut pentru prima oară să modelaţi, să obţineţi ceva creat de mâinile dumneavoastră?

– Vedeţi, eu fac parte dintre artiştii şi sculptorii puţini din lume pentru care forma este doar un instrument, o gramatică. Niciodată nu am fost impresionat de formă. Am învăţat legile ei, legile de exprimare ca să-mi pot exprima sentimentele. Totdeauna asta am făcut. Pentru mine forma a fost o gramatică. Sigur că tânăr fiind, neavând mijloace altele şi nici neavând profesori la început, am încercat să modelez, şi am modelat, ce era să modelez?, am modelat portrete ale unor prieteni, începând cu al fratelui meu şi terminând cu colegele mele de şcoală. Cu asta am început. Dar totdeauna m-a preocupat expresia figurii umane, iar astăzi, când nu mai folosesc figura umană, asta vorbesc ca o gramatică, pentru că totdeauna formele sunt o gramatică, azi, când pentru mine anatomia umană, expresia figurii umane consider că le-am depăşit, acuma am ajuns la esenţă, tot ce fac eu este filozofie, gândire umană exprimată cu forme de mare sinteză dar care, totuşi, prin ciudăţenia lor, te duc acolo unde vreau. Şi la asta, aş putea spune, că m-a ajuta muzica. În momentul în care mi-am dat seama că drumul meu nu mai poate continua prin exprimarea figurii umane, nu contest că acest lucru e terminat pe plan mondial, se poate continua la infinit să se facă sculptură figurativă de mare valoare aşa cum mii de ani s-a făcut, dar nu pentru mine, eu sunt alt gen de gândire. Şi atuncea muzica mi-a dat să înţeleg că dacă pot să exprima sentimente, dacă pot să exprim să ai o încărcătură afectivă mare, cu nişte sunete abstracte, de ce n-ai putea face sculptură? Şi asta m-a ambiţionat şi am ajuns să am o gramatică proprie, care vine, nu este nici a lui Brâncuşi, nu-i nici a altuia, e o gramatică, eu vorbesc acuma de esenţa lucrărilor, nu de forma şleifuită. Unii se leagă de şleifuire, şleifuirea a făcut-o Brâncuşi, dar înainte lui Brâncuşi au făcut-o egiptenii, a făcut-o Benvenuto Cellini, şleifuirea formei în decursul istoriei a fost folosită de foarte multe generaţii de artişti, dar asta a rămas întotdeauna la suprafaţă. La mine nu-i la suprafaţă, la mine, dat fiind oţelul inoxidabil pe care l-am ales şi l-am ales fiindcă prin şleifuirea lui mă duce exact la ce vreau eu: la eliberarea de greutate, de gravitaţie, ajunge în imponderabil, la un moment dat se pierde în spaţiu. Giorgio Segatto a făcut o foarte frumoasă comparaţie şi a zis că sculpturile lui Lucaci nu ocupă spaţiu, îl desenează şi îl iluminează. Am fost fericit când am citit fiindcă a ajuns exact să înţeleagă ce am vrut eu fără să-i spun, ci a rezultat din sculpturile mele.

– Maestre, cum aţi comenta o observaţie pe care o făceam şi care mi-a venit în minte chiar în momentele îmi vorbeaţi, şi anume că dacă într-o sală mare de expoziţie s-ar expune o singură lucrare a dumneavoastră am senzaţia că nici nu ar fi nevoie de mai multe pentru că ea ajunge, în imaginaţia ta se compune în atâtea forme de lumină încât ar umple, deci o singură lucrare materială într-un spaţiu figurativ dar prin efect de lumină, o întreagă încăpere. Este posibil aşa ceva?

 – Este foarte posibil  şi iarăşi sunt fericit că am intuit acest lucru. Aşa este. Pentru că oricare scultură a mea reprezintă un univers, şi dacă e un univers înseamnă că el poate să stea într-o sală. Evident că asta nu se poate, daă voi avea vreodată şansa să am un muzeu, voi avea nevoie de foarte multe săli mai mici, dar să facă un complex. Asta pe de o parte, pe de altă parte mi-ar conveni o expoziţie amplă, cu foarte multe săli pentru că există un mare dialog între ele. Ele se nasc una din alta, fac parte din aceeaşi concepţie dar ele se nasc una din alta. Unii dintre duşmanii mei, mai ai şi de ăştia, a spus la un moment dat „Bine, dar Lucaci se repetă!”. Eu am zâmbit şi când mi-a spus: „De ce te repeţi?” i-am spus: „Dar nu mă repet, eu am ajuns la un univers absolut, universul cosmic, e universul interior pe care oricum nu îl cunoaştem, pe care eu încerc să-l descopăr de fiecare dată şi care e un infinit cu infinite posibilităţi. Tot ce pot eu să fac e să mă perfecţionez. Şi asta şi fac şi se şi vede de la o lucrare la alta există o perfecţiune. Dar nu e o repetare”, repetarea e pentru nepricepuţi care judecă după suprafaţa şleifuită. Repet, aceasta nu e decât un mijloc, o gramatică, şi ca să pot să-mi susţin teoria o să dau exemplu marea muzică a secolului trecut, marea muzică a lui Beethoven, Bach, Schubert, Mozart şi aşa mai departe. Dacă asculţi muzica asta vezi că mijloacele de expresie sunt aceleaşi. De multe ori în Beethoven simţi concertele lui Mozart, Bach mai puţin dar Mozart mai mult. Sânt şi schuberţi în Beethoven (?), ei au mijloace de expresie comune dar încărcături afective, exprimări total diverse, Beethoven, de exemplu, este primul mare romantic clasice, total diferit. Un nepriceput zice: „A, ăsta e Beethoven, e Schubert, e…”, nu, domnule, mijloacele de expresie sunt una şi încărcătura afectivă şi expresia filozofică şi estetică e alta

– Eu vă propun să ne întoarcem acum în timp şi anume la momentl în care aţi realizat că figurativul nu vă mai reprezintă şi aţi dexoperit această expresie a luminii. Cum s-a petrecut aceast adevărat salt în creaţia dumneavoastră, în înţelegerea dumneavoastră de fapt?

– E foarte simplu. În momentul în care pe mine nu m-a mai mulţumit trăirea şi filozofia terestră şi am început să am emoţii în faţa necunoscutului, a marelui infinit, atunci am fost obligat să găsesc noi expresii în sculptură în care omul nu mai e unitatea de măsură, în care, asta am spus-o şi în tinereţe, în care doar gândul şi sensibilitatea umană au ce căuta. Ori acestea sunt lucruri abstracte, cum vrei să figurezi gândul, cum vrei să figurezi o anumită stare care nu mai ţine de terestru, ţine de o filozofie contemporană, ţine de o visare a omului modern care deja a pus piciorul pe lună, care deja are posibilităţi să vadă marele spaţiu, şi pe urmă, sigur că eu am fost un mare adept al lui Einstein cu teoria relativităţii, asta întotdeauna m-a impresionat foarte tare şi nici acuma nu reuşesc să pătrund în profunzime în acea relaţie spaţiu – timp, timpul acesta, americanii au dovedit-o, în funcţie de viteză se măreşte, au dovedit că satelitul când s-a dus pe Lună şi s-a întors a avut două minute în plus faţă de timpul terestru, deci viteza a contribuit, ceea ce e foarte mult. Sigur că la spaţii cosmice poate să fie sute de ani ne raportăm la viteza luminii, aşa că toate aceste lucruri misterioase la urma urmei, la baza creaţiei artistice din toate timpurile a stat misterul. Asta e convingerea mea. Că a fost de factură religioasă, că a fost de natură mistică, când fac diferenţa între mistic şi religios spun că religia, fie ea islamică sau creştină are deja o doctrină bine stabilită, are deja nişte reguli stabilite, în timp ce misticismul e un fel de credinţă în care omul e speriat de forţele naturii, în care omul se teme, religia e deja o doctrină dar şi ea este bazată pe mister.

         – Lucrările dumneavoastră, desigur, vă exprimă în cel mai înalt grad poate pornind şi de la o filozofie a noastră, autohtonă, a noastră, a românilor, dar ştiu şi că, ca o dovadă, iată, că avem chiar aceste afirmaţii ale criticului Giorgio Segatto, a fost bine primită, bine receptată şi în Occident, un Occident care a cunoscut multe experienţe de acest gen.

         – A fost foarte bine. Din două motive: întâi că ea reprezintă un spirit universal. Asta se bazează şi pe cultura mea, care eu, cu timpul, glumesc şi spun, eu nu am o cultură românească ci o cultură universală. Atâta vreme cât am fost impresionat de muzica lui Beethoven, atâta vreme cât ascultam Mozart până la lacrimi, dacă vrei, atâta vreme cât literatura mea, în afară de aceea românească, care e excepţională, este literatura tradusă, câtă vreme nu am ştiut limbi străine, după aceea am citit-o în original, şi atâta vreme cât muzica e la fel. În afară de Enescu al nostru care, ca să spun drept, la un moment dat nu l-am înţeles, m-am dus la Mozart…, aşa că având o cultură universală sigur că creaţia mea e universală. Deci Segatto s-a bazat pe aspiraţiile şi expresia filozofică a mea care este universală şi atunci eu am avut un limbaj comun cu al lor. Doi, realizarea lucrărilor mele în oţel inoxidabil ajunsă la o perfecţiune a formei şi a şleifuirii impresionează, nu oricine poate să facă asta. Am pretenţia că deocamdată sunt singurul care reuşeşte să facă. S-a lucrat în oţel inoxidabil, se lucrează în Occident, dar cu ajutorul maşinilor, pe forme geometrice, nu pe forme spaţiale care să le modelezi cu mâna eu cum vreau, astea le fac singur. Şi atuncea sunt două elemente, întâi mijloacele de expresie care sunt destul de avansate şi, doi, conţinutul. Aşa că nu mise pare mirare, ba mai mult, nici în Occident nu am foarte mulţi să zic admiratori pentru că arta mea se adresează, totuşi, unui nivel elevat de gândire. E drept că în România am avut şi oameni simpli care au fost impresionaţi, dar de partea formală, de partea de execuţie, nu de partea de conţinut, nu au înţeles.

         – Lumina implică şi mişcare, şi foarte multă frământare într-o aparentă placiditate, aşa, într-o aparentă linişte este foarte multă mişcare în lucrările dumneavoastră, pe de altă parte ele reflectând ambientul sigur că au şi un dinamism interior al lor dar şi o anumită fluiditate. Oare această idee de fluiditate cuprinsă în lumină să vă fi condus spre fântânile dumneavoastră, maestre Lucaci?

         – Da, bine, să ne oprim un pic la lumină. Eu nu am ştiut la început, am făcut-o instinctiv, că am aflat mai târziu că lumina e formată din particule care conţin o enorm de mare energie şi această energie debordă din lucrările mele. Dar eu nu am ştiut asta, artistul nu trebuie să ştie totul, e bine că nu ştie totul că dacă ar afla totul n-ar mai căuta. În ceea ce priveşte fântânile sigur că asta e o categorie de lucrări ale mele care sunt foarte bine receptate de public pentru că ele conţin în afară de filozofia şi realizarea ele conţin o armonizare între formele sculpturale şi mişcarea apei, un fel de spectacol care se dă, dacă vreţi, hai să spunem că sunt sărbătoreşti, aşa, au multă generozitate şi asta place publicului. Dar, în fond, ele au un substrat filozofic pentru că, de obicei, cum e aia de la Constanţa, aia e un fel de facere a lumii în cele trei mişcări, plus există miracolul pe care îl dă tot lumina, fântânile dialoghează cu starea vremii, dacă vremea e luminoasă şi soare reflectă ca nişte diamante, dacă e vremea întunecată şi nori ele se închid şi-ţi redau obsesia asta a norilor care o amplifică, nu e suficientă aia care ne-o dă pe cer, o amplifică. E în permanenţă în dialog cu natura, iar dacă apune soarele jeturile de apă îţi redau curcubeul prin pulverizarea apei, aşa că este un permanent dialog cu natura, cu spaţiul înconjurător, asta consider eu că trebuie să fie artă, să se încadreze în ambient, în spaţiul înconjurător, să dialogheze şi publicul, la rândul lui, intră şi el în acest joc al luminii, al apei, în aceasată festivitate, pentru că este o festivitate, apa, locul nostru de naştere al omenirii, toate astea sunt nişte elemente esenţiale pe care eu încerc să le dirijez.

         – Şi dacă la Constanţa aveaţi această temă a naşterii lumii, care este tema fântânii de la Reşiţa, care ne este mai apropiată nouă, bănăţenilor?

         – Păi, încetul cu încetul, aceasta e mai recentă faţă de Constanţa, între timp am mai făcut vreo două, încetul cu încetul am început să mă debarasez de teme, la tematică, pentru că cu cât numeri mai mult cu atât intri în mai multe detalii şi te pierzi, în matematică trebuie să ajungi mereu la esenţă, la idee, şi atunci la Reşiţa am vrut să creez tocmai această forţă a Reşiţei în care roţile acelea se învârt înre ele, dialoghează între ele, această comunitate care este foarte armonioasă, era cel puţin pe vremea mea la Reşiţa, şi figura centrală, această aspiraţie spre înălţimi, ştii, că Reşiţa pentru mine a fost o mare şcoală a disciplinei muncii, eu acolo am învăţat să muncesc. De fapt aceasta este o însuşire a Banatului, o mare disciplină a muncii. Eu muncesc de plăcere şi Reşiţa e pentru mine, în amintire cel puţin, acum s-o fi stricat cu fabricile alea, cu sindicatele alea şi o spun pe unde, ca să se audă, conduse de nişte oameni interesaţi şi care nu reprezintă interesul muncitorilor, care se îmbuibă ei şi care strică atmosfera şi e păcat că Reşiţa s-a stricat, s-a stricat tocmai din aceste motive. Că acuma n-au de lucru, n-au de lucru pentru că nu au făcut produse competitive, degeaba spun, aceasta este drama ţării noastre. Ies în stradă şi vor bani. Când am spus odată: ţăranul seamănă şi pe urmă culege, lucraţi, faceţi şi pe urmă luaţi banii, aşa de unde să îi primiţi? Mă rog, intrăm în politică…

         – Această metaforă iat-o împlinită la Brăila care ne evocă deja o temă majoră muzicală, tema fântânilor, a apei evocată de Haendel.

         – Nu numai de Haendel, aia e cam facilă. Domnule, la Brăila e altceva, e o suită de fântâni, este fântâna centrală care e o forţă foarte mare şi care are trei mişcări cinetice şi care dialoghează între ele, pe urmă este fântâna, sunt cele cinci bazine care coboară în trepte spre Dunăre şi în care apa cade în cascade către Dunăre, iar între ele două e o lamă imensă care le face legătura. Este un fel de armonie, dacă vreţi, ambientală, strict arhitectonică, care se leagă între ele. Astea sunt ca în muzică, iarăşi mă refer la muzică, e o armonie pe care ascultătorul nu-şi dă seama, o poţi face tu ca profesionist. Omul vine şi îi place sau nu îi place. Astea sunt mici secrete profesionale, dar eu aşa le-am făcut, am legat între ele, de la ridicarea aceea impunătoare, simfonică a primei fântâni până la revărsarea izvorului în trepte în cascade către Dunăre, aici e poezia. Dincolo e forţa spirituală a omenirii, ca să teoretizăm deşi eu urăsc teoretizarea în artele plastice şi am o teorie personală în care spun că între mine sculptor şi un mare om de litere sau un mare scriitor este o diferenţă mare. El gândeşte în cuvinte abstracte şi eu gândesc în imagine. Amîndoi ajungem la acelaşi scop, dar numai când mijloacele noastre de expresie sunt total diferite şi cea mai mare greşeală o fac cei care încearcă să teoretizeze gândirea în imagine, aia nu se teoretizează, aia se manifestă, se exprimă. Asta e regula esenţială a gramaticii universale artistice, cele două reguli: gândirea abstractă care se exprimă prin cuvinte şi care poate ajunge la mari înălţimi, la mari emoţii cum ar fi poezia, atunci când e poezie, şi gândirea în imagini a artelor plastice, sculptura, pictura.

         – Sugeraţi la un moment dat faptul că dumneavoastră ca artist o întreagă viaţă v-a bucurat, sau, mă rog, v-a chinuit această sete de a cunoaşte, de a şti, de a căuta, mai cu seamă strădania de a căuta. Ce căutaţi acum, acum când sunteţi un artist afirmat, important, cunoscut, recunoscut?

         – Păi acuma nu mai caut, sunt format. Acuma m-am aşezat în locul meu de mare admirator al secretului universal pe care sper să nu-l descopăr niciodată şi sigur nu-l descopăr, şi trăiesc în continuare emoţia trăirilor, fiindcă sunt emoţia trăirilor şi nu a descoperirilor, fiindcă eu nu pot să descopăr eu sunt artist-filozof şi nu om de ştiinţă, trăiesc emoţia realizării fiecărei opere în parte care fiecare îşi are universul ei. Adaug la universul acesta alt univers, aşa ca în marele cosmos, galaxie după galaxie dacă vreţi.

         – Iar în acest mare şi unic spectacol al luminii pe care l-aţi generat, vă consideraţi regizor sau vă consideraţi actor?

         – Actorii sunt sculpturile, eu sunt regizorul. Eu sunt nu numai regizor, eu sunt şi creatorul, şi autorul unei opere, dacă faceţi comparaţia cu teatrul sau cu filmul, eu sunt şi autorul operei şi regizorul.

         – De ce spuneam acest lucru: pentru că sunteţi pe undeva un beneficiar, deci un om care interpretează un rol dat, vă consideraţi „manipulat”, în ghilimele evident, tocmai în a crea acest spectacol al luminii sau sunteţi chiar demiurgul în condiţiile acestea?

         – Demiurgul, în fine… Pot să mă consider fără lipsă de modestie demiurg al propriului meu univers, deşi şi asta e o problemă, adică eu mi-am creat universul în care sunt eu, dacă vreţi să spuneţi vorba asta aşa pretenţioasă demiurg, bine. Asta a zis-o în carte celebrul compozitor Iancu Dumitrescu apropo de demiurg, dar, în fine, să nu folosim cuvinte mari pe care lumea ar putea să le înţeleagă greşit.

         – În orice caz noi vă mulţumim foarte mult pentru acest spectacol al luminii şi eu vreau să sper că ne vom regăsi cândva în noi şi noi expoziţii, crwed că aveţi planuri în acest sens?

– Da, nu mă grăbesc pentru că eu sunt un creator foarte harnic, cu o producţie foarte mare şi dat fiind universul meu acelaşi o expoziţie după alta nu are sens, o expoziţie după părerea mea trebuie să fie un şoc, trebuie să arăţi ceva nou, să aduci o nouă contribuţie. Sigur că la o anumită vârstă se fac retrospective, eu încă sunt orgolios şi zic că cu toate că am o vârstă mai înaintată nu am ajuns la retrospectivă, mai sunt în stare să fac expoziţii inedite.

– Aş putea spune că evoluţia artistică a mea nu seamănă cu altele. Eu am făcut totul singur, de la figurativul pe care l-am dus până la capătul posibil pe care am putut să-l duc şi am considerat că nu mai pot continua, dat fiind că expresia umană, atitudinea umană, anatomia umană nu-mi ajungea la aspiraţiile mai filozofice şi mai aproape de misterul cosmic şi atuncea am ajuns la formula asta, dar nu dintr-o dată. Întâi am fost fascinat de misterul artei egiptene, şi asta târziu, nu cum sunt unii obişnuiţi de la facultate. Am fost fascinat, acest lucru m-a dus la graniturile egiptene şi am luat blocuri de granit, am început să le cioplesc, extrem de dure, extrem de greu de făcut, nu lucram cu maşini cum se lucrează acuma cu diamante,  cu nu ştiu ce, lucram cu dalta şi asta a fost o mare şcoală pentru că lupta asta a mea cu materialul imposibil, în care de multe ori eram învins eu, de multe ori învingeam eu materia a fost o şcoală, şcoala asta care m-a dus la marea sinteză a artei egiptene, a trebuit să simplific forme, a trebuit să caut o expresie cu alte mijloace formale decât alea care le foloseam în figurativ, adică am mers pe suprafeţe arhitectonice, generoase, simplificate, care nu e uşor şi această simplificare pe care am făcut-o influenţat oarecum demarea şcoală m-a ajutat să asimilez tot ce s-a făcut serios în omenirea asta, deci eu am o încărcătură a experienţei, să-i zic milenare  a artei pe care nu am învăţat-o în bibliotecă, am învăţat-o în atelier. După care am depăşit şi faza asta şi abia atunci am ajuns la formula mea proprie a modelării oţelului, cum am mai spus, care m-a ajutat să-mi exprim universul meu pentru că elimină gravitaţia, elimină materia inertă prin lentilele care reflectă lumea exterioară şi o redă, devine un miracol devine un fel de univers propriu al fiecărei lucrări.

– Aţi schimbat şi instrumentele de lucru, aţi schimbat dalta cu…

– Da, am schimbat şi instrumentele de lucru şi la instrumentele de lucru relativ cunoscute ale oţelului am adăugat foarte multe proprii, am invetat foarte multe modalităţi de lucru ale mele, ca dovadă că şleifuirea lucrărilor mele nu vă daţi seama, dacă  comparaţi inoxidabilul aceasta şleifuit bine cu o bară de automobil „Mercedes” care e şleifuită la ultimul nivel e o diferenţă de la cer la pământ. În timp ce bara „Mercedesului” este amorfă, nu are expresie, ale mele au expresie, deci o şleifuire cu totul specială care e făcută cu suflet, cu pasiune. Nu o dată mi s-a întâmplat să termin o suprafaţă şleifuită şi să o şterg pentru că nu exprima ceea ce voiam. Asta o fac din polizor cum ar ţine un artist arcuşul pe vioară. Ai apăsat prea tare sunetul a devenit prea puternic atunci trebuie să te opreşti pe ultima fază, că la început degroşarea nu e importantă şi atunci începi să ridici polizorul până îţi dă suprafaţa care să te satisfacă, şi nu pot să fac în atelier treaba asta, o fac numai în curte, pentru că acolo am lumină plenară. Apropo de granit am aici un portret care e de pe vremuri, îmi aduc aminte de o întâmplare nostimă: într-o vară la Uniunea Artiştilor Plastici, eu eram unul dintre vicepreşedinţi, un post mai mic, aşa, dar fiindcă ăia mai marii lipseau am fost obligat să primesc un mare critic suedez, care a venit să cunoască ţara. L-am primit, ştiind franceza m-am înţeles cu el perfect, i-am oferit o cafea, i-am oferit un coniac şi am început să vorbim despre artă. Şi el îmi punea tot felul de întrebări la care eu răspundeam cinstit. „Este liberă arta la dumneavoastră?” „Este”. „Cum e cu realismul socialist?” „Realismul socialist este o artă pe care partidul comunist o susţine şi unii care fac comenzi, şi eu am fost printre ei, fac realism socialist, alţii nu fac. Nu fac, nu fac. Nu-i iubeşte nimeni.” Şi el s-a supărat şi a zis: „Dumneavoastră sunteţi un şef aicea şi vorbiţi prin gura partidului, reprezentaţi conducerea partidului”. El venise să ne facă praf pe noi că eram, vezi Doamne, comunişti şi nu-i convenea, nici mie nu-mi convenea, dar, în fine… Toată lumea ştie că arta noastră a fost liberă, exemplu sunt fântânile mele. Zice: „Nu vă cred”. Atuncea m-am supărat şi am zis: „Maşina mea e jos, vă invit la mine la atelier, asta am şi vrut, de aia l-am provocat. Nu era prevăzut în program, ştiţi cum e, se invită oficial, dar îmi permit să ies din program, veniţi la mine la atelier”. Intră în atelier, vede nu aceste lucrări, altele dar tot în felul ăsta, şi intră pe uşă, aruncă o privire, se duce direct la portretul de granit, care e figurativ, care reprezintă un băiat, tânăr. Eu m-am uitat foarte mirat la el, el a întors portretul în toate luminile, l-a mângâiat şi pe urmă s-a întors către mine şi a zis: „Ştiu că te miri. Am vrut să văd…, dumneata l-ai făcut?” „Da” „Ei, am vrut să mă conving că nu eşti impostor. Acuma văd că eşti profesionist hai să discutăm despre restul”. Vedeţi un om de mare cultură, din Suedia, şi el ştia că există multă impostură în arta Occidentală, mai ales pe vremea aceea, acum a început la noi, noi luăm întotdeauna cu întârziere din Occident ce se întâmplă. În paranteză, la Bienala de la Veneţia, care era cea mai prestigioasă manifestare artistică anul acesta România s-a dus cu două computere. Asta a reprezentat România, aici am ajuns. Dar, mă rog, eu stau şi râd şi îmi pare rău de tineretul ăsta care se lasă furat de asemenea Fata Morgana, sau cum pot să o numesc, pentru că în final din proprie experienţă pot să vă spun ca să trăieşti prin…, ca să poţi să ai o operă trebuie să ai opere, trebuie să ai un obiect, trebuie să ai o sculptură. Nimeni nu-ţi cumpără un computer, indiferent ce arăţi tu acolo, că în definitv ce arăţi, nişte banalităţi. Colecţionarul, muzeul vrea să expună opera ta şi opera ta trebuie să aibă în primul rând valoare şi trebuie să fie fizic o sculptură, să aibă volum, să aibă ceva, în oţel, în lemn, în bronz, în marmură, dar trebuie să aibă, ori ai noştri nu mai au aşa ceva, ăştia, actualii. La un moment dat am pus întrebarea unui străin care susţinea Bienala de la Veneţia de acum, „Bine, domnule, zic eu, dar artiştii ăştia care umblă cu computere, care umblă cu programe, din ce trăiesc, cine le cumpără, fiindcă nu au ce să cumpere, nu există obiectul de cumpărare?” „A, zice, păi nu, sunt profesori pe undeva, strică pe alţii. Poate. Şi unii, care au noroc, îşi vând programul. Se face un program pentru computer şi îl cumpără cineva.” „Şi ăla ce face cu programul?” „Ăla nu face nimic, e un snob care aruncă banii ca să iasă din impozite şi să zică şi el că a sponzorizat nu ştiu ce manifestare, dar nu are ce cumpăra”. Aici am ajuns, să faci sculptură fără obiect, nişte idei, aşa, abstracte. Ce spuneam eu mai demult: noi gândim în imagini, ori dacă gândeşti în imagini, şi asta este obligatoriu, şi dacă imaginea nu există nu eşti nimic.