Luptătorii anticomuniști nu au fost doar cei cu arma în mână ci și cei care au luptat cu puterea cuvântului, cum au fost preoții Alexandru Nicolici din comuna Teregova, Coriolan Buracu din comuna Prigor dar și alții din Valea Almăjului. Luptători anticomuniști au fost și cei care aprovizionau cu medicamente, haine și, mai ales, cu alimente. Și în această categorie pot fi incluși foarte mulți țărani din zonă, pentru că erau conștienți de necesitatea acestor grupuri de partizani sau pentru că aveau legături de rudenie sau erau prieteni sau vecini. Cei mai mulți așteptau minunea descinderii americanilor care să vină și să lupte împotriva comunismului. Era o idee întreținută și de propaganda occidentală. Manipularea și de-o parte și de alta era în floare. Dar luptători anticomuniști au fost pe atunci și cei care reparau armamentul partizanilor, cum au fost Ion Ienea din Verendin sau Toma Oșteanu din Mercina (Mărșina, cum pronunță localnicii). Pe Toma Oșteanu l-am prins în viață în anul 1999 grație prietenului de suflet, vestitul interpret de muzică populară și coleg de televiziune Tiberiu Ceia, al cărui verișor prin alianță era.

TomaOșteanu era un țăran inventiv, bun la toate, inclusiv la reparat armele dar și, la vremea lui, un bun cântăreț de muzică populară. Prin anii 50 a fost pârât de un vecin că a reparat pușca unui partizan și că de mai multe ori a reparat puști ale unor necunoscuți. În seara după arestarea lui, miliția a căutat în fântâna din curtea casei și a găsit aruncate acolo mai multe arme. Cei de la putere doreau să-i înspăimânte suplimentar pe oamenii din sate așa încât înscenările erau la ordinea zilei. Cert este că Toma Oșteanu a fost judecat și condamnat la opt ani de închisoare pentru colaborare cu „bandiții din munți” și a mai făcut opt ani în Bărăgan pentru că a fost considerat prea bogat. Total șaisprezece ani. Mercina e aproape de granița cu Yugoslavia de atunci (granița de acum cu Serbia, provincia Voivodina) și foarte mulți dintre țăranii aflați la 30 de km de graniță au fost deportați, fie pentru că erau bogați, fie că nu. Yugoslavia, condusă de comunistul-naționalist Iosip Broz Tito, nu era în relații bune cu U.R.S.S. și ducea o politică independentă în Balcani și nu trebuia să aibă relații bune cu vecinii români, deveniți obedienți ai sovieticilor. Șaisprezece ani departe de satul său dar tot timpul a încercat să-și păstreze optimismul.

Toma Oșteanu: Am fost un om vesel și am știut să fac de toate. Munceam și cântam. Ăsta-mi era felul. Și la închisoare cântam, dar cântam ce îmi spuneau ei, cântece de-ale țării, nu ce voiam eu. Cântam ce voiau ei. Pot să vă spun un cântec.

O, țara mea frumoasă ești,

Unde-n veci să locuiești,

Țară scumpă și frumoasă

La mulți copii drăgăstoasă…

……Surâde. Tiberiu Ceia îl îndeamnă: Lasă-le pe astea, hai, că nu ești la căminul cultural, să ne reciți poezii. Cântă, de-ale tale, nu te rușina că mai ai voce.

Toma Oșteanu: Api nu aș pre cânta în fața virișorului pe care-l aud la radio și îl văd la televizor. Mi-e cam jele… (se alintă). Voi cânta, totuși, o romanță bisericească pe care o cântam des în celulă la închisoare:

La casa Tatălui meu

Mă voi întoarce și voi zice

Dacă greșit-am la cer

Și-n naintea Ta iartă-mă

Căci nu mai sunt vrednic

A mă numi fiul Tău…

Glasul încă puternic și melodios i s-a frânt brusc. Apoi, după o pauză în care a tușit, a zâmbit și a dat a lehamite din mână a început să povestească. Firesc, cu gesturi largi, cu zâmbete, ca și cum ar fi fost o snoavă, întâmplările altcuiva și nu trăirile lui.Și nu a vrut să povestească despre lupte pentru că, spunea el, toți cu care am vorbit se împăunau cu faptele lor. Eu nu am luptat, dar i-am ajutat pră mulți. Aveau pușci vechi, strâcate, șî eu trebuia să le chicesc. Eu mă cam pricep la arme și aș putea să mai chicesc și acum la 80 de ani. 

Aici mi-s în casa mea. Am casă mare, la marginea satului, mai aveam cândva o casă transformată în fierărie păntru sat. Și mai aveam o casă în sat pe care i-am dat-o fiului meu. Am fost bun gospodar. Am avut două mașini de treier, căzan de țuică, batoză și purificator de trifoi. În 942 am adus dinGermania tractorul, Hanomagu. Am avut și ceva pământ, nu foarte mult. Atât cât trăbă.

C.M.:Mai aveți ceva din ceea ce ați avut cândva?

…..Toma Oșteanu: Păi ce să mai fie? Casa de la marginea satului or spart-o și-or făcut fânărie la bici din ea și toate mășânile le-or luat. Toate. Șî Hanomagu. Fiu-miu și-o vindut casa și acum stă cu mine aici. Avem loc și ne înțelegem foarte bine.

C.M.:Acum că ați primit pământul înapoi, puteți să-l lucrați?

Toma Oșteanu: Păi, pănă acuma am trei cai în ștal. Și mai lucru și cu tractorul. Pensie am destul de bună. Am lucrat la S.M.T. ca tractorist. Am fost calificat. Am făcut școala de tractoriști la Lugoj după ce o cumpărat ăl bătrân tractorul în 1942. Mi-o prins bine școala de tractoriști. Pănă am ajuns la închisoare am lucrat pe tractor. Și după ce am ieșit din închisoare am lucrat tot pe tractor. Palmele mele vorbesc singure.

C.M.:Cum v-au primit oamenii din Mercina,atunci  când v-ați întors de la închisoare, de fapt de la mai multe închisori?

Toma Oșteanu: Eeee, de-abia m-or primit. Păntru că eu n-am fost de ăia de doar umblă pe drum.Or avut nevoie de mine și s-o sâmțât lipsa mea în sat. Pră toți i-am ajutat cum am putut și cum am șciut. Le vedzi palmele mele? O, să ți le arăt? O, le vedzi? Nu se mai îndrept… Nu se mai îndrept, de muncă, de chin, dar mi-s mândru de ele.

(Și-a apropiat palmele dar nu le-a putut lipi, între ele a rămas loc gol. Un fel de oval gol care arăta că palmele s-au deformat în timp datorită eforturilor).

Acum, dacă vrei, o să cânt cântecul compus păntru mine în pușcărie. Să țî-l cânt? Ha? Șe zâci?

     Și a început să cânte cu trăire interioară. Bucuria de a cânta cuiva, acum când lumea nu se mai adună la bancă pe la porți sau pe marginea șanțului, să povestească, să cânte, să glumească.

Îmbătrânesc și vremea trece peste mine

Văd anii cum se duc, se irosesc

Și mă gândesc c-am fost odată-atât de bine

Doar cu speranța-n suflet mai trăiesc.

Îmbătrânesc, ies primii ghiocei la tâmplă

Mi-e zâmbetul amar dar totuși mai iubesc

Ei mă vestesc s-aștept ceva să mi se-ntâmple

Și ca un bătrân mă ofilesc.

Gata!

Se oprește brusc, aproape lăcrimând.

C.M.:Ați fost pârât că ați reparat armele mai multor partizani din zona Oraviței. Suficient pentru a primi o condamnare la opt ani de pușcărie și încă opt de muncă silnică în folosul statului. Acolo, în pușcării, ați cunoascut multă lume, probabil ați întâlnit și personalități care nu erau pe placul regimului.

Toma Oșteanu: Am fost la Cimișoara, la Aiud, la Oradea, în Bărăgan… Eeee, chiar am cunoscut multă lume bună. Am stat în celulă cu generalul Marinescu, fost comandant al Diviziei 9 Vânători de munte. Oameni ca el n-am avut prea mulți în armată în timpul războiului. Șciți că românii au fost cei mai buni vânători de munte din Europa? N-aveți de unde să șciți… Acum cred că nici nu mai avem vânători de munte. Ne apără NATO. Apoi am fost cu generalul Zamfirescu, fost ministru al armății , cu generalul Dragomir care o făcut șapce ani de lagăr în Rusiaca prizonier de război șî când o vinit în țară l-or băgat șî ai noștri la închisoare încă șapce ani. Lor li s-o fi părut că nu făcuse destulă pușcărie. Povestau între ei dar povestau șî pântru mine.

C.M.:Ce fel de oameni erau?

Toma Oșteanu: Eeee… greu să spun… D-aia oameni… Întră oameni d-aia nu aș fi putut niciodată să stau de vorbă… Șî pușcăria a fost bună la ceva. Am avut ce învăța de la oamenii ăia… Nu vorbeau de sus cu mine, nu se mândreau cu faptele lor, dar vorbeau mereu despre oamenii lor, despre luptele pântru țară. Șî țara, o vezi tu țara ce o făcut cu ei…

     Am ieșit în curte și mi-a arătat fântâna în care fuseseră aruncate armele. Tiberiu Ceia mi-a șoptit că se spune că armele au fost aruncate în fântâna lui de vecinii speriați care auziseră că se vor face percheziții prin case. Cineva trebuia să plătească pentru spaima lor. Vezi ce rău e să ai fântână în curte? Dar Toma Oșteanu nu este supărat pe lume. N-am de ce să fiu năcăjit pentru că am avut și eu vina mea pe care nu o regret, aceea de a chici pușcile unor partizani. La luptă nu te duci cu bâta… Numa că armele găsâce în fântână nu șciu cine le-o fi pus acolo. Dacă le-am făcut bine unora, să le fie de bine.

     Ne îmbie la o răchie și să mâncăm ceva. Mâncare țărănească, adică: salam, cârnați oltenești, muștar, cașcaval, margarină. Tiberiu Ceia îl apostrofează în glumă:

Tiberiu Ceia:Asta se mănâncă acum la voi la țară?

Toma Oșteanu: Dar ș-ai vrea?

Tiberiu Ceia:Pită cu brânză, cu slană și cu ceapă.

Toma Oșteanu: Api am și de-alea, cum nu. Da de-alea mănânc eu. Am zâs să vă dau mâncare de oraș că nu mai sunteți obișnuiți cu de-alea.

     S-a dus la frigider și a scos și brânza și slana și șoncu.

Toma Oșteanu: Asta am, asta vă dau. Gata, nu mai am muiere să-mi facă mâncare. Mai îmi fac și eu câce-o dată, dar acum nu am făcută că nu șciam că o-i avea goșci. Am telefon, de ce nu m-ai sunat?

Tiberiu Ceia (râde): Am vrut să-ți facem o surpriză. Ai fi fugit de acasă dacă te anunțam că venim cu televiziunea. Te-ai fi dus în munți.

Toma Oșteanu: Am vrut șî eu să fug în munți dar or vinit securiștii și m-or înhățat cu câceva zile înăinte. O, mai vreți să mâncați? Nu mai puceți? Vă dau și la drum…

Tiberiu Ceia:Dar tu ce crezi că mergem cu căruța până la Timișoara?

Toma Oșteanu: Așa-i, că sunteți cu mărșâna. În două ceasuri sunteți la Cimișoara. Eu v-am povestit, v-am cântat, v-am omenit, cred că și tu Tibi ar trebui să-mi cânți ceva. Să-mi fac fală la stradă. O îl mai știi pră ăla cu crucea? Romanța aia?

Tiberiu Ceia: E un cântec trist. O romanță care o vreme a și fost interzisă pentru că s-a considerat că este cântecul partizanilor. Cu cântecul ăsta am debutat la 4 ani pe scena de la Grădina „Capitol” din Timișoara. Mama m-a luat de mână și m-a dus la scenă. Țin minte că Grădina era plină de lume. Am înghițit în sec și am început să cânt fără acompaniament. Cântecul îl învățasem de la tata. Nici nu îmi dau seama cum am reușit să țin minte toate strofele. Era un cântec greu pentru un copil. Poate nici nu înțelegeam toate cuvintele. Mai ales pentru un copil crescut la oraș. Comuniștii nu veniseră încă la putere și era voie să-l cânți. Apoi a fost interzis, deși nu avea de ce, era un cântec trist despre un străin îngropat departe de cimitir. Abia după Revoluție, în 1996 am reușit să-l imprim la București, la Casa de Discuri Electrecord. Acum îl cântă mai mulți soliști de muzică populară. Nici acum, nu am acompaniament, că voi nu știți să-mi țineți hangul, și o să-l cânt „a capella”, cu voia voastră:

              Cruce albă de mesteacăn

              Răsărită printre creste

              Cine te cunoaște-n lume

              Cruce fără de poveste?

              Peste brațele-ți întinse,

              Din poiana fără flori,

              Uneori se-apleacă-n noapte

              Cârdurile de cocori.

              Și-n tăcerea nesfârșită

              Sub arcadele de brad

              Nu se-aude decât plânsul

              Cetinilor care cad.

             Cruce albă de mesteacăn

             Biciuită de furtuni,

             Peste lemnu-ți gol doar luna

             Pune albele-i cununi.

            Ca de-o mână nevăzută

            Slovele se șterg de ploaie

            Tot mai mult te bate vremea

            Vânturile te îndoaie.

           Și ca mâine fulgii iernii

           Te vor prinde-n a lor salbă

           Și vei dispărea din lume

           Cruce de mesteacăn albă.

           Sfântul îngropat sub tine

           Cine-l va mai ști de-acum

           Cruce albă rătăcită

           Lângă margine de drum?

           Brațele-ți de vânturi smulse

           Se vor pierde pe poteci

           Numai brazda de țărână

           Nu-l va părăsi pe veci.

     S-a lăsat tăcerea după ultimul vers. Poate este greu de înțeles starea unor vârstnici care lăcrimează la pomenirea unor amintiri, dar tocmai pentru că au trăit acele vremuri îi fac să reacționeze astfel. Toma Oșteanu lăcrima în fața noastră, cu oarecare sfiiciune. Abia acum l-au năpădit cu adevărat amintirile. Ne-a condus până la poartă. La scurt timp, după un an, a trecut în lumea celor drepți. O viață chinuită pentru ca acum unii tineri să se întrebe în gura mare cu mânie, zic ei, îndreptățită: Ce atâta grijă pentru bătrâni? Mare scofală au făcut. Sunt prea senili ca să voteze. Mai mult ne încurcă. Gata, e vremea noastră… Și mă gândesc dacă, peste mulți ani, viitorii tineri nu vor spune la fel despre generația celor care au făcut Revoluția din 1989.

     În mașină, Tibi mi s-a confesat: Și eu pot să spun că am fost oprimat, în felul meu. Prin 1983/1984, imediat după ce am lansat discul meu care cuprindea și cântecul „Dăscăliță, dăscăliță”, discul a fost scos de pe piață. Începând de atunci și până după 1989 nu am mai avut voie să cânt la radio și la televiziune (era doar una pe atunci). Am fost

interziși câțiva care, cred eu, am fost niște nume în muzica populară românească. Irina Loghin, Maria Ciobanu, Ileana Constantinescu, Romica Pucianu, Ion Dolănescu și alții. De ce? Nu știu.Chiar înainte de această interdicție în bloc am mai avut probleme cu unele cântece. Spre exemplu nu am putut în vremea aceea să cânt la radio „Adă Doamne, trenu-n gară”, aveau ce aveau cu Dumnezeu. Mai ții minte când am fost cu tine la o casă de bătrâni din Variaș o octogenară mi-a cerut să cânt „Dumnezeu venea cu trenul” – așa reținuse ea titlul cântecului… Povești, dar pe mine m-a durut interdicția. Mă gândesc și la biata, care s-a dus, Ileana Constantinescu. A fost toată viața singură și avea numai cântece de jale. „Mierlița când e bolnavă”, „Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere…” Nu erau cântece optimiste, patriotice. Apoi folclorul s-a pervertit, a apărut folclorul nou, cam de genul „Ară badea cu tractorul/ Ăsta este viitorul…”. S-au schimbat încă o dată lucrurile, asta după 1989, și libertatea cuvântului s-a însoțit cu libertatea cântecului. Acum se cântă de te miri ce, despre bani, despre mașini bengoase, despre dușmănii, despre invidii și mai puțin despre iubire.

Zilele trecute au fost manifestări dedicate celor care au fost numiți bărăgăniști, cei care au fost deportați în Bărăgan în 1956, oameni care nu aveau altă vină decât că locuiau aproape de Yugoslavia și m-am bucurat să aud la Radio Timișoara un cântec pe care nu-l știam, ”Din Bărăgan, de departe”. L-am sunat pe Tibi. Știa. Auzise și el cântecul și s-a mirat că în fonoteca de aur se păstrează acea înregistrare. Credeam că s-a pierdut. Era un cântec vechi, fără orchestră. Eu nici nu îi mai știu bine versurile…

Despre foarte mulți partizani sau care i-au ajutat pe partizani s-au făcut documentare, reportaje și știri, s-au scris cărți dar despre Toma Oșteanu nu s-a știut, așa cum nu se știu prea multe despre miile de oameni oprimați pe atunci pentru că aveau crezul că pot pune și ei umărul la schimbarea lucrurilor în bine. Au fost mii de deținuți politici care au îndurat în închisori nu numai depărtarea de familii, ci și torturi inumane, bătăi, foame, umilință. Și astea toate în acea vreme în care se vorbea despre construirea societății pentru om, pentru binele lui…

Din volumul ”Sfinți fără aureolă” (III), în curs de pregătire la editura ”Eubeea”