După un debut colectiv (Nu i-aș ierta nimănui tăcerea, 1999) și două volume de versuri în limba sârbă (La nord de suflet, 2001, și Mai înspre nord, 2003) apărute, toate, la Editura Uniunii Sârbilor din România, Borco Ilin (n.1975) și-a întregit zestrea literară cu alte două cărți de poezie, de astă dată în limba română (Adio, gondolier, vin caii,  2009, și De azi se moare altfel, 2016), separate de o excelentă culegere de proză scurtă, intitulată – neobișnuit – Așteptăria (2015). Aceasta din urmă îl înscria definitiv pe autor în categoria scriitorilor care au cuvintele la ei; care, adică, după ce și-au însușit toate regulile meșteșugului, manevrează cu lejeritate între realitate și imaginație, acoperind dezinvolt, acolo unde este cazul, puținătatea limbii (egestas linguae) cu o inventivitate lingvstică a cărei origine nu e doarspiritul ludic al autorului. Începând de la titlu, nescriși, nemuriți*, și continuând cu numeroasele invenții lexicale risipite prin poeme: neiubire, poemolog, neinimă, inimizare, mintește: ”când mintea nu mai gândește, dar nu a murit”, tăcernic etc., această permanentă tentație de a forța limitele vocabularului face parte dintr-un mecanism mult mai complex, ce ține de însăși esența poeziei lui Borco Ilin. Ea transmite un mod particular de  percepe  existența, de a ”traduce” stările și trăirile în cuvinte și imagini, nu foarte departe de bilingvismul său nativ: ”m-am dezvoltat, mărturisea el într-un interviu, ca și cineva care are patru mâini și nici nu-și dă seama de asta – în două limbi, două culturi, două muzici, două istorii, două literaturi”. Poemele au ”vână”, sunt telurice, încărcătura lor e tensionată, cu o mare forță de impact. Evenimentele unei vieți trăite la marginea boemei sunt metamorfozate astfel încât să producă efecte profunde, tulburătoare. Viziunea lirică are forță, e – cel mai adesea – încruntată, dură, gravă, severă, nedispusă la negocieri, intolerantă față de dulcegării și e născută din nevoia presantă a poetului de a nu rămâne nevorbit. E o artă poetică cu punct de plecare într-o perspectivă pe cât de neașteptată, pe atât de subtilă: vorbirea, verbalizarea realului/imaginarului, rostirea lirică, deci, nu au ca sursă dorința de a trăi, ci nevoia de a nu muri (”asta e poezia, fuga de moarte, nu fuga spre viață”). Nu sunt o formă de eliberare, ci una de dezlegare a ființei, de supraviețuire strict individuală în perpetua gâlceavă dintre eu și sine. Cumva – o formă de autoiertare, ironică și autopunitivă totodată, într-o sumedenie de scenarii ce îl au ca protagonist pe poetul însuși, devastat anxietăți, dar și de nemulțumiri și revolte: ”nu mai cred în poezia care spune că atunci/ când au prins în laț urletele câinilor din lună/ hingherii au socotit că i-au capturat și pe câini” declară poetul și continuă: ”nu cred în poezia care ne scutește de noi înșine/ și de tot ce n-am devenit în viața asta” (Pedeapsa izbăvirii). Bulversat de acest sufocant spleen, Borco Ilin ”intră” în propriile poeme ”ca într-un birt”, ”ca într-un orfelinat” ori o ”cameră de execuție” sau ”ca în piața Flavia/ Mehala” (toposuri timișorene faimoase prin zgomot, culoare și prin teribila lor diversitate, multiculturală și nu numai), pentru a-și identifica păcatele, nerealizările, abținerile vinovate, temele/poeziile nescrise, despre care vorbește cu un soi de dureroasă vinovăție: ”Pe stâlpul de lângă biserică într-un sat de pustă/ e lipit afișul cu se caută poezia, vie sau moartă/ iar tu ești vânătorul de recompense./ O vei cruța dacă te va lăsa să o scrii./ Doar că și tu ești pradă pentru ea -/ ea crede că viața ta îi aparține, pentru fiecare vers îți taie o zi./ Așa ajungem să nerostim ceea ce puteam scrie/ și ne obligăm la mântuire prin tăcere” (pedeapsa izbăvirii)…

Cele cinci ”cărți” ale volumului (I. nescriși, nemuriți; II. bem din inimi ca din halbe; III. western de aranca; IV. carcera; V. meseriașii) sunt separate de tot atâtea ”peisaje” alb-negru care aparțin autorului (artist vizual cu o redutabilă experiență în arta fotografică) și care sugerează, cu o expresivitate aparte, însingurarea, pustietatea, răceala de la suprafața poeziilor; spaima și fuga de moarte a celui terorizat de ideea că nu va apuca să spună ce are de spus, că nu va reuși să spună totul, până la capăt, că ceva va rămâne întotdeauna, ca un sufocant reziduu, nespus ori nescris. Diferențele dintre grupajele (cărțile) de poeme sunt impuse de tipul de retorică pe care ele îl urmează: discursivă, tranzitivă, chiar vituperantă – în prima parte, și tot mai reflexivă în următoarele, cu o mare abundență de secvențe și imagini memorabile: ”din straița ei cu zile scurte/ iarna scoate o nicovală de gheață/ să ne încalțe inimile în amurg/ cu potcoave ruginite” (mai tineri, mai muritori); ”viața-i o dansatoare-nchiriată/ deja gata obosită” (cărunt); ”moartea ne ține minte viața/ cu mintea ei, nu cu a noastră” (travestit); ”noaptea se târâie spre zori/ ca o sclavă imensă în lanțuri” (murind la nesfârșit); ”insomnia tace în mine ca un bisturiu/ uitat în pântecul unei mame” (rima insomnia) ș.a.m.d. Fascinat de imagini, Borco Ilin dezvoltă în poezia sa o adevărată fenomenologie a pustei bănățene dintre Timiș-Bega-Aranca și Mureș, din care nu lipsesc trimiterile livrești, ”peisajele” copleșite de austeritate, portretele în mișcare ale prietenilor apropiați: ”La nunta lui Mrakić, într-o catedrală nucleară,/ am venit și eu înarmat ca un revoluționar mexican,/ să fiu în ton cu mirii” (la nunta lui Mrakić), și, în ultima secvență a volumului, ”definițiile” parabolice ale meseriașilor acestei lumi fascinante a câmpiei timișene.

Pe Goran Mrakić** (n. 1979), cel evocat în câteva texte din nescriși, nemuriți, îl apropie de Borco Ilin o sumedenie de lucruri: sunt născuți la trei ani distanță unul de altul, în același areal geografic din apropierea frontierei româno-sârbe (care este și toposul comun al poeziei celor doi!), sunt, ambii, ”tributari”  bilingvismului, se bucură de o similară notorietate literară în ambele patrii, au debutat deodată în volumul colectiv din 1999, și-au prefațat reciproc recentele volume, punând în lumină faptul că au opțiuni estetice asemănătoare și că, prin urmare, împărtășesc aceeași ideologie literară. Aidoma cărții lui Borco Ilin, Lumea e cămașa mea de forță are tot cinci secțiuni (Un cer cu demisol, Băieții de la chioșc, Instrucțiuni de nesupunere, Zgomotul negru și În spatele cagulei) și e ”ilustrată”, de astă dată, cu o serie de desene/postere/afișe în alb-negru și roșu, semnate de Danilo Milošev-Wosttok ce susțin necondiționat genul de lirism practicat de Goran Mrakić: o poezie punk, agresivă, rebelă și iconoclastă, contondentă, licențioasă, violent contestatară, de revoltă și protest împotriva a tot ce e în jur, expresie a unui negativism funciar, a unei stări depresive și a unei evidente și trăite lipse de perspectivă.

Discursiv, retoric, direct, concret, tranzitiv, aproape traumatizant, cu un puternic conținut autobiografic, este genul de lirism realist care displace spiritelor pudibonde. Rutina zilnică, ”monstrul obosit” al urbanului, dominat de construcțiile din beton, însemnele civilizației de consum, dezechilibrele biosferei, telenovelele, internetul, youtube-ul, televiziunile, câinii maidanezi, mall-urile, huruiala bulevardelor, bișnița cu vegeta și dolari, birturile de cartier, interlopii, boschetarii, supermarketurile, gherțoii din parlament, reclamele și spoturile publicitare, muncitorii străini, chefurile din anii `80, meciurile de fotbal și galeriile pătimașe de altădată, Revoluția din `89, evenimentele din fosta Iugoslavie, bombardamentele NATO, războiul din Afganistan, și, nu în ultimul rând, oamenii, un număr imens de personaje, cunoscuți, prieteni, eroi secundari, anonimi, toate intră în caleidoscopul multicolor al acestei poezii, profund contaminată de ”spiritul” piețelor de vechituri – faimoasele Ocsko piaț ale Timișoarei de altădată. Atmosfera e una de ”jurnal de la ora 5”, profund balcanică, în care ”se îmbătrânește urât”. Abundă evenimente șocante (boli, furturi, explozii, gunoaie, sărăcie, migranți, ștranduri năpădite de bălării, beții de pomină). Un univers halucinant abordat cu o ironie chirurgicală -”planeta se îndreaptă spre haos/ ceea ce nu e chiar atât de rău” (Rutina haosului) –  în care creația devine, în viziunea poetului, total inutilă: ”toți ar vrea să scrie/ dar nu mai au cerneală în sânge/ nu mai au vise interesante/ toți ar vrea să lase o urmă în deșertul cuvintelor/ neștiind că furtunile uitării/ citesc cu nepăsare, rup pagini și aruncă totul la foc” (Târgul de carte). ”Yugonostalgia” bântuie printre rânduri această geografie personală, așează față în față întâmplările copilăriei și ale primei tinereți, spațiul domestic desprins parcă din picturile lui Ștefan Jäger, cu devastatoarele ritmuri ale lumii contemporane, permit ieșirea la suprafață a unor irepresibile amintiri, evocări ale unei lumi apuse a ziarelor, fotografiilor, bancnotelor vechi și scrisorilor vechi, pierdută pentru totdeauna: ”M-am dus la Timișoara la  școală în 1989./ Când m-am întors în 1993/ Varișul nu mai era la fel./ Toți nemții plecaseră./ Era o situație atât de ciudată/ încât nu-mi puteam reveni./ Oamenii pe care-i vedeam zilnic/ Acum nu mai erau pur și simplu/…/O să rămânem și noi/ cu niște poze zimțate/ și cu vântul ce bate/ printre molizii de la cimitir” (Străzile șvăbești). Această lume aparține interiorului sufletesc devastat de presiunea ”actualității” devorante: ”Clopotele bat la fel/pentru toată lumea// noi ne murăm în tranșee civice/ îmbătrâniți de identitate/ otrăviți de limbile/ șerpești ale strămoșilor/ fără să fi ieșit vreodată/ din oul propriului eu” (Cămașa de forță).

Nu foarte numeroase dar importante, prieteniile literare din literatura universală (Alexandre Pope-Johnatan Swift, F.Scott Fitzgerald-Ernest Hemingway, James Joyce-Samuel Becket) ori din cea națională (Mihai Eminescu-Ion Creangă, George Topârceanu-Mihail Sadoveanu, Cezar Ivănescu-Marian Preda) au definit, de-a lungul vremii, un mod exemplar de rezonanță intelectuală și spirituală, de emulație și solidaritate. Iar tandemul Borco Ilin-Goran Mrakić ar putea fi unul dintre acestea. Redutabil prin forța fiecăruia dintre autori și, mai ales, prin vigoarea estetică a rezultatelor.

  * Borco Ilin, nescriși, nemuriți, Editura Brumar, 2020

** Goran Mrakić, Lumea e cămașa mea de forță, Editura Brumar, 2020