Prescurnicerul sau pecetarul din satul românesc

Prescurnicerul sau pecetarul din satul românesc

Aceste mici obiecte din piatră, lemn sau mai nou din material plastic au fascinat satul românesc prin prezenţa lor alături de icoana de vatră şi icoana pe sticlă.

Acest mic obiect din lemn este folosit pentru a întipări cu ajutorul însemnelor sfinte pâinile aduse la biserică pentru îndeplinirea procesiunii religioase. Pâinile astfel însemnate sunt cunoscute în popor sub denumirea de prescuri care vor fi transformate de către preot în agneţ. Agnețul este bucata de prescură, obținută la proscomidie, cu care se vor împărtășii credincioșii, iar la nivel simbolic, prin rugăciunea prefacerii, acesta devine trupul Mântuitorului, iar vinul sângele Său.

Pecetarele au existat în fiecare casă ale satului tradiţional şi erau folosite la imprimarea pecetei prescurilor sau a colacilor de Paşti. Materialul din care sunt confecţionate este, cel mai adesea, lemnul, piatra, lutul ars sau mai nou materialele plastice. şi de aceea ele erau lucrate de meşteri lemnari localnici. Cele mai multe pecetare sunt confecționate din lemn, în tehnica traforării, cioplirii, inciziei și exciziei și au o bază paralelipedică, piramidală, de pe care se ridică suite de cruci, cruci-arbore, motive antromoporfe, obeliscuri, ş. a.

Prin forma sa, pecetarul are doar funcție utilitară. Având în vedere vechimea și forma acestuia, putem remarca rolul acestuia doar de a fi purtător al slovelor sacre prin intermediul cărora pâinea putea fi sacralizată. „Trupul meu nu-i cioplit în lemn, ci modelat din pământ bine frământat și apoi ars în cuptor

Pecetarele, denumite în funcție de zonă pristolnic, pristornic, prescurnicer sau prescurar sunt obiecte de mici dimensiuni, cu înălțimi între 5 și 20 centimetri și o bază patrulateră de 4×4 cm sau 33×33 mm, prin analogie la anii Mântuitorului, bază pe care sunt inscripționate slovele sacre: IS HS sau IC XC și NI KA. Pecetea agnețului, slovele sacre atestă sacralitatea.

Pregătirea și coacerea lor este atribuită bătrânelor satului, văduvelor „curate”, femeilor credincioase „curate și iertate” cu o conduită morală, care au primit dezlegare de la preot sau măicuțelor din mănăstiri, fiind singurele aflate în măsură de a înfăptui această trudă ale cărei roade sunt sortite cele mai de seamă taine creștinești. După dospirea aluatului și după ce pâinilor li s-a dat forma cuvenită, li se aplică deasupra pecetea cu însemnele sfinte ale căror urme se păstrează vizibile și după coacere. Aplicarea însemnelor este urmată de rugăciuni simple: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin! Doamne primește-o!”. Se făcea derogare de la această regulă, fiind acceptate femeile tinere, cu condiţia să respecte sacramentul tainei cununiei.

Forma prescurilor diferă de la o zonă la alta: o pâinişoară mică rotundă, împărțită în patru de o cruce din aluat, pecetea punându-se în cele patru locuri rezultate; patru pâini mici așezate în cruce, amintind de răstignire; trei pâini mici unite simbolizând Sfânta Treime, cu pecetea pe fiecare pâine; cinci pâini mici, fiecare cu pecetea sa, amintind de cele cinci pâini pe care Iisus le-a înmulțit în pustie.

Pentru înscrierea acestor însemne sacre pe coca moale, se folosea prin presarea bazei patrulatere a pecetarului, pristornicului sau prescurnicerului.

Pecetarele sunt obiecte ce fac parte din ritul cultului creştin ortodox. Sau găsit pe meleagurile noastre piese datate încă din sec. IV-lea d. C. unul dintre ele fiind pecetarul de la Palatca în judeţul Cluj şi de la Jabăr în judeţul Timiş.

Fiecare casă avea pecetarul ei pe care îl păstra în mare cinste şi îl transmitea din generaţie în generaţie. Acesta devenea, într-un fel, o amuletă protectoare a casei, ţinând de multe ori şi loc de icoană. Treptat, obiceiul păstrării prescurnicerelor s-a pierdut. Puţine case se mai mândresc astăzi cu prezenţa lui. Poate că aceste interdicţii autoimpuse de modernism şi poate de ignoranţă în satul tradiţional a făcut ca aceste mici obiecte cu sensuri profunde de sacralitate creştin ortodoxă din care meşteri cruceri anonimi au realizat adevărate opere de artă menite să fie păstrate cu sfinţenie şi respect şi azi, noi să ne putem bucura de ele. La păstrarea lor şi-au adus contribuţia şi acei mari iubitori ai artei populare care s-au străduit să le adune în colecţii, care spre bucuria noastră au ajuns în final în patrimoniul muzeelor.   

Pristolnicele sunt o vie mărturie a faptului că autorii lor le-au creat cu sufletul, încărcându-le de semnificații magice puternice ce transmit peste generații gândurile creştin ortodoxe strămoșilor. Să încercăm prin orice mijloace păstrarea acestor frumoase obiceiuri, tradiţii si creaţii ale unei arte populare autentice care pentru noi, românii, reprezintă paşaportul cu care călătorim peste tot în lume.