Poem din Valea miracolelor
În Valea aceasta a râurilor,
a pietrelor,
a morilor
şi a florilor –
pasărea cu aripi de lună
adună
potecile dinspre Fântâna cu Leacu’,
dinspre Dragomireana şi dinspre buna-bună!
În Valea aceasta a dorurilor,
a curcubeielor şi a ciutelor
cu ochi blânzi şi peste fire de umezi,
grâul se pârguie, fără vârstă,
cântând
„Sfinte Dumnezeule”, „Doina Gosnei”,
„Fire-trandafire” –
„Sânziana e mireasă
şi Cuvântul mire”!
În Valea aceasta a iorgovanilor,
coborâtori din zei,
împătimiţi ca zeii,
Pan, Glad, Ioan Sârbu, Murgu şi Doda
s-au altoit frasini, fagi, ulmi,
mesteceni şi goruni,
livezi cu cireşi, meri, peri, pruni,
purtând pe umeri mănăstiri, biserici,
nunţi, nedei, botezuri şi alte minuni!
În Valea aceasta a Miracolelor,
numele poetului
e mai adevărat decât frunza
şi, tot mai firesc, nesfârşit de albastru,
tăria lui ţine cerul aproape –
ca o poveste,
ca o călătorie,
cu cât s-au înmiresmat tufele de sângeri:
a fost, este, va să fie!
Sat natal
(Dalboşeţ)
Florinei
O viaţă-ntreagă
m-am lăudat
că sunt copilul unui sat.
Acuma satul
mi-e copil –
mă îngeră, în vers, tiptil.
Şi-i sufăr slova,
-n dor pătruns,
şi-n întrebare, şi-n răspuns.
În lună, stele,
pietre, soare,
în pasărea pornind să zboare.
Eu mi-s poemul
nenumit,
El – poarta veşnică spre mit.
Porțile
Porţile caselor ne sunt deschise –
le-am împodobit cu spice de grâu,
cu frunze de ferigă
şi cu poteci;
Urcând ori coborând, la porţile noastre,
de e ploaie,
de e vânt,
nu te mai miri de ce, la Fântâna cu Leacu’,
ne umplem ulcioarele:
jumătate iubire, jumătate cuvânt?!
La porţile noastre poţi izvodi
de ce florile sânzienelor
sunt harfe vii –
unde încep şi pădurea, şi dealul,
valea cu morile,
gura de rai şi alte veşnicii!
Răspas în Valea Miracolelor
Cărturarului și prietenului COSTA ROȘU
Ştiu să ascult când cucii, ca lotrii, dorm în frunze,
Gorunul de-şi socoate, în zori, pe scoarţă anii,
Când bunii de sub luturi, cu brazdele pe buze,
Visează să-nfăşoare, cu stele, bolovanii!
Ştiu ce miresme-nfiră amiezile la râu
În matcă legând vise şi nimb de curcubeie,
Ce horă-aprind ţăranii în spicele de grâu
Şi se întorc în ciuturi, să macine-o nedeie!
Mi-e limpede lumina cuvântului, ca vara,
În care-atâtea doruri îşi au contur şi gând
Şi, trup din trupul morii, mă definesc cu moara,
Ca o iubire pură de oameni, de pământ!