Moașa Stanca nu mai ghicise demult, deși era rugată. Prea se adeveriseră toate și se speriase. Ultima oară prevestise că în Dobroteasa, curând-curând, vor fi două întâmplări. Și într-adevăr, în zori s-a auzit clopotul. De când începuse războiul nu se mai știa dacă a murit un om din sat ori a pierit cineva pe front. De fiecare dată îl așteptau pe Gamotea să coboare din deal și să-l întrebe. Stanca a ieșit în sala casei și s-a dus întinsă să vadă dacă este ceea ce ea gândea, și nu se păcălise, la Ștefan Ambrozie era lumina aprinsă în toate camerele, iar în sala casei ardea un mănunchi de lumânări. Flăcările se desprindeau din legătură și lui Stanca, tot privindu-le, i se păru că lumina, cum se aduna prin aer, semăna cu o bucată alb-gălbuie desprinsă din lună. Speriată de ce vede, își aminti ce îi spusese Ștefan în noaptea când se iubiseră pentru prima oară încovercă, la vie:

– Mă ridic des, Stancă, până la lună și mi se pare, de când te tot chem, că fără mine ea nu știe pe unde și de ce umblă. Când se topește pe cer, mă sting și eu, așteptându-te. De-acum, împreunați fiind, de câte ori ai s-o vezi  dispărând, să mă strigi în șoaptă, că numai pe tine știu, sub jurământ, să te aud!

 Peste câteva zile Ștefan urma să plece peste munți, la școala de ofițeri de artilerie. Stanca abia terminase cursurile de moașă și se întorsese în sat, cum promisese, fiind singurul copil, ca și el, de altfel, dinspre două neamuri. Așa stabilise învățătorul Dumitru, bunicul său matern, omul înțelegând bine vremurile. Mai cu seamă pe cele ce urmau să vină. Ștefan nu a ajuns artilerist. Grigore, taică-său, să-l ferească de războiul ce sta să înceapă, îl schilodise cu mâna lui. Se vorbea că luase un pistol de la un frate, funcționar de bancă în București și, în somn, îi trăsese un glonț în palma dreaptă. Pleașcă susținea că la mijloc era cu totul altceva, că nu i-ar fi întrerupt cariera fiului pentru nimic în lume.

– Grigore, în tinerețe, se visa și el ofițer, chiar în garda regală, nici mai mult nici mai puțin, însă a fost respins pentru că era crăcănat. Numai biata Valeria nu a observat cu ce stârpitură de om se împreună. La suflet mă refer, celelalte treacă-meargă.

     Tonul acru îl trăda, se știa cât de mult și-o dorise Pleașcă pe Valeria de soție, chiar plănuise să-i strice bucuria lui Grigore, să-i fure mireasa  în   noaptea nunții, și sigur ar fi făcut-o dacă văru-său Fănel nu l-ar fi deconspirat. Pleașcă a petrecut toată noaptea nunții  în postul de jandarmi, spălând dușumele, fiind bătut din oră în oră de un soldat ațâțat cu băutură. De atunci a rămas surd de urechea dreaptă și nu își ascundea infirmitatea, când cineva îi mărturisea, mai cu discreție, un fapt,  cerea în șoaptă,  arătând cu degetul :

        – Mută-te la stânga,  în partea asta mi s-a terminat audiența. Așa e în Dobroteasa când te păcălește firea!

         Pe Chițu nu era cazul să-l avertizeze.

      – Nu-mi povesti cu amănunte, i-a impus, pe Ștefan să-l ierte cine și dacă are de iertat. Dar ea, Stanca, cum primi vestea? Sunt sigur că răbufni, sărmana. Eu îi ghicesc chinul! De unde să știi tu, mă, Chițule,  cum plânge inima în om? Taci. Îți spun eu. În ce mă privește, tot de la Grigore mi se trage.

     –  Stanca, că tot ai întrebat de ea, l-a convins pe preotul Iftodie să îi îngăduie lui Gamotea să facă un gest din partea ei. Din ce am înțeles, clopotul nu se trage ca de obicei, este vorba de ceva special. Gata, e stabilit, așa rămâne, după dorința ei. Îl instrui chiar părintele, sunt niște bătăi aparte, trebuie să iasă un cântec… Merită, și el și ea, satul știe cât s-au iubit, chiar dacă a trecut o vreme, în zadar, peste ei. I-a îngropat de vii, cu tinerețe cu tot, Grigore. Sufletul lui albastru! Omule, a ridicat vocea Ilie Chițu, că acum povestea s-a terminat, Ștefan mi-a spus că taică-său l-a împușcat în mână nu să-l scape de război, mai mult să-l despartă de Stanca. Păi nu băgaseră actele pentru căsătorie? Nu după ăia, imediat, s-a ales praful?

     – Vedeți că nu m-am păcălit? Doar când e vorba despre mine nu le potrivesc. Chițule, tu știi câți oameni trăiesc pe lume aproape degeaba? Îți dau un exemplu, să te ajut, că am auzit ce patima te-a lovit, că faci un jurnal,  nu mă pricep, nu știu ce bâzdâganie o mai fi și chestia asta.  Cui crezi că îi trebuie să afle, fie și într-o doară, că azi dimineață a murit unul Ștefan Ambrozie, bărbat falnic, de putea fi deocheat la fiecare pas de o uitătură de femeie, dar a trăit precum un pustnic. De ce nu s-a răzvrătit măcar după ce i-a ciuruit ăl bătrân palma? Să-l fi băgat exact de unde a venit, crăcănat cum este, și să fi mers la Stanca, târziu ori netârziu, să o trezească din adânca ei înstrăinare:

              –   Ascultă-mă, femeie, de ce te tot ascunzi? Până când? Într-o zi nu o să te mai găsești nici pe tine!

             – Ești informat greșit, eu nu scriu jurnal, țin cronica satului. Mă și mir cât de târziu ai aflat. Tocmai dumneata, care ești cu ochii pe fiecare, mă dezamăgești… Crezi că este puțin lucru, omule, ca peste o jumătate de veac sau poate mai târziu, să dea unul, mi-ar plăcea să nu fie un  fitecine, peste caietele mele și să le citească? Să afle d-aia, d-aia, cum și ce-a fost, de ce, mă rog, amănunte din viața asta de-acum, pe care nu dăm, deși alta nu-i, prea mult?  Și când o ajunge cu cititul la capăt, dacă îl va ține răbdarea, să se întoarcă la prima filă și să se uite lung la numele meu și, de s-o dovedi atât de dibaci, să se întrebe:

     – Cum o fi trăit acest Ilie Chițu? Ce drumuri a străbătut? De ce și mai ales cu cine!  Ce  a prețuit mai mult decât orice cât a trăit? O fi avut noroc, măcar în parte, de ce și-a dorit?

         – Ilie, te simți bine?,  l-a întrebat Pleașcă tendențios. De unde ți se trage, mă, pofta asta să rătăcești prin jumătate de veac, pe care, nici blestemat, nu o  mai apuci?

 Chițu, seducător de blândă,  l-a înfruntat:

– Îmi ești drag și când se umflă rânza în matale. Sunt bine, da, mai întreg ca oricând. Asta cu scrisul în fiecare zi este o bucurie pe care încerc să ți-o explic, dar sigur nu te prinde. Mie, de-o vreme, îmi place să trăiesc, în închipuire, mai multe vieți.

• Nu mă speria! Și la ce îți folosește?

  – Se întorceau de la priveghi și intraseră la Vlăngărău, care abia redeschisese hanul, în speranța că scapă de faliment. Acum oferea, pe lângă băutură, platouri cu brânză, ouă,  mici și fripturi. La o adică, vindea și pe produse sau obiecte. Consumatori de bază deveniseră aliații. Dar se crease un inconvenient, intrați în curte rușii cu greu  mai puteau fi scoși. Scaunele, niște bănci lungi tapițate, cu spetează, pe care le luase din Drăgășani, de la un bulgar care își închisese restaurantul, erau destule. Îi mergea atât de bine lui Vlăngărău că după ce trăgea obloanele, să facă monetarul îi trebuiau uneori două ore. Cel mai greu îi era cu sortatul obiectelor aduse de soldați. Într-o față de masă, după ce i-a desfăcut cele patru colțuri, a găsit tacâmul de argint al proaspetei văduve de război, gingașa doamnă Iustina Zamfirescu. Cu o noapte în urmă, Vlăngărău ținuse deschis până dimineața. Nici nu putea fi altfel, curtea era plină de clienți. Curtezanele care ținuseră duminica ce trecuse bucuria balului, dat în cinstea aliaților, împinse de criză, se întorseseră în  Dobroteasa. Se opriseră direct în tabăra  rușilor și, de aici, alaiul s-a mutat la han. Colonelul nu s-a arătat, deși matroana insistase să-l vadă, ba chiar pornise vijelioasă spre camera unde petrecuseră, după bal, două zile și două nopți, dar a fost oprită de santinelă.  Era băgat în ghips până la brâu, numai mâna dreaptă îi rămăsese liberă. Îl trântise calul în puterea nopții, dintr-o sperietură, la poarta lui Mărin Joițescu, când cobora din Dienci. Venea de la Irina,  Muta, cum i se spunea de când se întorsese acasă fără grai. Fusese doi ani fată în casă la un avocat din București și la insistențele bărbatului i se dăruise, cu feciorie cu tot.

• Nevasta boierului, că i-a dovedit în fapt, i-a pus ceva în mâncare, povestea  naiva de Rica, soră-sa.

           – Mă uit la ea și nu pot să o învăț așa, se văita Rica. Când deschide gura pustie eu îi aud vocea, știu că e numai o părere, dar cu închipuirea asta, dacă poți să mă crezi , îmi este un pic mai ușor. 

         – Colonelul mergea în fiecare seară la Dienci, primise, doctor fiind, un pachet de la un superior din București, dar și ordin să se ocupe de Irina. Avocatul în casa căruia ea slujise nu o uitase.

Soldații și curtezanele petreceau de parcă erau singuri, în partea din față a cârciumii. Unul de-al lor adusese armonica, dar cânta atât de repede încât nimeni nu ținea ritmul sau, poate, nu îi mai interesa. Atenția le era numai la curtezane, doi soldați dansau urcați pe o  masă, lovind cu violență  tot ce aveau în jur. O curtezană, să îi potolească, le-a întins, într-un gest rugător, mâinile. Unul dintre ei a luat-o în brațe și a început să danseze, iar celălalt se învârtea în jurul lor, mângâindu-i pulpele și sărutându-i-le des. Mai ales gleznele. Când curtezana a fost lăsată din brațe, tot pupăciosul, cu destulă îndemânare, i-a deschis, unul câte unul, nasturii de la bluză, sub privirile aprinse ale camarazilor. Fără nici o reținere, observând de câți bărbați este râvnită de-odată, curtezana s-a întors cu spatele.

– E drăcoasă rău, asta mică, Ilie.  O introduci, a vrut să știe Pleașcă, nu se poate altfel, după cum te uitași, în caietele tale…

– Nu.

– Ăla pe care-l tocmești, peste o jumătate de veac, să te citească, nu trebuie să știe și de-astea mai deocheate, până la urmă lumești? Ori îți e

teamă că-l strici? Ilie, nu-l văduvi pe bietul om de o bucurie, nu-i vezi pe rusnaci ce se zbuciumă când văd un sfârc? Fie ea, de femeie vorbesc, și mai tăvălită… Dau un țoi, dar să nu te împingă ambiția să mă notezi, că te compromiți, toată Dobroteasa știe că eu nu sunt de darnic. Mie să-mi fi lăsat boierul Gheorghiță Bacșiș hanul, vă jupuiam, sigur mai ridicam unul, dincoace, către drum. Ilie, vorbesc singur? De ce te surpași, mă? Ce frumos ai scris crucea lui Ștefan, nici dacă te plătea nu ieșea atâta caligrafie din tine. Mă, de ce taci?

– Mă gândeam.

– Lasă-l dracului de obicei, dacă nu ți-a slujit până acum, nici de aici înainte nu te scoate la mal. Să nu uit, când ai auzit cântecul pentru care zici că Stanca i-a cerut încuviințarea  părintelui Iftodie? Să nu încurce bezmeticul de Gamotea bătăile clopotului și să iasă mai știu eu ce! Pe muțenia asta, zău, nici țuica, și e plătită, nu are gust! Unde te gândești ?

– La ce ar putea să vină. Moașa Stanca a prevăzut, curând-curând, două întâmplări în Dobroteasa. Prima, plecarea cu mult chin, uite, se adeveri, aici  fiind vorba de Ștefan. Zicea că pe a doua  nici nu are curajul să o spună.

– Ilie, e greu, mă, să trăiești, fie și numai în închipuire, cum mărturisești, mai multe vieți?

– Mie, nu. E ca și cum ai călători, numai și numai după pofta inimii.  Pe unde te trimite ori te cheamă soarta! Asta nu știu să îți explic, aici intervine numai  sufletul omului!

– Acum întreb serios, ia-mă în seamă, îți folosesc viețile ăstea la ceva?

– O,da, o văd pe-a mea mai clar!