Se pare că Belinț ar putea deveni, într-un zodiac al înțelepților, centrul unei lumi, centrul gândului nostru despre filozofie, un nou Weimar, un nou Sils – Maria, prin privilegiul de a fi contemporan cu Simion Dănilă, gânditorul de la Belinț, traducătorul en titre și exploratorul cel mai avizat al planetei Nietzsche.

Notând titlul cărții recente „Omenescul, preaomenescul Nietzsche” (Eurostampa 2020), semnată de Simion Dănilă, am crezut la început că este despre omul Nietzsche, în accepția imediat terestră. E drept,autorul a demonstrat cu meticulozitate erudită că, în subsidiar, întreaga operă nietzscheană, unică, este așa cum nu-ntâlnești la alți gânditori, ea însăși sub pecetea „omenescului, preaomenescului filosof”, dar e un alt „omenesc”, sub semnul dionisiacului.

Mi-am amintit de prima mea lectură mai detaliată despre Nietzsche – omul, muritor de rând, cartea „Sublima Cosima” (Ed. Albatros, 2002)semnată de Françoise Giroud (o scriitoare cu experienţă de jurnalistă, specializată în subiecte feminine, prin anii ’50, atrasă de biografii feminine similare: Marie Curie, Alma Mahler sau arta de a fi iubită etc.).

În biografia aceea romanțată, Nietzsche era tânărul îndrăgostit de Cosima Wagner și admirator al lui Wagner, iar Cosima o tânără înaltă şi subţire, numită „la Cigogne”, cu ochialbaştri, căsătorită cu Hans Bülow, şi el înfocat wagnerian, pe atunci chiar dirijorul preferat al lui Wagner. Cum nu obținuse divorțul, Cosima, înfruntând oprobiul public, pleacă în Elveţia, unde se afla Wagner, la Triebschen. În singurătatea de aici, apare un tânăr, Friedrich Nietzsche, „tânărul cu mustaţă neagră, timid şi miop ”, care „se lovea de toate colţurile”, va nota Cosima. Nietzsche va continua patru ani să fie prezent mereu, mai ales de Crăciun, când era şi aniversarea Cosimei, avea camera lui, „camera de gândit”.

El însuşi improviza la pian, încă din adolescența de la internat, şi se dorea muzician, situând, ca şi Schopenhauer, muzica deasupra tuturor artelor, aşa cum gândea şi poezia, poetul fiind omul superior mai aproape de adevăr decât filosoful. Mai tânăr decât Wagner cu 30 de ani, era wagnerian pătimaș încă din liceu „n-aş fi putut să-mi suport tinereţea fără muzica lui Wagner”, iar Wagner era încântat să fie intuit de un filozof muzician, deşi încă nu ştia că acesta va sfida lumea cu „Dumnezeu a murit”. Paradoxal, Nietzsche, fiul unui pastor protestant,cu intenţia de ase consacra şi el slujirii Domnului, va deveni adversar al religiei.

Acum e fermecat de ideile lui Wagner despre istorie şi cultură, se simte atras de el poate şi din nevoia unui model patern, în lipsa tatălui care-i murise prea devreme, chiar dacă va veni un timp când nu-l va mai suporta pe bătrânul opac la ideile altora, şi o va rupe cu el, explicitându-se în acea celebră scriere „Cazul Wagner”.O admiră însă pe „Frau Cosima”, ca unul din rarele cazuri de „foarte înaltă cultură”, îndrăgostit de ea, în felul lui timid şi roşind.

La una dintre aniversările ei, era 25 decembrie 1870, Cosima primeşte în dar de la Wagner  partitura „Omagiu simfonic de aniversare” (Siegfried Idyll), iar Nietzsche îi oferă manuscrisul de la „Naşterea tragediei”, prima sa operă importantă. Deşi va nota în jurnalul ei, după seara când Nietzsche va citi cu glas tare din lucrare: „măreţie şi concepţie absolut extraordinare în concizia lor”, nu bănuieşte că tânărul îndrăgostit  e un geniu, oricum, nu-l poate preţui la superlativul absolut, Dumnezeu era Wagner, şi nu pot fi doi Dumnezei.

Mai târziu, la Sorrento, soții Wagner  îl regăsesc pe Nietzsche, în sejur la Malwida, era ultima dată când se văd. Îi trimite Cosimei lucrarea la care lucra atunci: „Uman, prea uman”, care cuprindea, printre altele, şi aluzii critice la soţiile ce se jertfesc artiştilor, şi că pierzi chiar uneori perla vieţii tale frecventând prea intim prietenii şi soţiile lor.

Litera C se pare că atrage aura nietzscheană: în cartea sa, Simion Dănilă scrie despre Carmen Sylva, prima cititoare a lui Nietzsche în România și chiar începe opul cu o un poem „Nietzsche”, scris de Carmen Sylva, Elisabeta -regina României, la moartea filosofului, surprinzând spiritul dezlănțuit în dans dionisiac, geniul în libertatea și  înălțimea zborului de vultur: „Ca Dionís vreai înfocate/ Serbări să ţii-ntr-un veşnic cânt,/ Să-ţi râzi cu vulturii de toate,/ Cu şerpii tăi de pe pământ./ Vreai să zâmbeşti ca înţeleptul,/ Să dănţui ca un fiu zeiesc/ Cu lumi prinzându-se de-a dreptul/ Cu tine-n jocul nebunesc./ Gândirea-ţi, geniule, putere/ Şi armonie ţi-a fost dat;/ Cuvântu-ţi, muzică de sfere,/ Imn libertăţii i-a-nălţat!”. Poemul parcă este pandant suferind  la versurile lui Nietzsche din „Ditirambii lui Dionisios”, în care apare el- filosoful poet „între ceruri false/ furişându-se rătăcitor (…)peţitor al adevărului (…)ca un vultur ce-ndelung,/ îndelung priveşte-ncremenit în hăuri,/ în hăurile sale…(…)m-am prăbuşit şi eu odată/ din patima-mi de adevăr,/ din jindurile mele după ziuă,/ bolnav de lumină, ostenit de ziuă (…) spre-amurg, spre umbre,/ mistuit şi-nsetat/ de-un singur adevăr”.

Pe Simion Dănilă l-am cunoscut personal abia în aprilie 2011, în Aula Magna de la Universitate, la lansarea „Antologiei literaturii dialectale bănățene”, alcătuită de  I.V. Boldureanu, la care colaborase, alcătuind  glosarul. Mi s-a părut o distanță ca de la cer la pământ cea de la Nietzsche la graiul bănățean, dar apoi mi-a explicat că e o consonanță foarte logică, formația ca lingvist l-a ajutat mult în munca de traducător, unde trebuie să știi nuanțe, subtilități și etimologii, surse ale cuvintelor etc., pentru a reda exacte xpresivitatea gândită de autor.

Surpriza din bucuria mea de a-l întâlni pe marele traducător al lui Nietzsche a fost că îmi închipuisem să fie pe măsura filosofului, impunător și intangibil, în schimb era un om mic de statură, modest, dar întrupând de fapt un colos de informații, o întreagă bibliotecă ambulantă de idei. I-am spus că e un fenomen pentru mine, un asemenea monument de cultură viețuind  undeva într-un sat din Banat! Mi-a răspuns cu un surâs de Sfinx enigmatic: „E o prejudecată asta! Și Nietzsche a scris cu patimă, de fapt în provincie”. Sils-Maria al ultimilor ani, într-adevăr, este în provincie, un sătuc elvețian, în Engardine.

Să fie un astfel de ținut, numai al lor, ideala țară Hiperboreea?!

Aveam notițe mai vechi, dinarticole despre Nietzsche, publicate mai înainte, în revista „Banat” de prin 2010, din viitorul capitol  „Morala, Circe a filosofilor”.

Îmi notasem atunci despre hiperboreii lui Nietzsche, simțisem de multe ori nevoia unui ținut doar al meu, unde să visez și, paradoxal, unde să nu mă simt singură și neputincioasă, ci chiar în siguranță și iată că mi-l oferea Nietzsche, printre hiperboreenii lui.

În lupta contra moraliștilor care falsifică și denaturează firea umană, concepuse o carte (rămasă nescrisă) „Imoralistul”, căreia îi scrie și o prefață, „Noi, hiperboreii”. Despre hiperborei, notează Simion Dănilă, este și primul paragraf din „Anticristul”: „Să ne privim în faţă. Noi suntem hiperborei, – ştim destul de bine cât de mărginaş trăim. «Nici pe pământ, nici pe apă nu vei afla drumul spre hiperborei»: asta încă Pindar a ştiut-o despre noi. Dincolo de Miazănoapte, de gheaţă, de moarte – viaţa noastră, fericirea noastră… Noi am descoperit fericirea, noi ştim drumul, noi am aflat ieşirea din întregi milenii de labirint.”

Îmi place „Hiperboreea” lui Nietzsche cât timp e un ținut paradisiac, „precum miticele Insule Fericite sau ale Fericiţilor”, adnotează Simion Dănilă.

Dar fiecare îți găsește fericirea în felul său, noi rămânem,mai departe, în umanul, preaumanul nostru, mieii din turma lui Iisus,  la pulpana supraomului lui Nietzsche, dionisiacul Nietzsche care se știe vultur și,din condiția sa de aristocrat,  supraomul singur stăpân pe mintea și sufletul său,nu suportă mieii,  animalele cuminți și ascultătoare din țarcul turmei.

Pentru Nietzsche, Hiperborea este țara nordică a ghețurilor, a uneia dintre temperaturile extreme, pandant cu celălalt pol -al focului pasiunii, al dionisiacului, al vieții trăite la maxima intensitate. De aceea e străin de societate, de omul modern al călduțului, al toleranței, bolnav de  compromisul laș, de confortul rânced, în bătaia sirocco-ului, vântul meridional cald și uscat, de aceea natura unui hiperboreu , de „`dincolo de Boreas”- vântul Nordului, este de supraom, care tânjește „după fulger şi fapte”„cât mai departe de fericirea slăbănogilor, de «resemnare»”, cu furtună în văzduhul său. E ținutul Aurorei Boreale, al fericirii perfecte, cu soarele strălucind douăzeci și patru de ore pe zi, într-un miez de noapte care nu mai e miez de noapte. Chiar are o carte „Aurora. Gânduri asupra prejudecăților morale”, o carte de fapt luminoasă, a pasiunii cunoașterii, declară el, după drumul de autocunoaștere din noapte – timpul„dintre amurg și auroră” în auroră, „dawn of day”, momentul începutului zilei, totul e proaspăt și clar.

Hiperboreenii, spun anticii, locuiau „deasupra Pontului Euxin și a Istrului”., în ținutul trac, astfel că ne simțim puțin hiperborei, poate și Ovidius în exilul lui din iernile geroase printre daci le-a simțit suflul de hiperborei care mureau în suliți de gheață și se nășteau mai puternici în șuierul crivățului. În ecou cu lectura cărții lui Simion Dănilă erau lecturi din N. Breban, cel pătruns de idei ale lui Nietzsche, din O. Paler care conchidea că în Evul Mediu, Cioran și Nietzsche (care spunea cu impertinență metafizică:„a existat un singur creștin și acela a murit pe cruce”) ar fi murit în flăcări, pe rug, mă reîntorc la „Elegia a opta” a lui Nichita Stănescu, „Hiperboreana”, ca la un tratat de melancolie apolinică și dorință dionisiacă, „Aș vrea să fugim în Hiperboreea/ și să te nasc viu,/ urlând, alergând, zdrobită de zimții/ cerului vinețiu,/ pe gheața crăpată în iceberguri/ risipite sub cer vinețiu.//Hiperboreea, zonă mortală/ a mai marilor minții,/ loc al nașterilor de copii de piatră,/ din care sculptați sînt doar sfinții..// Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici,/ și-o aură verzuie prevestește/ un mult mai aprig ideal.”