Piaţa Spaniei. Scările inundate de azalee roz, aşezate pe toate treptele, de jos în sus, împacă, parcă, gândurile şi limbile pământului.

La baza lor, vestita Barcaccia, plăsmuirea în piatră a unei bărci largi, de mărime naturală, pe jumătate scufundată, sculptată de tatăl lui Lorenzo Bernini în secolul al XVIII.

Era anul 1886. Anul în care Elisabeta Vucovics vine la Roma, unde este înscrisă la şcoala de fete Trinita dei Monti. Este perioada în care Gabriel şi Cristina, tatăl şi mama ei au vândut proprietatea din Beregsău ajungând în felul acesta musafiri în casa Ürmeny.

Are 8 ani şi este îmbrăcată cu o bluziţă din puplin alb, cu mânecuţele lungi, croită cu gâtul înalt, nasturi ascunşi în pliul lat. Pe o bentiţă din dantelă subţire lanţul şi cruciuliţa din aur îi legitimă fetei condiţia ei de copil aristocrat. Brunetă, cu părul tuns până la umeri, uşor ondulat, ochii negri, nasul a cărui linie o ia, uşor obraznic, în sus, urechile fără cercei, bretonul dezvelind fruntea prin cărarea din mijloc. Buzele, lipite una de cealaltă, mărginite de două gropiţe, aproape imperceptibile, bărbia uşor ridicată, probabil bentiţa din jurul gâtului impune scest lucru.

Fetiţa se apropie de barca largă, uriaşă, priveşte la izvorul de apă din mijloc care o umple continuu, de unde şi impresia că se scufundă. Grijulie, mama, Cristina îşi mută privirea când pe umerii fiicei ei, când pe marginile bărcii pe jumătate înecată.

Un gând îi înseninează privirea. Şi familia lor este pe jumătate înecată. Dar dacă, asemeni izvorului, fetele ei, Elisabeta şi Iphigenia vor redresa destinul, vor salva numele Vucovics?

         Nu pleca nicăieri fără scrisoare.O ţinea ascunsă în căptuşala poşetei, ca nu cumva să mai afle şi alţi străini de povestea răsfirării lor. Acum, aşezată pe marginea fântânii, scoate plicul, uşor uzat şi, în şuierul apei,  citeşte din nou…

                Dragă Cristina,

         Îţi scriu ţie, nora şi fata mea dragă, pentrucă pe noi, femeile, prin tot necazul prin care trecem ne călăuzeşte o speranţă. Sâmburele familiei nu trebuie să piară, chiar dacă sacrificiul depăşeşte , de multe ori, puterile noastre. Vezi tu, cu Gabriel, soţul tău şi fiul meu, degeaba vorbesc. Dezinteresat, preocupat numai de problemele lui financiare şi de boala asta nebună, numită cheltuială. Să cheltuie, să cheltuie, altceva nu ştie. Aşa am ajuns ca propritatea de la Beregsău să nu mai poată fi înteţinută. Tot ce ţine de sufletul ei, adică  bunăstarea şi belşugul s-au risipit. Acum, scriindu-ţi mă întreb dacă sufletul ăsta n-o fi şi altceva, ce noi nu cunoaştem iar Cel de Sus ne rostogoleşte în palme după vrerea Lui , nu după minţile noastre.

         Dar dacă tot am vorbit de rostogolire, cu două lacrimi în ochi, mai fac şi eu haz de necaz, ţin să îţi spun că ne-am hotărât să cumpărăm o propritate mai mică. Este vorba despre Giulvăz.

         Toate acestea ţi le-am scris, sfătuindu-mă şi cu fiica mea Maria căsătorită Ürmenyi, stabiliţi în casa lor din Vineşti, Săvârşin.

Şi mie îmi este greu să renunţ la Beregsău, să  îl las pe Sava singur , dar îmi dau seamă că nu mai avem bani.

Cristina dragă, în tot răul este şi un bine. Banii pentru educaţia fetelor vor fi asiguraţi  din partea de moştenire a lui Gabriel, pe care bineînţeles o voi da Mariei să vă poarte de grijă.

         Dacă Iphigenia şi Eliabeta vor termina Şcoala la Trinita dei Monti, şcoala ţinând de mănăstirea bisericii, înseamnă că drumul banilor n-ar mai fi prin cazinouri şi răsfăţuri, ci ar fi pentru cealaltă bogăţie, cea din mintea şi sufletul fetelor.

         Îmi pare rău că eşti singură, că nu sunt alături de tine, dar poate este mai bine aşa. Drumul tău să fie înspre fete şi nu înspre tulburările şi nemulţumirile mele.

                            Vă îmbrăţişez cu dorul din inima mea.

                                                                              Elisabeta Vucovics.

         Albul şi rozul azaleelor, parfumul lor, pătruns adânc în nările mele mă îndeamnă să îmi închid, uşor, pleoapele, combinând undeva, într-un strat al creierului meu prezentul trecător cu sunete pe care, parcă, le auzeam.

Unde sunt cântecele primăverii?Ay, unde sunt?

Gândeşte te la ele şi tu ai muzica ta.

          În dreapta mea, în dreapta scărilor, Casa memorială a poetului romantic englez Keats-Schelley, stins din viaţă la 26 de ani, dar care lasă  moştenire lumii  un testament literar. Frumuseţea trebuie să fie adevărul.

         Era anul 2000, când viaţa m-a adus pentru a treia sau a patra oară pe aceste scări. De fiecare dată trăiesc emoţia din palma rece şi mică a  Elisabetei, de opt ani, ajungându-i Cristinei puţin mai sus de brâu, urcând spre o altă lume, necunoscută, rigidă poate, ale cărei legi îi vor fi sau nu suport.                                                                                                                      La capătul de sus al scării se află Biserica Trinita dei Monti, construită în secolul al XV lea, jefuită şi restaurată tot de francezi, cu cheltuiala lui Ludovic al XVIII. Manăstirea care îi aparţine, Fraţii Minimite Friars, construită pe la anul 1494 adăposteşte şcoala de maici cu rigorile şi învăţămintele timpului.

         Urcând spre biserică şi mănăstire, ceasul arătând ora fixă, clopotele încep. Sunetul lor mă face să-mi răresc paşii, să-mi desprind ochii de clădiri, de flori şi să privesc cerul. Cum, oare, aceste moşteniri sufleteşti nu pier şi revin, cernind legile materiale ale succesiunilor, sfidând certurile şi golul lăsat de vorbe grele. Într-o bucurie nouă, învăţându-te să trăieşti diferit, mai simplu şi mai firesc.

         Emoţionată, Cristina, cu fetiţa de mână urcă scările, pitindu-şi atent scrisoarea de la soacra ei în cămaşa de la piept, mult mai liniştită. Avea, deja, un sprijin concret, ştia că promisiunea  unui Vucovics era sfântă şi nimic pe lume nu o putea împiedica. De data aceasta o ascunse lângă inimă, o urcase din locul ei iniţial, din buzunarul de la haină.

         Clădirea mănăstirii, impunătoare şi severă le întâmpină, totuşi, cu bunăvoinţă. La intrare, în poarta mare, o măicuţă îşi îndreptă privirea, întâi, spre fetiţă.

         -Fii binevenită, Dumnezeu să îţi apere fiinţa şi să-ţi îndrume mintea spre lucruri folositoare ţie şi părinţilor tăi.

         – Mă cheamă Elisabeta Vucovics, am 8 ani, mama şi tati îmi spun Betty şi am crezut că îmi este frică de Dumneavoastră, dar nu îmi este, rostise, ca pe o poezie, micuţa. Haideţi să mergem. Eu nu ştiu drumul.

         Da, ce bine este la început, când nu-ţi pasă dacă ştii sau nu drumul, este atâta largheţe în posibilitatea de a-l găsi pe cel mai bun. Greu e pe la sfârşit, când le-ai epuizat şi îţi rămâne unul sau două şi tot nu ştii pe care să mergi! Dar să întoarcem la adorabila Betty.

         Maica stareţă fu mulţumită.Va fi o elevă pe placul ei. Mandela, voalul monarhic, ce-i împodobea faţa cu albul imaculat al pânzei înspira atâta încredere şi bunătate încât Cristina îşi abandonă, într-o clipă toate spaimele, întrbările şi tot ce era legat de binele fetei. Porniră amândouă spre biroul secretariatului, unde trebuia să facă plata, să depună actele, lăsând pe micuţa Ecaterina în grija unei novice veselă şi zâmbitoare. Aceasta o ia de mână şi o duce în dormitor. 12 paturi, frumos aliniate, aşternuturi impecabile, identice. La capătul dormitorului, o perdea  subţire care separa paturile de locul unde dormea călugăriţa, un fel de mamă de noapte. Atunci, chiar era de servici maica Ferolia.

         Laura, aşa o chema pe fetiţa novice, îi povesteşte că şi ele au trcut prin spaimele începutului, că toate maicuţele li se păreau negre şi urâte, dar programul comun şi atmosfera caldă din manăstire le-au ajutat să treacă peste emoţii, s-au obişnuit şi s-au împrietenit.

         -Laura, întreabă cu glas scăzut Betty, tu ai păpuşă, ai ascuns-o în dormitor sau o ţii sub fustă? Uite, nici mama nu ştie, eu am una, mi-a dat-o în secret tati Gabriel, să nu ne vadă ea, o păpuşică din pânză, o cheamă Mirula. Şi mi-a spus: „tati te iubeşte ori unde ai fi. Nici o mare sau vreun ocean din lume nu ne poate despărţi”. Ştii Laura, atunci am simţit că mă dor gândurile, nu ştiu dacă tu ştii ce inseamnă să te doară gândurile. Eu ştiu. E ca şi cum se rupe ceva, acolo, în spatele urechilor, n-ai voie să spui cu glas tare şi din ruptura aceeia rămâne o rană mică, mică, de care nu ştie nimeni .Numai tu… Hai arată-mi mai departe şcoala!

         Urmează sala unde luau masa, cu feţe albe ca neaua dintâi. Îi arată locul ei şi cât de departe este de locul în care va sta, pe un mic podium, şi va servi masa călugăriţa de servici. Urmează capela, unde în fiecare dimineaţă şi seară, la ora 7, adică la 19, vor participa la slujbă.

         Erau la şcoala Trinita dei Monti fete din diferite colţuri ale Europei. Fete din familii bune, înstărite. În sala de jocuri, Betty  face cunoştinţă cu o fetiţă din Elveţia, care-i arată un desen. Un castel cu turnuri şi turnuleţe, cu prinţese frumos colorate. Imaginaţia unei fete ce nu era străină de aceste locuri. Dintre ele, peste ani, când Elisabeta devine domnişoară, îşi va face prietene, iar turnurile şi turnuleţele din desen vor deveni o relitate, de care va avea şi ea parte. Un timp.

         Limbi clasice, religie, bune maniere, matematică, fizică, chimie,  profesoarele sunt călugăriţe, una singură este din afara mănăstirii. Ordine, programe stricte, totul cu măsură, fără să fie auster, totul într-o linişte caldă, calmă. Gânduri care o liniştesc pe Cristina, întrerupte, însă de de glasul maicii stareţe.

         -Aveţi lista pentru obiectele personale, nu vrem să îi lipsească nimic, nu are voie să împrumute sau să ia lucruri de la altă colegă.

Mâna mamei tremură puţin de teamă ca nu cumva să uite sau să neglijeze vreun amănunt. Pe foaia albă, scris de mână, cu o caligrafie impecabilă, înşirate una sub alta, cerinţele şcolii:

         6 cămăşi e noapte

         1 capot

         12 cămăşi de corp

         chiloţi

         ciorapi

         3-4 rânduri de încălţări pentru iarnă, vară şi de casă  

         2-3 rânduri de uniforme

         săculeţ pentru haine murdare

         prosoape

         bani

         lemne pentru încălzire

         făină, zahăr, mălai

Toate lucrurile personale să aibă monogramă, cusută cu aţă roşie sau neagră.

 Mama împături foaia, mulţumi şi cu gesturile unei femei tinere, uşor stângace, neumblată prea mult prin lume îşi pregăti plecarea.

         Elisabeta, Betty a ei nu trebuia să simtă nimic. Fetiţa era cu noua ei prietenă, Laura, se ţineau de mână.

         Au ajuns în afara mănăstirii, în faţa scărilor. Călugăriţa, intuind că mama Elisabetei cunoaşte destul de puţin despre istoria locului, cu o discreţie desăvârşită, fără să o facă să se simtă prost, aproape în glumă, începu să povestească…

         – Cristina, sper să nu te deranjeaze, îţi spun pe nume,  ideea de a lega biserica de Piaţa Spaniei a apărut în secolul al XVII, când francezii, biserica era a lor, au proiectat o statuie a lui Ludovic al XIV la capătul scărilor. Dar opoziţia papală s-a opus. Astfel  cele 137 de trepte ale Scalinatei della Trinita dei Monti au fost  construite fără statuia regelui.

         Viaţa a mers mai departe şi fără statuia regelui! Aşa şi tu, draga mea, nu fii tristă, mergi acsă, cu Dumnezeu, în pace şi nu îţi fă statuie din necazul pe care l-ai lăsat acasă. Ochii inteligenţi ai lui Betty şi lumina lor să dărâme tot ceea ce este piatră în sufletul tău.

         Palma caldă pe braţul Cristinei au fost vorbele de rămas bun…

         În anii următori temerile de început ale lui Betty s-au împrăştiat. Deşi mănăstirea era austeră şi rece, călugăriţele binevoitoare, iar colegele ei, una mai drăguţă ca alta.

         Alice, franţuzoaica blondă, cu ochii albaştri, limpezi şi visători s-a apropiat de ea de la început. Poveştile ei erau legate de bunică, fostă balerină, care acum, încheind activitatea, o privea pe micuţa Alice ca o viitoare lebădă albă, atâta că, departe de a i se fi împlinit visul, părinţii fetei aveau, deja, pregătită o partidă de căsătorie. Fiul unor importanţi nobili încântaţi, încă de pe acum,  nu numai de familia fetei, dar şi de frumuseţea şi zgobiciunea ei. Alice, mon petite papillion, o răsfăţa viitoarea soacră. Dacă va fi să fie aşa.

         Henrietta, urmaşa unei familii princiare din Germania, cu simţul răspunderii şi al ordinii înnăscute era cea care o corecta, îi venea în ajutor, ori de câte ori Betty era mai neputincioasă, ba mai mult, a preluat-o şi pe sora ei, Iphigenia, cu zece ani mai mică, când a venit şi ea, din Banat la Trinita dei Monti.

         Dinte toate, cea mai mai veselă, zglobie era Fabiola de Luca , din marea familie De Luca, posesorii unui palatzzo în Roma. Poate că seninătatea şi şi veselia Fabiolei provenea tocmai din sentimentul de protecţie şi de apropiere faţă de familia ei, sentiment pe care celelalte colege nu îl aveau. Mai erau fete ale prietenilor acestor familii nobiliare, atrase de Roma ca de un magnet. Era centrul mondenităţii culturii şi artei europene!

         Palatzzo familiei De Luca era în apropierea Pieţei Navona, deci nu departe  de şcoala fetelor. Multe sfârşituri de săptămână, Elisabeta noastră le petrecea acolo. Sălile mari, adevărate expoziţii de tapiserii, mobilie stil, perdoseli din patru cinci feluri de gresie şi marmură, licuricii din cristalul candelabrelor de Murano, servitorii şi servitoarele, îmbrăcaţi în negru şi alb, fără excepţie, toate la un loc erau prea mult pentru fetiţa născută şi crescută la Beregsău.

         Într-una din duminici, invitată la masă, fiind, stânjenită de atâta frumuseţe şi abundenţă, vroind să ia o bucată de pâine, atinge paharul de cristal cu picior, îl trânteşte şi, spre nenorocul ei, acesta cade pe faţa de masă, se rostogoleşte şi în sunetul ascuţit al pardoselei se face ţăndări.

Betty înlemneşte, nu are curajul să-şi ridice privirea, duce palma la ochi, ca şi cum ar vrea să nu vadă nimic, Fabiola, lângă ea, tace aşteptând să vadă ce se va întâmpla, dojana  mesenilor cei mari.

         Din capul mesei, un glas destul de ferm, era al doamnei de Luca. Cheamă una dntre servitoare lângă ea şi îi spune pe un ton destul de ridicat:

         -Altă data, când Fabiola o are musafiră pe domnişoara Elisabeta, te rog să îi pui pâinea pe o farfurioara lângă tacâmul ei. Ea nu are nici o vină!

         Modul elegant prin care a salvat-o, ruşinea de care a scăpat i-au rămas toată viaţa în suflet. Făcea parte, de fapt, dintr-o armonie aristocrată, pe care viaţa i-a descoperit-o nu din cărţi, nu din certuri, ci pur şi simplu dintr-o rânduială familială, de care ea nu avusese parte…

   –    Laura, fugi la dulap şi adu săculeţele, se auzi în tot dormitorul glasul călugăriţei, care înţelesese, pe dată, că rolul ei era mult mai mare decât cel de profesoară de servici, în ziua aceeia, la un timp bun, de când Betty era, deja, la manastire.

        În pat, acoperită cu pătura până sub bărbie, cu buzele între tremur şi plâns, Elisabeta îşi începea, cu nedumerire, curiozitate, despărţire de mâna caldă a mamei, drumul de femeie. Junghiul, în partea de jos a burţii domolit de căldura nouă, pentru că niciodată n-a mai simţit un astfel de bine, venit de undeva din adâncul fiinţei să-i aline durerea. Îşi încleştă picioarele, să nu piardă nimic din ea, din năvala caldă, bănuia că are culoarea  roşie, era încă a ei, ştia că în curând vor veni cu săculeţul şi va da ceva din ea.

         Privirea din ochii fetei se revărsă, cu totul, în ochii larg deschişi ai măicuţei. De acolo venea ajutorul. De la fiinţa necunoscută care era lângă ea, uitându-i pentru moment pe toţi ceilalţi. Mamă, soră, mătuşă, tată, bunic. O altă străină, îi domolea prin moliciune şi ascultare  durerea. Păpuşa ei, Mirula. Ţinută sub plapumă, degetele de la mâna stângă, pe partea cealaltă a patului, opusă călugăriţei, îi intrară bietei păpuşi până în mijlocul gâtului.

        Săculeţul avea 24 de bandaje, cusute din pânză pentru ciclu. Fiecare avea un dulap cu numele ei. Cele folosite erau luate de călugăriţe, spalate, fierte  şi puse înapoi în dulap. Printre orele de limbi clasice, dojana profesoarei de matematică, şuşoteli, râsete sau plâns, vizite la Colosseum, San Pietro, lecţia din faţa lui Pietá, minune ieşită din marmură , stropii jucăuşi ai Fontanei di Trevi, toate şi încă multe altele au rostogolit timpul celor zece ani, petrecuţi aici, la Trinita dei Monti. Frumoasa Betty o aşează pe Mirula în cutia copilăriei, luându-şi rămas bun de la micuţa ei prietenă.