Primii ani de după evenimentele din Decembrie 1989 au plasat literatura națională într-un soi de perplexitate, care se datora neverosimilei rapidități cu care s-a prăbușit un sistem ce părea imuabil: dispărea brusc o importantă realitate referențială, un context socio-politic față de care scriitorii importanți s-au manifestat, atât cât s-a putut și cât permiteau limitele și rigorile cenzurii, într-o opoziție subversivă, intrată, chiar în lunile premergătoare, în faza gesticulației. În informaţiile difuzate de Radio Europa Liberă și BBC, de presa românească din emigraţie, precum şi în zvonistica epocii, s-a vorbit mult, de pildă, despre scrisoarea (pare-se niciodată găsită) adresată, în aprilie, Președintelui de atunci al Uniunii Scriitorilor, Dumitru Radu Popescu, de şapte intelectuali (Geo Bogza, Şte­fan Augustin Doinaş, Octavian Paler, Dan Hăulică, Mihail Şora, Al. Pa­leologu şi Andrei Pleşu), în semn de solidarizare cu dizidentul Mircea Di­nescu. În mod firesc, o asemenea transparentă luare de atitudine, suprapusă pe numeroasele cărți care, măcar, au susținut cât de cât moralul societății în cruntul deceniu al nouălea, când ambițiile lui Ceaușescu au aruncat populația în cea mai sinistră perioadă de lipsuri și represiune din istorie, ar fi trebui să consolideze prestigiul autorilor români. Reacția cititorilor a fost, însă, exact contrară: pe fondul contestărilor generalizate și al negării a tot ce aparținea trecutului apropiat, deci și al unei neprevăzute pierderi a încrederii în literatura ”compromisă” de convieţuirea cu comunismul, interesul lor a migrat masiv, când nu (cu asupra de măsură) spre publicistică și traduceri, către genul de apariții editoriale care făceau cunoscute fără reticențe literatura exilului, jurnalele diasporei, ale rezistenței anticomuniste și/sau către memoriile, confesiunile și depozițiile deţinuţilor politici, ale celor oprimați de regim, considerate unicele voci care puteau livra conținuturi credibile din/despre tragedia comunistă. Scriitorii ei înșiși s-au refugiat masiv în zona jurnalismului și chiar, în câteva cazuri, a unui activism civic extrem. Exorcizarea trecutului comunist era, editorial, mai profitabilă decât literatura de ficţiune, fie ea și cu accente realiste, politice!

   Într-un asemenea context, când a apărut, în 1997, romanul lui Gabriel Chifu, Maratonul învinșilor (Addenda la o nuvelă de Kafka), a marcat, într-un fel, începutul unui prim dezgheț în literatura română de după 1989, oarecum similar cu acela produs de generația post proletcultistă în anii ’60-’80. El încheie o direcție literară orientată tranșant către devoalarea directă a monstruozității comunismului, din care, desigur, nu lipsesc și câteva romane remarcabile, unele scrise înainte de 1989, precum cele ale lui Paul Goma, Patimile după Piteşti (1990) și Ostinato (1991), I.D.Sîrbu, Adio Europa! (1992, 1993), Oana Orlea, Perimetrul Zero (1991), Bujor Nedelcovici, Al doilea mesager (1991), Ion Eremia, Gulliver în Țara Minciunilor (1992), Ana Blandiana, Sertarul cu aplauze (1992), Mihai Sin, Quo Vadis Domine? (1993), Stelian Tănase, Playback (1995) ori Mircea Cărtărescu, Orbitor, apărut cu un an înainte de Maratorul învinșilor… Romanul lui Gabriel Chifu adăuga demonizării totalitarismului câteva accente noi, mai temperate, mai puțin încrâncenate și mai puțin intransigente, impunând adevărul că, în plan estetic, recuperarea istorică, reconstrucția trecutului nu pot fi făcute onest decât dintr-o perspectivă asumată, profund subiectivă. Prezentul se impunea ca o consecință a ceea ce s-a petrecut înainte. Traumele istorice au efecte pe termen mediu și lung, iar felul în care arată societatea de azi se datorează, într-o proporție considerabilă, acestor traume. În secvența care încheie această a doua ediție a romanului* intitulată cu o pedanterie postmodernistă ”Câteva precizări inutile ale autorului, G. C., privind facerea încercării sale epice și defectele ei”, Gabriel Chifu notează: ”Ca să precizez relația mea cu personajele romanului, consider potrivit să folosesc imaginea pendulului. Așa cum știm, pendulul este un corp care oscilează în jurul unui punct fix. Autorul ar juca în această analogie rolul punctului fix, de pe verticală. Iar personajele sunt aidoma pendulului în mișcarea oscilatorie. Nu este vorba de o identificare a autorului cu niciunul dintre personaje. Dar există momente când personajele, în pendularea lor, se suprapun, coincid cu autorul. Apoi se îndepartează teribil și iarăși se apropie, pâna la coincidență”.Maratonul învinșilor… a însemnat, cu, desigur, asimilarea experiențelor textuale din prima jumătate a deceniului, reîntoarcerea la beletristică a romanului, cu prelungiri postmoderniste de neocolit, caracteristice generației scriitorului. Între acestea: întoarcerea la instrumentele clasice ale epicului, ale narațiunii realiste cu, uneori, accente neorealiste și naturaliste, infuzia de (auto)biografie, confesiunea directă, metatextualitatea, integrarea documentului autentic, stilul alert, în manieră jurnalistică, al relatării, relativizarea raportului dintre adevăr și invenție. ”Ficțiunea literară este o prelungire a ceea ce trăim, o întrepărundere cu aceasta” proclamă, în primele pagini, Andrei Demetrian, protagonistul și principalul narator din Maratonul învinșilor…,  el însuși scriitor în devenire. Altfel spus, câtă viață, atâta poveste imaginată. În același sens, cartea reabilita, prin construcția ei surprinzătoare, romanul polifonic, într-o formulă inedită: niciunul dintre cele șase eroi-naratori care se confesează ”folosind” prima persoană (Andrei Demetrian, Victor Luca – imaginea oarecum din oglindă a celui dintâi, Natalia, femeia fatală devenită unealta lipsită de scrupule a organelor represive, Delia, nefericita soție a protagonistului, Virgil Puntea – intelectualul absolut și rezonerul metafizic al ansamblului epic, ridicol-derizoriul interlop colaboraționist Firea șase Degete) nu este în posesia întregii povești. Fiecare deține fragmente, profund individuale, strict personale, din această poveste ale cărei adevăruri, în ansamblu, nu le deține nici măcar Andrei Demetrian. Singurul ”privilegiat” în această privință este cititorul și, desigur, romancierul el însuși. O asemenea strategie îl transformă pe lectorul cărții într-un partener pe care autorul îl atrage astfel, definitiv, de partea sa, într-o complicitate semnificativ eficientă. Cu aceste subtile strategii narative, Gabriel Chifu reînnoda legătura cu cele mai importante romane ale deceniului al optulea și al nouălea, aducând în prim plan un destin individual aflat sub vremi, pulverizat de presiunea istoriei, terorizat, în colonia penitenciară, de organele de represiune comuniste (de Securitate, în primul rând), confruntat dur și fără speranță, cu călăii existenței sale, până la golire totală de conținut și anihilarea fără întoarcere a identității sale. Confruntarea dintre victime și torționari reprezintă cel mai consistent traseu al narațiunii, cu finalitatea (doar parțial împlinită aici) degajată de lecția experimentului Pitești, după cum notează Mircea Mihăieș în prefața ediției a doua: ”Ca într-un experiment Pitești întins la nivelul unei întregi țări, victimele sunt și călăi. Ei poartă cu sine blestemul de a perpetua un sistem care i-a distrus pe ei înainte de a-i transforma în instrumente ale exterminării. Nu există învingători și învinși, ci grade diverse ale degradării omenescului, prăpăstii care nu comunică între ele”. În mod transparent, Andrei Demetrian are multe în comun cu Liviu Duncadin Păsările lui Alexandru Ivasiuc (1970), Carol Măgureanu, dinFeţele tăcerii de Augustin Buzura (1974), Chiril Merişor, personajul lui Constantin Ţoiu din  Galeria cu viţă sălbatică (1976), Ion Cristiandin Orgolii de Augustin Buzura (1977),sculptorul Heronim din Salvați sufletele noastre de Laurențiu Fulga (1980) ori Petre Curta, protagonistul din  Biblioteca din Alexandria de Petre Sălcudeanu (1980), scriitor în devenire ca și Demetrian și posesor și el al unui manuscris “duşmănos” care atrage toate necazurile. După cum are și cu Victor Petrini, eroul luiMarin Preda din Cel mai iubit dintre pământeni(1980), el însuși autor al unui manuscris “duşmănos-deviaţionist” intitulat Era ticăloşilor care îi prăbușește viața. O observație mai veche a Ruxandrei Cesăreanu (”rolul romanului obsedantului deceniu a fost acela de a oculta teroarea rafinată din epoca Ceauşescu prin acuza adusă terorii brutale din epoca Dej,dar fără a face o analiză profundă a sistemului represiv românesc”) se verifică doar parțial. Spre deosebire de romanele menționate mai sus ca fiind consangvine, eliberat de orice restricții ideologice, Maratonul învinșilor… beneficiază din start de eliminarea în totalitate a barierelor impuse de regim și/sau de scriitorul însuși, un demers care își asumă să rostească, până la capăt de această dată, adevărul. Maratonul învinșilor… inaugurează astfel noul roman politic a cărui carieră, ajunsă la apogeu, după spusele criticii, în 2015 (declarat anul romanului politic), va ocupa principala scenă a literaturii din deceniul următor. Atitudinea anticomunistă apropape violent exprimată, adoptarea unei poziții auctoriale virulente, intransigentă până la cruzimea negaţiei totale (Ioan Simuț), fac, acum, diferența, odată cu dispariția oricăror reticențe, a oricăror crispări induse de (auto)cenzură în livrarea conținutului real/ficțional al literaturii. Puppa russa de Gheorghe Crăciun (2004) avea să aprofundeze o asemenea direcție de explorare epică a ultimului deceniu al dictaturii ceaușiste, completat cu momentul de tranziție al Revoluției din Decembrie 1989 (moment prezent tangențial și în Maratorul învinșilor…) și cu investigarea/interpretarea reveberațiilor acestuia în anii de geneză a ”fragilei noastre democrații”. O direcție, fără îndoială, de vreme ce autori și romane precum Constantin Stan, Gde Buharest? (2010), Radu Aldulescu, Cronicile genocidului (2012) și Istoria Regelui Gogoşar (2015), Alexandru Vlad, Ploile amare (2012), Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul (2012), Viorel Marineasa, Înainte şi după (războiul rece (2013), Petre Barbu, Marea petrecere (2014), Mircea Cavadia, Peştele nopţii (2014), Ștefan Ehling, Cu hora nainte (2014), Lucian Vasile Szabo, Zile senine, zile străine (2015), au întregit-o și i-au definitivat caracteristicile.

   Din multe unghiuri, așadar, Maratonul învinșilor… este un deschizător de drum care până la urmă, confirmă o afirmație a lui Philippe Sollers, fondatorul revistei și colecției Tel Quel, potrivit căreia scriitorul este, asemenea nouă, un om obișnuit: el comunică ceea ce toți cunoaștem, dar el e singurul care poate și știe cum să o spună…

• Gabriel Chifu, Maratonul învinșilor (Addenda la o nuvelă de Kafka), Ediția a II-a revăzută și adăugită, prefață de Mircea Mihăieș, Editura Cartea Românească, 2021