Coincidențele nu sunt niciodată întâmplătoare decât pe genericele producțiilor cinematografice sau în prăfuitele desene animate din copilărie. În realitate, le camuflăm sau le expunem cu falsa inocență a celui ce nu știe cum să spună ceea ce deja, vede și înțelege multă lume. Coincidențele, însă, ”nu coincid”, căci de regulă, le desparte o lume și un dicționar.

            Faptele

            Se întâmpla acum treizeci de ani. Un controversat investitor străin poposea în Timișoara spre a da glas unei cereri stranii pentru anii aceia, din păcate chiar si azi pentru mulți ”patrioți”: voia, nici mai mult nici mai puțin decât clădirea Palatului Baroc din Piața Unirii spre a o restaura pe banii proprii și a-i aduce sub arcade, o universitate nemaivăzută până atunci. Una cu profesori recrutați din mai multe țări, veniți să predea, în limba engleză, unui public studențesc de asemenea recrutat din feluritele neamuri abia ieșite din tunelul totalitar. Cu diplome recunoscute în lume și cu o ofertă educațională menită să dezrădăcineze propaganda din mințile tinere spre a o înlocui cu filosofia societății deschise, cu respectul pentru norme și argumente, pentru abordarea critică a realității și pentru alteritate. O desfășurare de identități și voci diferite într-un spațiu tocmai eliberat din captivitatea monologului și a repetiției sterile. Era un drept pe care Timișoara îl dobândise prin sacrificiul vieților tinere, prin curajul de a ieși în stradă și a deschide calea spre schimbare. Orașul s-ar fi alăturat astfel, unei galerii de simboluri similare, precum Budapesta (1956), Praga (1968) și Varșovia (anii 80). Intra pe o hartă a libertății și a opțiunii ferme pentru diversitate și inovare. Universitatea avea să se numească Central Europeană și se năștea din speranțele lui Bronislaw Geremek, Árpád Göncz și Vaclav Havel. Reunea tot ceea ce Europa Centrală dăduse exilului occidental, mai luminat și mai destoinic în materie de cercetători și profesori universitari. Însă povestea nu prins rădăcini în Timișoara pentru că replica celor ce ”gospodăreau” pe atunci urbea a fost nemiloasă: ”nu ne vindem țara!”

            Cronologic, prima opțiune a profesorilor reuniți în aprilie 1989 (!) la Dubrovnik pentru a discuta crearea Universității Central-Europene, a fost orașul Bratislava. Din rațiuni politice, autoritățile de acolo nu au acceptat. S-a ales, apoi, varianta multi-campus, cu secții în mai multe orașe. Sociologia a demarat în Praga și, grație anvergurii lui Ernst Gellner care o coordona, a devenit nucleul întregii Universități. După plecarea lui Gellner din această lume, politicul întrupat în echipa lui Vaclav Klaus, a exclus instituția din castelul praghez. În Varșovia s-a reușit restaurarea castelului Natolin din care CEU a plecat în 1995, odată cu schimbarea puterii politice (iarăși, politicul!) dar a ”lăsat” în urmă instituția cu care împărțise locația, anume Colegiul Europei, creat sub oblăduirea Consiliului Europei. Și astăzi, acesta oferă cursuri interdisciplinare de masterat în Studii Europene, studenții provenind din numeroase țări ale continentului. În ceea ce o privește, CEU se așează în capitala Ungariei în 1995, crește de la un an la altul și coagulează energii, resurse, proiecte. De pe site-ul instituției aflăm că în cei 30 de ani de funcționare, a avut peste 18000 de studenti masteranzi si doctoranzi, proveniți din peste 110 țări. Profesorii, titulari sau colaboratori, 370 șa număr acum, provin și ei din peste 50 de state, cu perspective, culturi și limbaje diferite. Se lucrează în 14 Facultăți la care se adaugă centrele de cercetare, majoritatea de anvergură internațională.

Timișoara ar fi putut găzdui o parte însemnată a acestora, ridicând imens profilul și prestigiul orașului. Dincolo de statistica de suprafață, merită să ne oprim pentru a realiza câteva calcule simple. Oare cât ar fi intrat anual în bugetul orașului dacă ”ne-am fi vândut țara”, beneficiind de restaurarea completă a Palatului Baroc și a numeroase clădiri de patrimoniu din centrul orașului, azi avariate, lăsate în paragină sau doar cârpite pe ici pe colo? La ora aceasta, cu toate că activitatea didactică a CEU s-a mutat la Viena, clădirile restaurate au rămas în Budapesta și oferă încântare oricărui trecător, specialist sau nu. Salariile personalului administrativ s-au plătit în Ungaria, unor angajați localnici după cum serviciile adiacente au avut tot angajați localnici. Bursele studentilor, salariile profesorilor, bursele cercetătorilor veniți pentru stagii mai lungi sau mai scurte, au achitat cheltuieli făcute în oraș, stimulând și protejând industria locală, micii întreprinzători, instituțiile de cultură și artă, serviciile publice. Diferitele facultăți au organizat, în cei 30 de ani, conferințe, școli de vară, cursuri de diferite tipuri la care au participat alte mii sau zeci de mii de oameni, mulți venind însoțiți de familii. Toate cheltuielile cu cazarea, masa, cumpărăturile, suvenirurile, toate au adus încasări firmelor locale.  

Cum ar fi fost dacă toate acestea s-ar fi întâmplat la Timișoara? Dacă toți oamenii acesția ne-ar fi vizitat orașul și ar fi adus, cu ei, nu doar membrii familiilor, ci și expertiza, perspectivele, ideile, soluțiile din țările lor de origine? Dacă toți banii ar fi intrat în bugetul local și, independent sau poate în parteneriat cu CEU am fi avut acum, cel puțin centrul orașului complet renovat, cu numeroase facilități nou construite sau relocate? Dacă am fi avut cămine studențești noi și, prin prezența miilor de tineri, un suflu nou, multiculturalitate reală și expunere continuă la cele mai recente inovații, dezbateri, apariții editoriale? Dacă tristețea clădirilor istorice ar fi fost transformată în viață nouă care să invite organizarea unor manifestări de prestigiu între zidurile lor, să invite alte sute și mii de oameni de pretutindeni să le admire și să ducă vestea despre un oraș minunat cu o panoplie de clădiri și evenimente între care să fie dificil de ales. Ne plângem, de pildă, de situația cazarmei U și de numeroasele proiecte de restaurare, eșuate. Fiind situată în imediata apropiere a Palatului Baroc cu siguranță nu ar fi scăpat nerenovată. Să ne imaginăm, două scenarii. În primul, cu sediu al CEU în Palatul Baroc, am fi avut palatul complet renovat si funcțional, nicidecum 40% deschis și necesitând renovare, în timp ce 60% stă sub imperiul pisicilor și al intemperiilor. Iar cazarma ar fi putut avea ”soarta” fabricii de textile Goldberger din Budapesta, str. Arany János 32, părăsită după 89 și renovată, apoi, la nivel de bijuterie arhitectonică spre a adăposti Arhiva Societății Deschise, ce reunește cea mai însemnată parte a moștenirii Europei Libere, a Comisiei de experți ONU însărcinați cu investigarea crimelor de război din fosta Jugoslavie și a altor evenimente cruciale desfășurate în ”Europa de Est” în ultimele opt decenii. Cât de ”nefast” să fi putut fi pentru Timișoara Revoluției din 1989 să aibă o asemenea comoară? Să atragă mii de cercetători, jurnaliști, studenți pentru a se bucura de documentele arhivei dar și de lecția vie a unui oraș (posibil) înfloritor? Numeroase orașe din regiune care au deținut deja, titlul de capitală culturală europeană au transformat tocmai clădiri imense precum cazarma U în centre multiculturale, multifuncționale ce au facilitat dialogul, evenimentul cultural, creația artistică. Și, cu toate riscurile de a ne atrage criticile dogmaticilor de pretutindeni, vom spune și că Galeriile Tretyakov ”locuiesc” în clădirea istorică a conacului întemeietorului lor, având la o oarecare distanță, secția de artă contemporană într-o clădire aproximativ de dimensiunile cazarmei noastre, însă adusă la standarde muzeale de azi.

Noi, însă, am fost fermi, în a ”nu ne vinde țara”! Și am îmbătrânit alături de întregul patrimoniu atât de puțin valorificat, declamând fraze sforăitoare și dând cu pietre în jur. 

            Patriotismul de paradă

            Nu e nimic rău în a fi patriot! Dimpotrivă, nevoia de afiliere, de identitate, de protecție dar și de afirmare sintetizează elementele cele mai viabile ale patriotismului. Numai că, atunci când refuzi soluțiile spre a vedea cum lucrurile se dărâmă pe cale naturală, când vezi că totul stagnează și că orașul pierde teren în comparație fie cu localități din regiune fie, mai nou, chiar din țară, se pune întrebarea privitoare la adevăratele intenții din spatele retoricii patriotice. Ce fel de ”țară” nu vindem? Clădirile – precum cazarma U, abatorul, cartierele istorice – se dărâmă de la sine. E mai bine, mai tradițional ”să otrăvim fântânile” decât să ”le vindem” cuiva care ni le renovează spre a aduce apoi oameni însetați de frumos, nu-i așa? Cultura? Să ne uităm câte sub-producții din toate domeniile ne-au invadat spațiul public venind din patru zări! Școlile și mai ales, universitățile. De ce nu avem curajul competiției deschise cu mari centre academice, cu centre internaționale de cercetare, cu publicații indexate și citite pretutindeni?

            Coincidența despre care aminteam la început se referă la faptul că acum, când CEU împlineste 30 de ani, când alți investitori, posibil strategici au plecat din țară, în prag de an al capitalei culturale europene, facem inventarul și nu ieșim tocmai măgulitor: scena și sala Operei sunt suficient de mici pentru a nu ne permite să invităm mari companii de balet sau teatru; Filarmonica aflată în nesfârșitul ei interimat într-o clădire mult sub așteptările unei capitale continentale, un Muzeu de artă despre care s-a scris suficient spre a nu mai fi nevoie să răsucim cuțitul în rana memoriei lui Zsigmund Ormós, fără scene ofertante și, mai ales, cu un apetit cultural mult sub tradițiile urbei, mult sub speranțele timișorenilor autentici care au visat cu ochii deschiși la anul 2021, devenit 2023. Faptul că se închid librării, că se dărâmă casele istorice iar chioșcurile de presă sunt inexistente în mentalul majorității locuitorilor de pe Bega ne obligă să întrebăm cum ar fi fost dacă în 1990-1991 „ne-am fi vândut” incompetența și indolența spre a dobândi o nouă înfățișare și un suflu autentic, dacă ne-am fi promovat moștenirea arhitecturală dar și copiii talentați, dacă am fi riscat intrarea în competiție spre a avea de doi bani șansa de reușită? Dacă am fi ”vândut” inerția spre a învia și a participa la dialogul cultural? Ce înseamnă, până la urmă, ”țara” aceasta care se vinde sau nu? Câte locuri de muncă, bucurii și oportunități am fi obținut dacă luam, simplu, dicționarul să înțelegem că ”țara” nu se traduce prin menținerea unui establishment incompetent, a sinecurilor pentru cei ce oricum, nu știu să facă mai nimic bun, a relațiilor și rețelelor de intrigi și bârfe, a privilegiilor și orgoliilor artificial camuflate în titluri, pretenții și ifose? Dacă patriotismul ne-ar fi îndrumat să deschidem geamul spre a respira aerul nou al tranziției și al schimbării pentru care s-a plătit cu sânge și cu traume? Dacă am fi înțeles dintru început lecția multiculturalismului cu care ne ”fălim” dar pe care ”îl vindem” pe doi arginți ori de câte ori un cumpărător venal ne măgulește o secundă spre a dobândi o putere iluzorie și bunuri pe care, la rându-i le va vinde pe alți arginți? Cum ar fi fost dacă patriotismul real ne-ar fi îndemnat să ”vindem” ruinele trecutului ignorant și sfidător la adresa moștenirii culturale spre a dobândi șansa și resursele pentru a renaște odată cu punerea în valoare a acestei moșteniri? Nu cumva am fi sperat să avem o Capitală culturală capabilă să ne plaseze în centrul sferei culturale în loc a ne amăgi că vom improviza și ne vom desfăta cu producții minore nu neapărat prin calitatea lor, ci prin impactul și anvergura participanților? Nu cumva argumentăm șoptit un statut provincial pe care, ne chinuim de două secole să-l depășim? Improvizațiile, controversele identitare, programul volatil nu ar fi fost, oare, de neconceput dacă, în toți acești ani, am fi locuit în preajma unor instituții culturale de primă mărime? În cele din urmă, care e profilul nostru urban si regional: unul de extremă geografică sau de posibil centru cultural? Acum 30 de ani am ratat șansa de a răspunde pe măsura așteptărilor și a potențialului de care dispunem. Iar în Liga cea mare a culturilor, ratarea se plătește cu lungi perioade de bâjbâieli și remușcări, de acuze și nostalgii! Regenerarea urbană trebuie să înceapă cu regenerarea civică iar aici, deficitul e paralizant de greu de acceptat. Și, totuși, cum ar fi fost, dacă…