Vernisajul Expoziției „Victor Brauner- Invenții și magie” la Muzeul Național de Artă Timișoara a fost cel mai important eveniment în cadrul deschiderii oficiale „Timișoara- Capitală Europeană a Culturii 2023”, din puzderia de 130 de evenimente împrăștiate în oraș, în timpul weekendului fierbinte, 17-19 februarie 2023.

Muzeul Național de Artă Timișoara în sine, ca locație, este un obiect de artă arhitecturală, aflându-se în Palatul Baroc, situat în centrul istoric al oraşului, într-o Piaţă ea însăși cu arhitectură barocă, Piața Domului (Piața Unirii). Aceasta a fost construită în perioada stăpânirii habsburgice, după 1730, în stilul barocului Europei Centrale, când Timișoara devenise atunci capitala noii provincii imperiale, Banatul.

Curatoarea expoziției este Camille Morando, director de documentare la Centrul Pompidou Paris, profesor la École du Louvre, cercetătoare expertă în studiul operei lui V. Brauner, publicând diferite lucrări la subiect, temeinic documentate, cu acribie științifică. 

Expoziția coincide și cu aniversarea a 120 de ani de la nașterea artistului (pictorul s-a născut în 15 iunie 1903, la Piatra Neamț), fiind deopotrivă prima retrospectivă de anvergură în România natală, și în același timp cea mai amplă până acum din Europa de Sud-Est.

Astfel, prin amploarea ei, cuprinzând deopotrivă sculptură, desen, gravură, documente de arhivă, ciorne de scrisori, ilustrații de carte, fotografii din ateliere,  reviste la care a colaborat etc., se constituie într-o viziune integratoare asupra operei vaste a acestui pictor mereu neliniștit, în căutarea noului, a surprizei, cel care care împreună cu Tristan Tzara și alți români au fondat punțile avangardismului de la București la Paris.

Pe lângă picturi, găsim o serie largă de desene, de la început și întreaga viață, exersându-și mâna în mii de desene,exemplare prin fluiditatea și concizia liniei („Friză de personaje cu pisică verde”, „Intrarea triumfală a lui Cristofor Columb”, „Plaisir de l’ objet” – Plăcerea obiectului etc.) Preferă aiciplanitatea, bidimensionalitatea, colajul.

Se îndepărtează de convențiile desenului anatomic, pentru a diseca mai bine, cu umor chiar, corpul uman și libertatea infinită a dorinței, pentru a inventa figuri enigmatice și erotice, preocupat de nudul feminin, în inedite stilizări.

Își exprimă deopotrivă căutările și în sculptură: în lucrarea „All in All” -Tot în Tot” sau „marea metamorfoză”. „Tot” este ca un palindrom, ce cuprinde Alpha și Omega – Începutul și Sfârșitul.

Sculptura „Semn” în bronz aurit, semnul dublului, în imaginea a două chipuri suprapuse, prezintă artistul văzător și izolat, în ideea că în orice chip există două fețe, una întoarsă către exterior, cealaltă către interior. Deopotrivă motivul obsesiv al Androginului, cele două jumătăți egale ale principiilor masculin și feminin.

Suprarealismul de atunci (germinând chiar înainte de ororile Primului Război Mondial și apoi sub amenințarea celui de-al Doilea Război Mondial, dincolo de modernismul extrem, antitradiționalist feroce, devine foarte expresiv și militant în contextual actual, de escaladare a absurdului criminal.

Abia acum, într-o privire de ansamblu, panoramică, se poate înțelege mai ușor complexitatea artistului, limbajul vizual propriu, decantat de supralicitatul amestec de influențe de la prieteni precum Yves Tanguy, Dali,Giorgio de Chirico.

Expoziția este periodizată conștiincios în delimitările principale, pornind de la 1920, când a intrat in cercurile suprarealiste bucureștene, introdus de prietenul său Ilarie Voronca (cu care propune „Pictopoezia”), până-n 1966, anul morții sale.

Treceprin suprarealismul dominant, prin onirism, prin studiul mitologiilor (seria „Mythologie”, tablourile „Mama Miturilor” „Cupa Dragostei”etc.), prin perioada de interes pentru ezoterism, pentru civilizațiile arhaice (prin studiul artei africane, în general al artelor „primitive”- „prime”, cum fuseseră atrași și Brâncuși, Modigliani etc. – interes  în vogă atunci la Paris),prin perioada de fetișism (obiecte de artă ca autoprotecție), ajungând în ultimii ani la un bestiarpropriu, inventat,cuanimalemitice ca totemuri primitive, într-un univers magic,ca un mesaj cabalistic, în sistem propriu de semne și simboluri.

Prezentarea sinoptică vizează  avangardismul său și ca stare de spirit, pornind de la primele aventuri constructiviste (cu tablouri de geometrizare a formelor, ca „Adam și Eva”, „Lot și fiicele sale”, „Portretul lui Ilarie Voronca” etc.).

Abordează tehnica gravurii, ca ilustrator de carte pentru prieteni, Ilarie Voronca, Gherasim Luca etc. Prieten bun i-a fost poetul suprarealist Gellu Naum. căruia i-a ilustrat, printre altele, „Drumețul incendiar” și  „Libertatea de a dormi pe o frunte”.

Contribuția la avangardismul românesc, în perioada 1920-1938 este ilustrată și prin reviste avangardiste fanion, la care a colaborat ori le-a fondat (precum „75 H.P.”, din 1924,cu deviza „Cetitor, deparazitează-ți creierul”) – redactată în Bucureşti împreună cu Marcel Iancu şi M. H. Maxy), și în special revista „Unu”, din „tezaurul” editorial, prezentă și la  retrospectiva de la Paris.

În perioada septembrie 2020 – ianuarie 1921, o expoziție de anvergură similară, o retrospectivă binemeritată la Paris, a fost organizată la Muzeul de Artă Modernă Paris, „Je suis l‘inspiration” comentată minuțios de regretatul critic de artă George Banu (un alt român acaparat debolgiile Parisului, devenit celebru în metropola rafinamentului spiritual).

Ca pictopoet, analizează corespondențele între limbajul vizual și cel poetic, asociind omul cu planta și animalul(în tablouri precum „Plante și animale”, „Flacăra albastră”).

Se distanțează de estetica constructivistă anterioară și se apropie de universul suprarealist oniric, fascinat de arta prin perspectiva visului,care era parcă în firea sa,.supapa de evadare din lumea insuportabilă, în lumea imaginară născută din universul propriu oniric. 

Rezultă compoziții eteroclite, cu ființe ireale, dezmembrate și reasamblate straniu, aleunui univers cu elemente dizlocate, aparent fără o ordine, la ironia hazardului, figuri mecanice și hibride, ori imagini deformate firesc, cu naturalețea oniricului, ca la Dali, în decoruri la fel stranii, ca în peisajele metafizice ale lui Giorgio de Chirico (Tabloul „Orașul care visează”).

Prima escapadă în Paris este în 1925. A doua în perioada 1930-1934, cu întâlnirea decisivă cu André Breton, când are prima expozițiepersonală la Paris, catalogul fiind prefațat chiar de A.Breton. Acum pictează acel tablou sumbru „Autoportret cu ochiul eviscerat”, 1931- aflat la Centre Pompidou,(într-o perioadă când ochiul era unmotiv obsesiv!), care avea să devină premonitoriu, când, la stabilirea definitivă la Paris, în 1938, parcă la o chemare a destinului, avea să aibă acel accident stupid, când își pierde ochiul stâng într-o altercație între doi prieteni,pictorul spaniol Oscar Dominguez și compatriotul său Esteban Francès.

Această premoniție, precum și alte previziuni intuitiv artistice, îi vor aduce artistului renumele de „pictor vizionar”. Ca autor de previziuni sumbre este și în tablourileîn care, cu umor atroce, își exprimă angajarea politică în fața ascensiunii naționalismului- prin desfigurarea lui Hitler, cu adaosuri scrise ce avertizează că e un pericol de moarte. „Partout -La Mort”.

Satiric și caricatural este personajul „Domnul K”- figură a tatălui și a dictatorului, grotescă, monstruoasă, prezentă în mai multe lucrări din anii de după 30, în diverse „Metamorfoze”,deopotrivă satirice, intarsiind acel umor iudaic subversiv dar discret, în tandem cu „Ubu Roi” al lui A. Jerry- persiflare a micului burghez De fapt, în notițele sale, mărturisea că pictura sa e viața proprie, scriere de sine,  a acelei lumi interioare proprie fiecărui artist, cu vise și deopotrivă coșmaruri: „Fiecare tablou pe care-l fac, este proiectat de izvoarele cele mai adânci ale angoaselor mele.”

După 1948 pleacă în Elveția, în Franța fiindilegal (încă avea pașaport fals!), unde pictează peste 20 de tablouri printre care „Totem al subiectivității rănite” II– un făt în menghina unor fălci cu dinți uriași-  „dinții staliniștilor care l-au rănit de moarte pe«micul Victor»și l-au închis”.

Pictorul se stinge din viață la Paris în ziua de 12 martie 1966, an în care urma să reprezinte Franța la Bienala de la Veneția. Pe mormântul din Montmartre, cioplită în piatră, o frază din carnetul său de notiţe:„Peindre c’est la vie, la vraie vie, ma vie” – A picta este însăși viața, adevărata viață, viața mea!)

În consonanță de perioadă artistică, dar și-ntr-un paralelism de destine, la Muzeul Național de Artă al României (MNAR) s-a vernisat, în decembrie 2022, expoziția „M.H. Maxy – De la avangardă la socialism” – a unui pictor (tot din plutonul avangardist, dar care a știut să se descurce printre vremuri , „bine merci” în perioada bolșevizării) E deschisă până la 30 aprilie 2023, încă vizitabilă.. Oare ce s-ar fi ales de Brauner dacă n-ar fi luat calea emigării?!, ne întrebăm imaginând o istorie contrafactuală„Ce-ar fi fost dacă?…”.

Expoziția magiei lui Brauner e un preambul care anunță geniul Brâncuși. Cei doi chiar s-au cunoscut prin anii 1930, la a doua descindere a lui Brauner în Paris, când în atelierul său din Impasse Ronsin nr. 11, Brâncuși l-a inițiatîn tainele fotografiei (pasiune dragă sculptorului nostru din Hobița) și la fel au împărtășit fascinația pentru stilizarea formelor din artele prime, populare.

Sunt două expoziții care întăresc proiectul de a pune Muzeul de Artă Timișoara în circuitul muzeelor europene, ca un fanion al artelor vizuale dinRomânia.

Până la festinul cu Brâncuși, la Muzeul de Artă Timișoara, alături de colecția permanentă „Corneliu Baba”, ori „Artămodernă românească” (cu N. Grigorescu, Șt. Luchian, Th.Aman, Octav Băncilă, Iser etc) neapărat de vizitat expoziția prezentă încă în incinta Muzeului, până-n aprilie 2023, „Paul Neagu”, continuator al artei moderne brâncușiene, cel care semnează lucrarea monumentală „Crucificare” (din oțel inoxidabil), aflată în fața Catedralei, închinată Eroilor Revoluției de la 1989. O retrospectivă atotcuprinzătoare, de asemenea parte dinProgramul Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii”.