E deschisă la Muzeul de Artă Timișoara (în Aripa Mercy a clădirii), în aceste zile de august 2022, pe lângă expoziția permanentă Corneliu Baba, și o expoziție de artă românească modernă (din perioada 1830-1970), cu lucrări de N. Grigorescu, Al. Ciucurencu, I. Andreescu, Th. Aman, Th. Pallady, I. Iser, Gh. Petrașcu, Camil Ressu, Șt. Luchian, sculpturi de D. Paciurea, I.Jalea, Oscar Han. La intrare, bustul lui Dimitrie Paciurea, de către Ion Irimescu (fostul său elev). Pe panoul general de prezentare, ca o invitație la bal, tabloul lui N. Tonitza „Cap de fată”, acea imagine din profil a unei copile cu bluză roșie și basma cu buline legată la spate ca un turban.
Înscris printre marile muzee naționale, în incinta faimosului Palat Baroc, Muzeul de Artă Timișoara este bine cunoscut în lumea artei. O altă aripă a clădirii prezintă o expoziție de artă europeană la începuturile ei, cu multe lucrări din donația, de la sfârșitul secolului 19, a comitelui de Timiș, Ormós Zsigmond, jurist și politician dar și pasionat colecționar de artă, chiar fondatorul Muzeului de Artă Timișoara.
Istoria donatorului și a fondatorului de muzeu, corolată cu unele lucrări din galeria de artă românească, precum Ștefan Dimitrescu „Peisaj cu geamie”, I. Iser „Hamal turc din Bosfor”, N. Grigorescu o delicată „Creangă de măr” și o variantă în miniatură „Cireadă de vite”, Th. Pallady „Floarea soarelui”, Jean Al. Steriadi „Marină cu bărci”, Francisc Șirato, „Femeie în galben” și „Colibe la Mangalia”, ori cunoscuta sculptură a lui Oscar Han „Refugiata”, mi-au amintit de o altă colecție de artă românească din aceeași perioadă, vizitată recent, undeva pe plaiurile Dobrogei.
Pe frontispiciu avea, similar, pe un afiș mare, ca invitație la festin, o imagine „Cap de fetiță” de N. Tonitza, un chip delicat de copilă, privit din față, cu ochi ca două mărgeluțe, plini de candoarea copilăriei.
Ați auzit de Topalu?! Un sat dobrogean obișnuit (cu un toponim turcesc „topal”- „șchiop”- de la numele unui turc șchiop, trimis aici de beiul de la Hârșova să mențină ordinea, pe când zona era sub ocupația otomană, până-n 1877).
Între atâtea picturi cu crizanteme, floarea soarelui, trandafiri, maci și anemone, vă e familiară pictura lui Th. Pallady „Flori de castan”? Ori, între atâtea portrete foarte expresive, care parcă ies din tablou la șuetă cu tine, ați auzit de „Peticarul” lui Octav Băncilă , ori de turcul „Ahmed Ali” cu tichie roșie și surâzând pezevenghi al lui Jean Al. Steriadi ?! Ori de sculptura lui Oscar Han „Moș Țuțu.Țăran din Siliștea”, parcă un Moromete al lui Preda?!
Pentru aceste lucrări, veți găsi specificat la deținător „Muzeul de Artă Constanța”. Ajunși acolo însă, va trebui să mai mergeți zeci de kilometri, spre nord-vest, căci s-a omis menționarea numelui„Topalu”: lucrările respective se află într-o altă secție, Muzeul „Dinu și Sevasta Vintilă” din Topalu. Un sat oarecare, la 80 km de Constanța, fără indicatoare turistice vizibile într-acolo.
Cine a auzit de Topalu?! E binecuvântarea unui muzeu rural, de faimă europeană, cu peste 200 de opere de artă de top, pictură, grafică, sculptură, din arta românească modernă (N.Tonitza, N. Grigorescu, Șt. Luchian, I. Andreescu, Al. Ciucurencu, Th. Aman, N. Dărăscu, Francisc Șirato, Camil Ressu, Gh. Petrașcu, Șt. Dimitrescu, D. Paciurea, Corneliu Medrea etc) printre ciulinii și eolienele Dobrogei?! Doar împătimiții artei, și cei pentru care în pachetul unei excursii în Dobrogea, eventual intră și Muzeul din Topalu (care n-a fost înscris pe lista de priorități a autorităților, ca un „must see” de top, prin includerea într-un circuit turistic național), pentru cei (tot mai puțini!) care vor o excursie cu satisfacții culturale, nu doar un traseu lejer de vacanță.
E drept că termenul „ muzeu” cu anumite conotații de cioburi de vestigii antice, în afară de pasionații de istorie cam îndepărteză turiștii. Recunosc că nici pe mine nu prea mă atrage, dar într-un muzeu de pictură aș sta cât e ziulica de lungă. De altfel, chiar îmi pare impropriu termenul „muzeu” pentru colecțiile de pictură, l-aș încetățeni pe cel de „ pinacotecă”.
Pinacoteca din Topalu cuprinde donația unui împătimit colecționar (din vremea „anilor de aur” ai acestei specii rare – „colecționari de artă” pasionați -, din perioada interbelică și imediat postbelică, acei idealiști ai frumosului care mai donau și înființau muzee, pentru că apoi, mai ales după ’89, datorită prețurilor foarte mari pe piața liberă de artă, s-a preferat scoaterea lucrărilor la mezat, la achiziții particulare pe bani grei).
E donația doctorului Gh. Vintilă, în 1960, cu clauza ca muzeul să ființeze în casa și satul natal al părinților săi, și să le poarte numele „Dinu și Sevasta Vintilă”- printre primii învățători din sat, în anii 1880, animatori dăruiți întru propășirea vieții culturale a locului. Astfel că numele comunei sale natale Topalu e pus pe harta națională și europeană, printre gazdele picturii românești de top, alături de Constanța, București, Timișoara, Iași ori … Paris.
O colecție de autor, urmând un proiect estetic, să ilustreze spiritul locului, anume al spațiului dobrogean: cu „Marine” la Constanța, Mangalia, peisaje cu străzi, case, terase, piețe din Babadag, Medgidia, Tulcea, Dunărea la Cernavodă, portrete și locuri din Balcic, portrete ale conviețuirii multietnice, cu turci, tătari și tătăroaice, (Iosif Iser „Tătăroaice la Silistra”) naturi statice cu pești, bărci, flori…
Tabloul lui Dumitru Ghiață „Tufănele în ulcică”, în ruralitatea sa specific românească, era parcă aidoma unui instantaneu din veranda bunicii.
Sfătuitorul artistic al colecționarului a fost prietenul sculptor Oscar Han, care-l informa de multe ori unde se licita vreo lucrare de artă demnă de achiziționat, astfel că această colecție are deopotrivă altețe valorică, la înălțimea oricărui muzeu ilustru din țară.
Găsim aici un „Ciobănaș” de N Grigorescu – unul din seria ciobănașilor tineri ai lui Grigorescu, nu cel însprijinit în ghioagă și cu câinele alături, ci așezat pe iarbă intr-o parte, privind înspre turma din vale, contopit cu peisajul, și de asemenea un Grigorescu delicat „Flori de nalbă”; un tablou de Ștefan Luchian, nu din seria celebrelor flori, crizanteme ori anemone, ci unul de aspect social, „Femeie cu copil la marginea orașului” o femeie simplă, cu donița de apă în mână.
O pictură de Ion Theodorescu-Sion, „Petrecere câmpenească”, pare o replică autohtonă la Monet, „Dejun pe iarbă”; Alexandru Ciucurencu, în tabloul „Femeie în gri”, cu o siluetă prezentată din spate, așezată pe un scaun, prin obiectele domestice, fața de masă și draperia în roșu, amintește de atmosfera însingurat intimă in camera lui Van Gogh din Arles.
Prima pasiune a colecționarului a fost N. Tonitza (pe care l-a și cunoscut), și regăsim și alte picture, precum „Tătăroaică în albastru” cuacel albastru dobrogean prezent și la casele tradiționale dobrogene, în combinație cu alb, precum sunt spcifice în localități din Grecia, ori „Cap de tătăroaică”, acel chip din profil, cu un turban galben, cu picățele, cu ceva din galbenul pământului dobrogen, ori un romantic „Câmp cu maci”.
Domină poetic „Himera apei” a lui D Paciurea – un chip feminin șlefuit pacă de voalurile apei mării, ori, la polul opus, tragic, „Refugiata” lui Cornel Medrea, simbol al dramelor din Primul Război Mondial (cu variante, din bronz ori teracotă, la Muzeul de Artă din Timișoara și la Muzeul Național al României) – acea mamă în pasul disperat al evadării, trăgându-și copilul după ea.cu o mână și cu cealaltă sprijinind la piept un copil sugar în scutece.
Regăsim în Timișoara, și în spațiul public, o lucrare semnată de Oscar Han, bustul lui „Mihai Eminescu”, aflat în parcul din față la cinema „Capitol” (fără a se menționa în vreun loc numele sculptorului!).
Toți acești artiști au pictat, predilect în scenele de viață socială, urbană sau rurală, aspecte din viața omului simplu, sărac, dar cu lumină în bucurie și cu demnitate în existența-i nevoiașă. Tocmai de aceea îmi pare că doar în acel mediu rural, în casa părintească de învățători, se poate simți și trăi cu adevărat arta acelor tablouri – instantanee vii dintr-un film de epocă al bunilor noștri.