În după–amiaza de activităţi culturale, când se făceau îndeobşte vizitele, toate secţiile au fost convocate, de la „Ambulatoriu” la „Severi”, pentru aceeaşi oră în săli diferite.

– Cu totul altfel ca în jurnalul de campanie, o harababură organizată care a început cu deplasarea trupelor pe calea aerului şi a sfârşit într–o tabără afurisită, în mijlocul unui teren minat. Acolo se cerea să fim cu ochii–n patru la orice, mai ales după aliaţii ce deschideau focul aiurea de frică, ei, din prudenţă… întâi tragi apoi somezi!

Căpitanul care venise anume să ne povestească ce se întâmpla, era veritabil, în uniformă albă ca de „marines” şi plin de intenţii bune. Aproape aievea, ceva mai proaspăt de cum vedeam la televizor zilnic între orele 19 şi 21 – intervalul permis când nu se suspenda drept pedeapsă pentru abateri de la Regulament – ni se dezvăluia raţiunea conflictului. Numai locul nu se potrivea, fiindcă noi eram auxiliari, ba încă din categoria „U”, d–aia ni se spunea şi „uxiliari”, aşa că existau puţine speranţe de–a merge pe front. Ar fi trebuit să asigurăm debarasarea terenului, în spatele operaţiilor militare, dar nu ne permitea condiţia fizică, înţelegeţi, prudenţii de psihiatri aveau îndoieli şi ne clasificaseră în categoria „Uzaţi”. Tot căscând gura la ofiţer lui Bolo, un tip căpăţânos din sud, i–au dat lacrimile iar Mâncătorul–de–melci a ieşit în curte, poate cu speranţa de–a afla ceva specialităţi comestibile.

Mai târziu am aflat că, pe ansamblu, vizita fusese un succes. Căci domnul prim–ministru declarase la ora de maximă audienţă televizată chiar aşa: deşi eram proaspeţi aliaţi, aveam să contribuim fără şovăire, conform obligaţiilor, la scurtarea războiului şi instaurarea păcii durabile în zonă. Ca atare staţionarul se pusese pe treabă serios şi tria candidaţii mai abitir ca la zahana… dă–i cu analizele, treci în dreapta, treci în stânga… ţara are nevoie de toţi, de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi!

Doar grupa noastră nu s–a recondiţionat, prea eram „buni pe loc”, adică nici afară, nici înăuntru. Şi nu era de glumă, mereu ni se reproşa că grevam cheltuielile militare (aliaţii mari aşteptau rezultate concrete înainte de–a finanţa ceva), rudele în vizită şopteau că majoritatea negustorilor urca rapid preţurile, motivând cu petrolul din orient şi iacă–tă, s–au emis obligaţiuni, au apărut liste cu subscripţii chiar şi la noi în incintă.

– Ar trebui să fiţi acolo, zicea maior–doctorul când avea chef de control, la trei mii de kilometri distanţă, dejurnă, nu să vă lăfăiţi în efectele statului!

– Eu sunt apt, replica invariabil lăbarul de Bobârnac. Vreau la raport, să merg cu avionul!

– Pfui, Teufel! era tot ce putea răspunde maior–doctorul de fiecare dată, înainte de a dispărea fără şovăire, pentru câteva zile.

Ca eveniment personal, a venit să mă vadă Turiţă, că tocmai ieşise din schimb şi merseseră la o bere.

– Bre, ce nasulie, mi–a spus el aproape în ureche, după ce a depus lângă noptieră o conservă de compot plină cu pălincă, ne–a pus să luăm măşti de gaze, ni le reţine la lichidare iar în subsolul blocului, ştii, unde am dus–o noi pe Rozi, au făcut adăpost antiatomic, ăla intră la cheltuielile de întreţinere, tulemumancur!… Că nu încape decât comitetul asociaţiei, are zăvor cu cartelă electronică, degeaba, le–a băgat cineva o petardă şi acum s–a blocat! Jos războiul, da’ să nu zici mai departe, că s–au făcut tabele… aş mai sta eu doar că mă apasă pişarea, vezi, nu te da sănătos că–ţi merge salariul… ca la gravide! Pa!

Aliaţii noştri înaintau, inamicul se retrăgea, dacă nu dispărea cu totul, zicea telejurnalul, deja se punea problema reconstrucţiei după încheierea conflictului – altă oportunitate naţională, declarau oficialii optimişti. Totuşi, parcă prea lent mergea treaba, faţă de previziunile la începerea ostilităţilor.

– Ah, ce sper să prind momentul când se va anunţa că dictatorul a fugit, visa zilnic Mangaleu, dând cu mopul pe coridorul secţiei.

Îngrămăditul de Mangaleu: avea o coadă scurtă, ca la ied şi tot amânau să–l opereze, era bun de corvoadă. Afară, ce–l aştepta? Nici măcar ajutorul de şomaj, că fusese redus. Da’ se îndopase bine cu sloganuri, pe pâine.

S–a întâmplat că afişele alea mari de pe holuri, cu „Pentru Pace Daţi Un Leu, Că Vă Vede Dumnezeu” au avut un efect neaşteptat asupra lui Duluţă: a devenit purtător de cuvânt.

– Să contribuim la efortul patriei, perora el, pentru început cocoţat în vârful patului, apoi pe coridor, în cele din urmă la activităţile culturale. Ţara are nevoie! „Fondul Prieteniei între Popoare” ne cheamă!

Propaganda prins în toată secţia „U”, ce mai ala–bala, musai să ne implicăm în scurtarea războiului, conform posibilităţilor locale. Colonelul–şef–de–secţie deschisese de mult o listă cu toţi concurenţii, dăduse asigurări solemne, nu mai era loc de întors. Asta înseamnă spiritul naţional al competiţiei, în cazul nostru să băgăm cât mai iute banii, că de opt ori ni–i va întoarce patria recunoscătoare, în ordinea depunerilor. Listele de subscripţii atât aşteptau, însă banii trebuiau aduşi de acasă, că regulamentar nu se permiteau la purtător.

– Jebentiduşu, a zis Jivi, cu banii e mai greu!

– Bani poa’ să dea oricine, l–a susţinut Arpiné. Aici s–ar cuveni să le dăm sentimente, că banii nici nu ajung la soldat, bazomavilagot, nu ştim noi?!

– Pachete, a sclipit o secundă Corciu, putem să le trimitem pachete cu amintiri, am citit eu că aşa se făcea în celălalt război!

Asta da, idee! Pachete pentru camarazii noştri de departe! Grupa s–a pus pe treabă: hardughia de carton în care fusese adus aparatul de masaj recuperator am pus–o în mijlocul sălii de activităţi culturale iar polistirenul de ambalaj l–am tăiat frumos felii ca s–o căptuşim. Imediat au apărut băgători de seamă de la alte secţii.

– Bă, iradiaţilor, a strigat un client al electroşocurilor, cum ieşiţi cu marfa la coletărie?!

Avea dreptate cheliosul, aşa că locotenent–asistentul s–a îndurat să aducă nişte ambalaje tipizate, format bolţar, numai bune să cuprindă mici cadouri. Le–a dat şefului de grupă pentru distribuire, dar hotărâsem deja că le umplem la grămadă, fără discriminare.

O corabie într–o sticlă de votcă, şase perechi de branţuri căptuşite, un pantograf (după schiţa locotenent–asistentului), o trusă de manichiură, două borcane, – unul cu aer de la banca rezervelor de pe stadion, altul cu aer de la discoteca militară, un calup de ceară, o narghilea veritabilă, trei perechi de ciorapi de lână, un ou de cristal, două halbe cu inscripţia „Hai noroc!”, toate au fost rostuite în cutii. „Dă Doamne să ajungă la cel care puteam fi eu, dacă mă năşteam la soroc” m–am rugat în gând atunci când am mângâiat, pentru ultima dată, iconiţa izbăvitoare de rău a sfintei Varvara.

Ziua în care coletele cu etichete frumoase „Pentru Batalionul român de ocupaţie” au fost duse la expediţie a fost ziua fericită a întregii grupe. Seara, am simţit cum parcă începea să mai crească un deget la mâna stângă, semn că rugăciunea fusese primită.