Am vizitat recent un important muzeu de artă din Occident, muzeu ce expune deopotrivă artă clasică și expresii contemporane. Prietenii mi-au retezat brusc uimirea și depresia cu un fatalism mioritic ce relua cunoscuta mantră: alt lume, ei pot, ei au, ei știu. O mantră care nu mă mai consolează de multă vreme ci îmi stârnește o nesfârșită serie de întrebări precum: ce ne lipsește, unde și ce anume nu se ”leagă”, ce nu facem sau ce facem într-un mod impropriu spre a transforma distanța geografică într-una hermeneutică și comunicațională. Căci, nici nu înțelegem, nici nu ne facem înțeleși și, implicit, nu participăm la comunicare. Atunci, ce facem? La ce bună toată zbaterea noastră zilnică, expozițiile, artiștii, risipa de energie, speranțe, așteptări, comentarii, orgolii și resurse materiale? Unde suntem și, mai ales, încotro ne îndreptăm dacă nu cumva stagnăm în repetiție și adulare narcisistă? Pretindem să găzduim sau să fim (???) anul viitor o capitală culturală a Europei. Ce avem să-i spunem? În ce limbaj? De ce ar veni oamenii la Timișoara/ în România în 2023? Care e oferta noastră culturală, nu în termeni de număr de expoziții sau spectacole, ci la nivelul mesajului cultural, identitar-artistic, estetic dacă mi-e permis să mai folosesc un asemenea termen? Nu voi vorbi, aici, despre colecțiile de artă clasică ale (ne)numitului muzeu vizitat, ci despre limbajele contemporane, despre artiștii în viață și căutările lor, despre filosofia din spatele acestora și, odată cu ea, despre racordarea artei (lor) la dinamica vieții socio-politice contemporane. În treacăt putem spune că ceea ce vedem în România este, în mare măsură, o copilărie a artisticului contemporan, o vârstă de început, de naivitate încă neatinsă de poluarea din ”oraș”. Să fie suficient? Să fie un discurs eligibil pentru concertul contemporan? Azi, aici și acum, vom lăsa de o parte și prezentarea, panotarea, cartolinele de informare a publicului. Vom uita clădirile și clima și ambientul. Pentru că, dincolo de toate aceste ”ambalaje”, este de spus ceva extrem de grav cu privire la mesajul artei contemporane și, respectiv, privitor la publicul pregătit sau nu să preia acest mesaj, să participe la el, să plece cu el din fața lucrării de artă.

            Premisa locală

Cu excepțiile de rigoare care își datorează acest statut unei munci independente, susținute și bine ghidate fie de către familie, fie de o pasiune aparte, marea masă a populației, cu su fără pretenții artistice, stăruie încă în letargia post-totalitară. Trebuie să dăm la o parte vălul amăgirilor și să recunoaștem cîteva ”detalii” care dau identitate acestui public al nostru.

Înainte de toate, trebuie să notăm o foarte slabă cultură artistică la nivelul majorității populației. Și, vom adăuga de îndată, aproape inexistenta cultură filosofică. Înainte să primesc pietre în cap pentru afirmațiile de mai sus, mă voi grăbi să le explic. Cultura artistică societală nu presupune masterat în istoria artei, cu toate că, în prea numeroase cazuri, reciproca ar trebui să ne irite. Omul peșterii avea o bună relație cu formele de expresie artistică, ele fiind parte din ritualul prin care se raporta la lume și, mai mult, prin care ”lua în posesie lumea înconjurătoare”, creându-și o poveste, o imagine, o teorie asupra a ceea ce îl înconjura. În funcție de aceasta, se putea pregăti pentru întâlnirea cu natura și cu populațiile ei, își formula identitatea și răspunsul la provocări. Nu avea internet nici ”device”-uri dar avea identitate. Omul contemporan are în dotare tot felul de jucării și tehnicalități despre care știe cu mult mai multe decât despre sine însuși. Și atunci, în fața lumii, a crizelor sau neputinței, răspunde cu aceste ”device”-uri, nu cu aptitudinile sau cu identitatea sa. Acest om contemporan nu există (deși ”este”, am spune în limbajul filosofiei antice grecești). El circulă pe străzi dar nu știe cine e și, implicit, nu are nimic de spus. Ca atare, el repetă, copiază, plagiază, decupează și face play-back. Adică, e dependent de un creator de text (narativ, vizual, auditiv, vestimentar, arhitectural), e dependent de un Altul pe care (crede că) îl absoarbe în discursul său ca pe pâinea euharistiei, fără a-și apropria prin acest gest și sâmburele semantic, nucleul creator de sens, impulsul dătător de viață. Preia fructul și îl dă mai departe fără a se lăsa influențat, hrănit, transformat prin întâlnire. Este doar o trecere pe lângă sens tocmai pentru că lipsește sinele care să preia acest sens ca mesaj util. A avea cultură artistică minimală presupune a avea organul intern pregătit să înțeleagă un limbaj artistic, a avea disponibilitate și replică. A fi capabil să participi la dialogul artistic, după priceperea și anvergura proprie, dar a fi în joc. Ori, o simplă observație a comportamentului majoritar din expoziții dar din preajma unor exponate fie ele și stradale, indică trecerea neutră, din plictiseală, din nevoia de a umple un timp altfel gol de sensuri, cu ceva. Dar în câteva minute totul e uitat, semn că nu a transmis, că privitorul și obiectul nu s-au întâlnit, primul a trecut absent pe lângă un obiect care nu i-a spus nimic, nu s-a agățat de el, nu l-a întrebat nimic.

Cu acest gând ajungem la cultura filosofică. Nici aici nu pretindem specializări în filosofie, ci minimul obicei al auto-chestionării, al căutării sinelui și al dialogului cu acesta. Dacă la vârsta adolescenței ar exista acest obicei, el ar putea fi prelucrat prin întâlnirea fie cu profesorii de filosofie/ literatură/ discipline artistice fie, cu imensa bibliografie care ne stă la îndemână tuturor, la orice oră și… pe orice ”device”. Iar de aici, credem, începe adevărata criză a culturii române contemporane. Câtă vreme în Europa – spre a nu vorbi la nivel global, cu toate că e din ce în ce mai puțin adecvat să nu o facem – așadar, câtă vreme în Europa cultura a înregistrat mai multe valuri de abordări, interogații, răspunsuri posibile – expresionism și neo-expresionism, artă conceptuală, arte povero, hermeneutică, semiotică, formalism iar noi am stat acasă fără să le cunoaștem, fără să înțelegem măcar liniile lor esențiale, nu suntem pregătiți să înțelegem răspunsurile lor în plan artistic. Similar, în planul teoriei filosofice, teoriei dreptului sau teoriei politice. Dacă pretindem de la tehnicieni, ingineri, medici să fie contemporani cu ultimele descoperiri din domeniile lor, similar ar fi de dorit să înțelegem resorturile artei/ filosofiei/ muzicii contemporane față de care, apoi, să avem o replică, o contribuție, o notă de subsol, cel puțin. Nu poți intra în dialog cu ceva ce nu înțelegi, cu ceva exprimat într-un limbaj, idiom a cărui gramatică îți e străină. Și atunci, în cel mai ”bun” caz, copiezi, xeroxezi, plagiezi. Un Ego nefuncțional care e confruntat cu un discurs pe care nu-l poate descompune în elemente familiare nu va avea, la rândul lui, nimic de oferit. Chiar sentimentul de spleen, cel de spațiu vidat, alienarea nu va avea cum ssă le exprime, nicidecum să o facă într-un mod care să mai fie expresiv. Pentru că, la nivelul la care se ”produce” mesaj cultural-artistic azi, nu poți repeta aceeași plictiseală de acum un secol în limbaje depășite….

O altă observație importantă ține de dimensiunea ”crede și nu cerceta”. Milenara cerință creștin-ortodoxă a fost impusă drept regulă obligatorie în deceniile de totalitarism, generând câteva generații care nu pun întrebări. Generații care, indiferent de vârsta lor prezentă, așteaptă, pretind, ascultă. Unii se plâng că așa au fost învățați, alții invocă greaua moștenire, alții pragmatismul juvenil. Oricum, nevoia de adaptare la comanda, pasiunile sau capriciile șefului este mai constrângătoare decât căutarea unei voci proprii. Nu înțelegerea faptelor și discursurilor, ci conformarea, integrarea într-o masă amorfă, într-o narațiune a nimănui adresată nimănui. Încă din școală este retezată propensiunea interogatorie spre a domestici sălbăticiunea și a o înrola în corul adulator. Avem astfel o formațiune (dez)organizată care caută dirijor și îi urmează gesturile, nu o alăturare de indivizi care să aibă ceva propriu, de exprimat. Față de pariul artei și esteticii contemporane de a chestiona culorile, liniile, formele, materialele tradițioanale sau inedite, față de acest exercițiu pe care nu-l avem, publicul român și o bună parte dintre ”creatori” nu se ridică mai sus decât copiștii medievali. Într-o lume artistică în care, ne-o spune filosofia de mai bine de jumătate de secol, suntem vorbiți de semne, pare că nu ne sinchisim deloc de acest statut secundar, ci, dimpotrivă, ne-am adaptat la statutul nostru de receptori. Chiar și în creație, dacă nu ataci materialele cu întrebări, nu esti decât un beneficiar al semnificației pe care ele, materialele o poartă și ți-o oferă sau nu.

Pentru ca totul să aibă și o cupolă, identificăm cu ușurință (păstrarea dacă nu chiar cultivarea în continuare) a gustului pentru clișee, pentru rămânerea în canoane, teama de experiment, de noutate, de schimbare. Monumentalul erei totalitare, gustul pentru un măreț oricât de artificial, gustul pentru suprafață și sclipici în dauna unui mesaj profund, se adaugă unui profil maladiv al culturii noastre artistice. E lesne de observat ce se vinde azi, în România, cum sunt amenajate noile locuințe sau grădini, gustul vestimentar spre a înțelege că inflația de oferte culturale nu reprezintă o inflație de mesaje inovator culturale, nu joacă rolul didactic al sincronizării cu discursul artistic contemporan. Este o repetiție la scară mai largă, o democratizare a canonului unor epoci trecute, un acces liber la ceva râvnit pe atunci, chiar dacă era și este purtător al prostului gust, al inculturii estetice, al in-formației culturale.

Mai adăugăm o singură dimesiune acestui rechizitoriu, fără pretenția de a-l finaliza aici. Este obsesia, tradiția, inerția expozițiilor personale. O ambiție similară celei a instrumentiștilor de a fi soliști, nicidecum parte din orchestră. Chiar și atunci când avem de a face cu expoziții de grup, sau cu concerte, cu workshop-uri, conferințe pe teme știintifice, majoritatea expozanților, vorbitorilor, cântăreților vin cu altceva, care, fără a fi neapărat vocea proprie, nu concură la împlinirea unei idei. Titlul expoziției sau conferinței e pur orientativ, formal fără a coagula o serie de răspunsuri posibile, date unei teme. Arta conceptuală, atât de familiară prin alte părți, la noi nu poate, încă, pătrunde, pentru că se lovește de o absență de marcă. Sinele care copiază și nu se exprimă va fi tăcut în fața oricărei întrebări. Conceptul e o întrebare dar dacă nu are cine răspunde, se va transforma în titlu formal. Pentru a răspunde, trebuie să exisți, să înțelegi întrebarea și să cunoști răspunsurile deja oferite în comunitatea ta: artistică, științifică, profesională. Aici intervine filosofia, purtând ansamblul acestor răspunsuri sau nu intervine nimeni, pentru că, nici în școală nici în societate, aceste răspunsuri nu și-au găsit destinatarul. Vedem și din ”producțiile” autohtone, cât de puține ajung la un concept propriu: nici artele vizuale, nici lucrările științifice sau publicațiile. Sunt, majoritatea, amalgamuri de păreri, de încercări, de reacții, fragmente de viață fără a coagula un Sine purtător de mesaj viabil. Nu ajungem la concept, sau o fac prea puțini și prea rar, pentru că nu știm cine suntem (ca indivizi, ca artiști, ca entități susceptibile să poarte un mesaj) și pentru că școala, școala în sens foarte larg, incluzând societatea, instituțiile culturale, dezbaterea (quasi-inexistentă) din societate, nu ne formează ca și generatori de expresie culturală.

            Morala fabulei

Terminându-se spațiul acestui eseu, nicidecum ideile sau argumentele, vom devoala identitatea celui responsabil de concretizarea gândurilor de mai sus. Este muzeul Bonnefanten din Maastricht, situat într-un fost orfelinat pentru ”copii buni/ bons enfants”, muzeu aflat în mijlocul unei societăți care a învățat de timpuriu să pună întrebări și, treptat, a ajuns să aprecieze arta, valoarea, dialogul. Faptul că este un nume mare în ”industria” muzeală și, prin ceea ce expune, își onorează statutul, ne obligă să mai luăm câteva lecții de la ei. Și o vom face.