Poezia lui Traian Abruda nu alină și nu te cheamă să meditezi ca atare, nu te ajută să intri în niciun fel de transă menită să te scoată din mijlocul „întâmplărilor arzătoare ale prezentului”, poezia lui te pune față în față cu dimensiunile unei vieți lipsite de unitate sau cel puțin cu tușele care subliniază o interacțiune, neplăcută de cele mai multe ori, a omului cu normele unei realități care devine pe zi ce trece cu mult mai neomogenă decât ar putea accepta sensibilitatea unei artist vizual format. Din versurile lui răzbat două coordonate artistice predominante: prima este orientarea axiologică, pe când cea de-a doua este legată de cealaltă mare iubire, pictura, ochiul artistului vede în cuvânt mai departe de semnificația semantică, se raportează la el din perspectiva dimensiunii sale grafice. Astfel, cuvântul devine o inscripție, este o materie din care poate să creeze jocuri vizuale. Acestea din urmă amplifică semnificațiile și oferă un ermetism și o expresivitate aparte liricii sale.

            Ermetismul întâlnit în creațiile sale este una dintre stranietățile care te fac (pe mine m-au convins) să te afunzi din ce în ce mai mult în volumul acesta de poezii. Este cât se poate de atipică poezia sa în spațiul poetic contemporan, dat fiind că postumanismul, pe lângă epuizarea jargonului informatic, cultivă sintagmele excentrice, se desparte și de hipermodernismul care tinde să desemnifice, prin aviditatea redării valorilor mai vechi, printr-o terminologie hybridă, poeziile contemporane ce par să fie iterate de logica și „sensibilitatea” unui cyborg nereușind să-l „corupă”. Iar acesta este aspectul decisiv în ce privește valoarea stilistică a poeziilor sale, pentru că Abruda reușește să mențină un echilibru care ajunge aproape de perfecțiune, atunci când vine vorba de dozarea lexicului său: „e tot mai greu pe aici / aș pleca dincolo /în camera de alături tolănește pisica / adn-ul de cauciuc” sau „în seara asta se vede / pe sticlă o lună a râmelor mai/ mare (mai plină) / decât ecranul 8K din camera noastră de zi/ a pașilor prin grădină”.

            Vocea poetului pare să se stingă de la vers la vers, de cele mai multe ori am trăit senzația că mi s-au dat înșiruirile unei ființe devenită numai ochi, tot ce se întâmplăare un corespondent vizual. Oricât te-ai strădui să-l găsești pe poet în pielea goală, observi cum te lovesc pe rând tot felul de realități care tind să fie uneori o reală barieră între nevoia cititorului de suflet și sensibilitatea poetului. Alteleprind conturul unor apanaje ale unui mai vechi instinct de conservare, instinct întâlnit în poezia neomodernistă, atât de mult îndrăgostită de metaforă sub toate formele ei. Când vorbește despre rănile sale, răsfrânge totul asupra unui grup, asupra unei entități colective, vorbește despre singurătatea poetului și nu despre suferința lui personală, ne ține cât poate de mult departe de propria lui trăire: „la nivel mondial sacii alveolari / mai mulți decât poeții în izolare / (o varietate de organisme) / sunt cusuți la gură cu mănuși răsucite / în jurul unor degete supte / este știut / schimbul de oxigen nu include o rezidență / într-o țară mai puțin afectată” (o varietate de cercuri). Nu știm unde se ascunde cu adevărat vocea poetului, când ai impresia că reușești să îl atingi, intervine din nou subtema volumului, aceea de trăire în colectiv: „tu uite / cum îmi cazi cum îmi scazi /  în brațe / din cauza febrei și a / morții ce și-a urmat muritorii / oamenii / au înțeles că oamenii nu / au înțeles mare lucru” (oamenii). Iar ce te atrage și mai mult este tocmai jocul ăsta al căutării, asta dacă ești dispus(ă) să intri în el, al identității poetului, care cumva (cu voie sau fără voie) reușește,într-un final, să fie confesiv, iar asta fără ca poezia lui să fie, cumva, „contaminată” de biografism.

Poezia sa rămâne una orientată (în linii mari) spre neomodernism, cu inserții clare de anti-eminescianism. De la trasarea unui spațiu orientat către o simbolistică vizuală (cu titluri precum natură moartă, poetul începe să expună o premisă a necesității reconectării cu trecutul, rămas al unei purități pierdute, și poate cel mai fascinant aspect în cazul acestei poezii este că versificația se supune convenției sale ludice, ideea de joc fiind folosită și în modul prin care trasează poezia din punct de vedere grafic) până la notele de simbolism și ermetism, poate chiar reușești cumva să ajungi la Ion Barbu sau la Bacovia: „este un om din interiorul unei revoluții de catafalc / în ochii săi muștele aprige de metal depun ouă roșii : / se apropie / cu pași morți paștele cailor înșeuați cu cadavrele a  / platizate ale iepurașilor cu alură de clerici sacrificați / de curând pe altarul / credinței în puterile lor de uzat într-o luptă deschisă” (omul din interior), sau în poezia ființele: „ființele // omenești care nu mai respiră devin cu discreție obiecte de uz / casnic – e plin/ sicriul pe maron din balcon cu prea lentele oseminte”.

Ironia și misoginismul sunt puse într-o relație cât se poate de complementară mizei poeziilor sale din acest volum, aceea de a ne invita la un joc de-a cuvintele, cele două vin, de fapt, în întâmpinarea păpușarului lor, în cele din urmă par să capete voință proprie și să ne dezvăluie o mică parte din adevărata sensibilitate a poetului, înțelegem că se arată învins și că masculinitatea este pentru el un fapt divers, o nuanță pregnantă ce pare să nu fi fost întocmai alegerea deliberată a copilului năucit de puzderia de semne și semnificații. Pentru el există femeia și există bărbatul, iar mai departe preferă să observe, oferă simboluri cât se poate de naiv alese, prin care notează delimitarea arhaică a femeii și a bărbatului, ne spune că fiecare în parte are nevoie de libertate, orice posibilă dihotomie a realității pentru Abruda se preface într-un prilej de joc și de filosofare, chiar dacă nu pornește în meditații sau nu elaborează niciun sistem, reușește să ofere premise existențialiste pretabile societății orientate postumanist, cât și omului contemporan: „bărbatul din orașul bărbaților / (cu o cămașă frumos înflorată) / femeia din orașul femeilor / (cu o fustiță frumos lamelată) / neștiind / unul despre celălalt mai / nimic vor ieși / fiecare în orașul său în curând pentru nu / mai 10×10 minute din izolare / aproape / de casă și nu / se vor depărta foarte mult cu sacoșa cu cele / de strictă necesitate – cinstite – aproape / imposibil se vor / întâlni: trupuri îmbrățișate în parcul cu aleile depărtate” (foșnetul staniolului) sau în merdenele: „am cărat, ca bărbat, în ungaria o / pungă unsă – cu merdenele –” .

Întâlnim la el și câteva creații care ne poartă în spațiul comun al poeziei scrise în „normele liricii contemporane”, sunt structuri pe care le folosește tocmai pentru a-și expune din nou poziția sa față de lexicul poetic contemporan: „poetromân.ro utilizează // fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți / confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip înainte, ă, /  de a continua navigarea într-o perioadă foarte întunecată / aceşti foarte scriitori tineri fac lista scurtă, articolul de mai sus…”

            Și totuși merită să te joci de-a găsirea eului liric, pentru că, atunci când poetul pare să fi obosit, te pomenești că ești invitat să îl tutuiești, ba chiar începe să îți spună ceva și despre originile sale: „îmi placeesă îmi spui traian / spune-mi/ traian așa mă numesc din vremea dunării”. Și chiar începe să ne spună puțin și despre iubirea care pare să se insinueze cât se poate de naiv și rigid, pentru că în limitele grafice ale universului său poetic cât se poate de (ne)universal înțelegem că o asemenea atracție trebuie să aibă loc doar între un el și o ea, o iubire care pare să fie cât se poate de mică și de lovită: „de cine crede ea că se lipește el… / prin cine crede el că se lihnește ea… / face foame / în numele iubirii de-altădată acum / mai prezentă mai scârboasă ca niciodată / până la vomă / cum spune ea cum crede ea cum a / uitat până și numele lui de rănit plictisit”. Și toată această joacă devine un fel de căutare a vieții din interiorul semnelor, semnificațiilor și stilisticii. Asta pentru că poetul din aceste versuri este un animal cât se poate de obosit și de însingurat, probabil nostalgia aceasta a formelor liricii clasice este, de fapt, o expresie a recunoașterii înfrângerii sale în fața luptei cu pervertirea ideii și realității de identitate, într-un umanism orientat spre diversitate, bărbatul-poet îi va spune femeii și cititorului că este singurul lipsit de libertate. Motiv pentru care are o singură clipă de luciditate, de parcă ar cere clemență unei ființe alfa șiîșidezvăluie în toată splendoarea punctul său vulnerabil, teama de singurătate, reprezentată și în celelalte poezii prin utilizarea unui lexic al morții, dar cel mai bine „îl câștigăm” aici: „mor // degeaba te fluturi / ai aripi doar pentru tine”. Identitatea umană rămâne o temă centrală din volumul său și tocmai din însăși denumirea sa începem să ne gândim la faptul că dimensiunea centrală a poeziilor cuprinse în ce nu a făcut dumnezeu ar trebui să fie reversul medaliei. Și ce nu a făcut divinitatea constă tocmai în această lipsă de dialog cu omul. Iar noua epocă pare să ne spună că identitatea umană se formează prin diversitate și prin orientare exclusivă exterioară, chiar dacă o facefolosindu-se de date ce țin exclusiv de sfera raționalului, Traian Abruda ne îndeamnă să învățăm mai multe despre cunoașterea umană și despre esența umanului. Și ne întrebămdin nou ce nu a făcut Dumenezeu? Nu ne-a învățat ce înseamnă să fii„om”. Iar poezia trebuie să fie sugestie și îndemn spre cultivarea axiologică aomului din omenire.