De netăcere

Tot mai rar trece Dunărea prin oraș

tot mai des vorbesc pe stradă

tot mai puțină lume aude.

Vorbesc, poate și țip, poate că urlu

poate am înghițit un lup

și niciun câine nu    mă vede

și nici eu nu mă mai aud.

Mă-ntorc acasă tot vorbind

mi se lungesc mâinile, picioarele

și toate ale urechilor întortocheate

așteptând dă vină miezul nopții

când mă aud pe-acoperiș ca mâțele

pe mine însă, însămi.

Eu trebuie să iu trează și în somn

ca nu cumva tăcerea cea de aur

sî vină și să îmi mănânce limba.

Poezie

Vorbesc cu mine și mă aduc

Aminte spirtoasă pe gură

Ce vârstă, ce tăietură

Pe jumătate mă sălta luna

Aveam rănile mele visătoare

Deschideam câte una.

Eram tineri ca mustul în teascuri

Scăpăram, parafrazam și noi

Nimicul cu trabanții săi

Angoasele de-a-ndoaselea pe soți

Trimiteam la prieteni pe-ascuns

Scrisori fără chiloți.

Mințeam minciuni oficiale

Ningeam frivol pe ciori vopsite

Ieșeam aburi din cărțile dosite

Înșeleam timpul cu logostele

Râsul spulbera și el

Tristețele sărace și ele.

Aruncam versuri ambigui pe fereastră

Nimeream în cap pe unii trecători

Și ei ziceai. Ziceau mereori

Nu mai da Doamne iar cu pietre

Li se făcea capul cât roata

Și făceau piruete.

Vorbesc cu mine și văd amintiri

Care trezesc morți pe arșiță

Cei veseli cu mustața-n furculiță

Râd mucalit de cei neîngropați –

Au gropi de-asupra și-or mai trăi

Cât viermii cei noi cățărați.

Mulți sunt încă îndobitociți

Li se mai văd cozile comuniste copiii lor aleargă pe noi piste

Cu infinitul blog în gură

Nepoții se-ntâlnesc pe facebook-uri

Și pe centură.

Vorbesc cu mine și poezic

De azi pe ieri și pe mâine

Ce vremuri, eu o duc mai bine

Trec prin vitralii, prin Carrefour, cobor lun

Am rănile mele de argint

Mai deschid câte una…

Țara mi-a ieșit rană pe gură

1

Zamolxis deschide un ochi

Și-l închide la loc

Peștera închide un ochi

Și-l deschide la loc.

2

E noapte cu un singur zeu

Sătul de moșii de piftii

Încă ascuns sub pietre reci

Încăldurește -academii.

E peșteră c-un singur ochi

Bătrân de două mii de pleoape

Clipind, se scutur de țărâni

Tăcerile încet pe-aproape.

3

Pe malul nopții neantul tace

Cu o mie de guri înainte

Îi arunc pietre și el bea

Îi arunc un balcon de cuvinte.

Aprind un ochi pe noaptea urbei

Nopțile negre sunt alte de mine

Eu scriu direct pe pielea lor

Ca pe nisipuri extrafine

Acum clipește-aceeași noapte

Eu stau în ochiul ei enorm

Și văd cum se depune praful

Pe pleoapele celor ce dorm.

4

Acum păianjenii ascund orașul

Cu nervii roz, kaki și negrișori

Ies visele din somn și goangele nopții

Învălmășindu-se grăbit până în zori.

Cei treji le văd cum se strecoară

Prin ganguri, pe sub uși, mereu înfometate

Sunt mai scârboase și mai negre când mor

Ce trupul zvârcolind, întors pe spate.

(Doar fluturii au moarte transparentă

Dau roată lumii până amețesc

Ai zice că sunt clipe căzute din alt timp

Din pulberea celestă prin praful omenesc).

Hârș, hârș, se aud măturăresele

Adunând sub praful nopții până în zori

Rămășițele, dârele, cadavrele

Atâtor  vise veșnice în moartea lor.

5

Aici șezum și vopsim moartea

Viața vine cu sorcova

Iese din jug, din huzur, din hazard

Pe dinăuntru neagră, pe dinafară morcova

Tămâie morții, tămâie și viii –

Cei mulți și unși la gură cu povești –

Se-apleacă, șterge de praf sărăcia

Cu duhul, cu buhul din vremi strămoșești

Chiar așa domnilor care nici nu sunteți domni

Sunteți de-ai noștri glumeți cu Maria

Ceilalți, cei  mulți se-mbată și plâng

Până le cade pe ochi pălăria.

Râzi tu râzi țară, hop-și-așa

Fluturându-ți la glezne câmpiile

Muntele gelosuʼ te ține în gură

Dealurile cu morții și cu viile.

Țară frumoasă cu cercei de aur

La urechi de argint și de plumb și de vată

Cine te culcă popor năucit

Când pe-o ureche, când pe cealaltă?

6

Aici șezum și fumăm turcește

– Bună ziua, mână, de ce plângi?

– Liniile mele erau mai mult drepte

Acum sunt mai mult stângi.

Trece frunza pe strada Traian

– Zii frunzo, ce mai veste poveste?

– Țara nu arde, baba nu se piaptănă

Stăm într-o dungă la est și în alta la vest(e).

Trece Traian pe strada Frunzei

(Noi ne trăim Traianul, deși norodul…)

– E bine, divine, războiu-i peste Dunăre

Bine că timpul ți-a rupt în paișpe podul.

La piciorul podului șezum și-așteptăm

Ca înecații uitați pe uscat

Siaje cu cioburi din mâlul istoric

Rufe în apa altor rufe de spălat.

O, tu, memorie elefantină

Cu ochii scoși alin și-nfipți la spate

Când nimeni nu vine din urmă

Și urmele-s ca sarea la noi în bucate

Nu vine nimeni, și umbra e moartă

Nu mai vrea nimeni să se nască din nou

Nemuritorii se fac și ei că mor

Și nici n-am vorbit de vreun erou.

7

M-am lăsat tot mai singură ca gălbenușul

În centrul strâmt al lumii

O, viața mea și nici a mea, pariuri

Pe care cu sarea și tăunii.

Țara mi-a ieșit rană pe gură

Cuvintele sunt înăuntru pietre de iere

Nici vulturul nu-mi mai vrea ficatul

Nici muntele pe limba mea nu piere.

De neuitare de tine, de amețeală de tine

Mă trec toate apele tale cu lună

Nici nu putrezim zic apele și trec

Precum ziseră și pietrele cu gura în țărână.

Țară de pietre de munți, de nămoluri

Pietre de catedrale fără catedrale

Jumătate în pământ, jumătate în gând

Și pietre de lovit în păsări augurale.

Sunt liberă, liberă în ordinea trezirii

Din pământ și înfricoșător cuvânt

Din hieroglifele trupului meu

Din ce eram, din ce mai sunt.

Dar nu țin să te plâng, mnici să te râd

Țară de râsuʼ plânsuʼ până-n abecedare

Tu încă treci prin noapte incompletă

Nervură mult prea răbdătoare

Cu așteptarea și răbdarea prea

Mereu în noi – în ocnele de sare

Sângele din aceste două vase bea

Spume zeilor – această vâltoare.

Țară neatârnată, căzută în consens

Cu lume culcată pe lauri de mohor

Când pe-o ureche, când pe cealaltă

Priponire gravitație folclor.

8

E noapte care clipește în noapte

În ochiul țării și în de sine

Nopțile negre sunt albe de mine

Eu scriu pe spinările dumnealorâ

Piramidale și androgine.

Țară tristă de siner stătătoare

Nu-ți scriu decât cuvinte vuitoare

Din care beau tigrii și eufrații

Celor de față și celor viitori

Această ediție fără de grații(Infanta totuși mi-a șoptit

Violaceu:

Eu vin aci să făt frumos

Un zmeu).

Scriu pe nopțile mele credincioase

Lacrimi inverse, strigătoare la cer

Pentru păcatul mult întristător:

Ne lipsește știința de-a iubi

Noi încă n-am ieșit din țara lui dor.

Țară de dor, doruleț, doruleț –

Salivă cu sulf, la(n)ț liber, ha!

Cu ciucuri lăsați pe lânfă mâneci

Dorințe ce-atârnă, și gheață la mal

(Și încă n-am vorbit de dumineci).

Tăcerea doar – cea îndobitocită

Cară greul pământului clisos

Plânsul bătrân cu dealuri și văi

Spațiul vermin de prin hodăi

Dorințele din trupul de jos.

Jos pe sub vânt pe unde paseri nu-s

Nici setea ca la morții tineri

Doar brațe de cruci și coloană de dor

Coloana lui Brâncuși culcată în sus

Când gâtuiți, când răsuflânzi mulțumitor.

Țară de suspine, neam de așteptări

Pietre-ale răbdării în praf pitoresc

(Și nici n-am orbit de urme desculțe)

Țară de biserici și bisericuțe

Catedralele iubirii îți lipsesc.

9

Am scris cu nopți pe nopți și pieziș

Aceste clamori să nu se dărâme

Ziua printre atâtea neaoșe boacăne.

Și încă un strigăt urbi et orbi:

Statuia Libertății are cearcăne.