Fragment

– Andreas, îţi spun, nu ai să reuşeşti niciodată ceea ce ţi-ai propus tu. De fapt, e chiar o nebunie!

– Poate, dar e nebunia mea, şi în afară de asta, nu-mi amintesc să-ţi fi cerut părerea în această privinţă, nu? răspunse chipeşul Andreas Ferdinand Mitterbauer, conte de Hochwaltmont.

– Sunt prietenul tău, poate nu ar strica să iei în calcul opinia mea legat de ceea ce vrei să întreprinzi cu preţul ceaiului, zise Markus Haltstam, purtându-şi cu mândrie titlul de conte de Bayernhall.

– Corect, dar dacă tot spui că eşti prietenul meu, ar trebui să ştii că în afaceri nu ţin cont de părerea nimănui şi că întotdeauna am procedat după cum am crezut eu de cuviinţă.

– Asta aşa este, acesta e unul din lucrurile pe care le admir cel mai mult la tine. În fine, eu în continuare cred că rişti cam mult ridicând preţul ceaiului, dar e opţiunea ta, zise Markus bând din lichiorul de cireșe aflat în faţa sa. Era un bărbat atrăgător, nu neapărat prin fizicul său, dar avea o bunătate sufletească care făcea din el o companie dorită. Nu foarte înalt, cu o statură bine construită, care se armoniza perfect cu fizionomia lui ovală, ochi căprui, nas scurt, dar o gură frumoasă şi părul de aceeaşi culoare ca şi ochii. Era cel mai bun prieten al lui Andreas, ştiindu-se de mici copii, chiar mergând la aceeaşi şcoală împreună. Prietenia lor fusese pusă de multe ori la încercare, dar sentimentele autentice care-i uneau au ieşit mereu învingătoare. Acum, erau la “ Königreich”, un bufet aflat în centrul Vienei, frecventat de toţi bărbaţii din înalta societate a oraşului. Era locul lor preferat când venea vorba de discutat afaceri, vânătoare, femei, precum şi ultimele picanterii care circulau prin lumea aristocratică.

– Mă bucur că ştii când să renunţi.

– Da, păi acesta este un alt aspect pe care am fost nevoit să-l învăţ graţie prieteniei cu tine.

– Oh, mulţumesc frumos! Am să-l iau drept un compliment, rosti zâmbind Andreas.

– Păi, chiar e unul. Ştii că de obicei nu sunt foarte generos cu astfel de lucruri.

– Un motiv în plus să apreciez şi mai mult, adăugă Andreas, făcându-i din ochi amicului său.

– Eşti o mare figură, ştiai asta? Înţeleg acum de ce toate femeile oftează după tine şi zâmbesc cu subînţeles, ori de câte ori aud numele de Andreas von Hochwaltmont.

– Da, mi-am creat un adevărat renume, nu-i aşa? Demn de a fi dus mai departe, zise Andreas, gustând cu plăcere din paharul lui cu vin roşu.

– Ai spus o chestie foarte interesantă! Crezi că îi vei putea face curând vreo bucurie mamei tale? Ştii că distinsa contesă de Hochwaltmont pomeneşte destul de des de acest amănunt, chiar eu am auzit-o. Consideri că e îngrijorată? întrebă Markus, privind amuzat la chipul uimit al lui Andreas.

– Îngrijorată? De ce ar fi? În fond, nu am decât douăzeci şi nouă de ani. E vreo crimă că nu m-am căsătorit pînă acum?

– Păi, după părerea mea, nu. Dar ştii cum sunt bătrânii. Totdeauna pun lucrurile de acest gen pe primul loc. Socot că e de înţeles oarecum, grăi Markus, gânditor.

– Mama e o femeie cu o gândire modernă, Markus. Mereu a fost aşa, zise Andreas nestrămutat. Nu cred că dacă insistă pe acest subiect, o face pentru că ar fi îngrijorată, ci mai degrabă din grija şi dragostea pe care le are pentru mine.

– Da, înţeleg. Dar de tatăl tău ce spui? Şi el a zis câte ceva despre asta.

– Tata? La el cred că e mai mult preocuparea pentru ducerea mai departe a numelui de Hochwaltmont şi îl înţeleg perfect. Ca unic fiu al lui, e normal să se intereseze de acest lucru.

– Da, ai dreptate, şi eu îl înţeleg, rosti Markus.

– Ce pot să-ţi spun e că nu mă grăbesc spre căsătorie absolut deloc. De fapt, nici nu se numără printre priorităţile mele deocamdată.

– Ştiu asta. Este cât se poate de vizibil. Dar bănuiesc că o să vrei să faci pasul ăsta la un moment dat, nu? continuă Markus, tachinându-l.

– Fii sigur că da. În primul rînd, e necesar să găsesc femeia potrivită pentru mine. O femeie care să fie a mea din toate punctele de vedere, spuse Andreas, privindu-l serios pe prietenul său. Până acum, mi-au încălzit multe femei patul, pe cele mai multe dintre ele nici nu ştiu cum le cheamă. Aventuri de burlac, ştii cum e.

– Da, subscriu la asta. Dar ce se întâmplă între tine şi ducesa de Rosboud? Păreţi a fi foarte apropiaţi, cel puţin aşa glăsuiesc gurile rele, i-o aruncă Markus, indiferent.

– Cu Iulia? Dar e doar o distracţie pentru mine! replică Andreas amuzat. Şi ea cunoaşte acest detaliu, dar cred că mândria de a fi în dormitorul lui Andreas Hochwaltmont este mult mai mare decît frământarea ei vizavi de ceea ce spune lumea. Eu nu am nicio problemă cu asta. Mie îmi convine acest aranjament, zise el, făcându-i din ochi lui Markus.

– Înţeleg complet şi sunt întru totul de acord cu tine.

– Mă bucur. Oricum, e o femeie pe cinste şi, dacă nu ar fi avut reputaţia pe care o are, poate chiar ar fi ieşit ceva frumos între noi.

– Hm, nu ştiam că dai atenţie acestor amănunte.

– Când e vorba de femeia mea, dau atenţie oricărui amănunt, zise Andreas.

– Da, mi se pare normal. Îmi place felul tău de a gândi această chestiune. Cred că am multe de învăţat de la tine.

– Nu pot decât să aprob ceea ce spui, răspunse Andreas, dezvelindu-şi dinţii albi printr-un surâs carismatic al său. Era un bărbat frumos şi el ştia acest lucru. De fapt, era o trăsătură cu care se mândrea teribil. Avea o constitutie solidă, înalt, cu umeri largi şi picioare lungi şi puternice, care cu greu găseau tihnă sub strîmtoarea pantalonilor. Era îmbrăcat cu redingota neagră, sub care avea cămaşa albă, cu legătură înnodată într-o fundă sub bărbie, cu pantaloni crem băgaţi în cizmele negre cu carâmbi şi jiletca din satin bej. Chipul său era încadrat de părul negru, ochi neruşinat de verzi, nas ferm conturat şi terminând cu buzele pline, catifelate. Avea o prezenţă aparte şi specifică numai lui.

– Uite că vine Karl von Becker către noi. Dată fiind relaţia voastră, nu cred că vrei să mai stăm, nu?

– Ai nimerit-o, Markus. Nu am niciun chef să-l văd sau să-l aud. Să mergem, zise Andreas săltându-se de pe scaun, urmat de Markus.

– Domnilor, plecaţi deja? întrebă Karl, zâmbind maliţios.

– Da, noi tocmai eram pe punctul de a pleca, aşa că va trebui să ne scuzi, afirmă Andreas, vizibil pasiv.

– Poate că data viitoare vom sta mai mult împreună, ce zici, Hochwaltmont? Ştiu că avem divergenţele noastre, dar consider că putem trece peste ele, nu?

– Divergenţele noastre nu o să se încheie până când tu nu încetezi să mă invidiezi pe mine şi ştim amândoi că asta nu o să se întâmple prea curînd. Aici intervine şi ura ta pentru mine, care e şi reciprocă, trebuie să admit, articulă Andreas.

– Deci vrei să fim duşmani, Hochwaltmont, zise Karl, privindu-l.

– Duşmănia noastră a început de mult timp, Karl, răspunse Andreas, susţinându-i privirea. Să mergem, Markus, adăugă el, trecând pe lângă Karl.

– Sigur, replică acesta, urmându-l. Rămas singur, Karl luă paharul cu lichior din care băuse Markus şi îl dădu peste cap. Era furios din cauza discuţiei cu Andreas, mai ales că acesta avea şi dreptate.

♠♠♠

Şimă bucur foarte mult că am venit în Viena. Oraşul este aşa de frumos…! Şi acum, privind la ce se află în jurul meu, mi se pare şi mai fascinant. Îţi mulţumesc, Doamne, că am avut ideea de a veni aici. De fapt, îţi mulţumesc că mi-ai dat această idee. Am atâtea  pentru care recunoştinţa este prezentă! Mulţumesc, Tată, pentru tot! Acum, mai departe, ţine de mine să fac lucrurile în aşa manieră, încât să-mi ating visele şi ţelurile. Este o încercare care mă sperie, dar care mă şi împacă simultan. Simt că am ceva important de realizat aici, şi nu mă tem, căci ştiu că am puterea şi voinţa de a împlini asta.

După ce scrise aceste rînduri, Elisabeth le privi câteva momente, apoi zâmbi. Era foarte recunoscătoare pentru dragostea pe care ea o avea pentru scris. Îşi ridică privirea şi se uită printre frunzele verzi ale copacilor la soarele luminos şi sclipitor. Pe urmă se uită la statuia  împărătesei Maria Theresa, aflată la doar trei metri în faţa ei. Câţiva porumbei se aşezaseră la picioarele sale, întocmai ca şi servitorii ei de odinioară, care au iubit-o atât de mult. Elisabeth privi melancolic acea statuie o vreme, apoi se hotărî să meargă acasă. Îşi strânse lucrurile şi începu să păşească cu paşi lenţi către casă. Se uită la ceas şi văzu că era ora patru după-amiaza.

– Mai am ceva timp până vine seara, aş putea să mai fac unele lucruri, apoi să merg la culcare. Mâine va fi o zi grea, zise ea. Se strădui să-şi conserve optimismul fără a-şi pierde simţul realităţii, însă. Ştia că aşa va fi şi asta îi răpea oarecum din entuziasm.

– Am să văd eu cum am să fac, va fi bine.

Încă reflectând la acestea, ajunse  la intersecţia mare şi de acolo coti la stânga, mergând pe strada care ducea spre casă. Îi veni în minte scrisoarea pe care i-o trimisese mamei sale; îi era dor de Sofie, simțea acest lucru. Apoi, îi veni în minte şi Heino, şi plimbările pe care le săvârşea cu el prin pădure. Toate aceste chestiuni îi lipseau; scrisoarea trimisă îi conferea o bucurie: aceea că Sofie îi va răspunde şi că va descoperi asftel ce se mai întâmplase acasă. Şi dacă nu-i va răspunde? îi fulgeră deodată prin creier. Atunci când a plecat, nu a plecat în condiţiile cele mai fericite în ceea ce o privea pe Sofie. Aceasta era supărată când ea a plecat, dacă este şi acum şi nu-i va scrie înapoi? Elisabeth se opri un moment şi chibzui la acestea; o îngrijorau şi nu-i plăcea asta. Curând după, începu să meargă din nou, sosind în dreptul porţii. O deschise şi intră în curte. Nu, mama nu poate să înfăptuiască aşa ceva. Ştiu că plecarea mea a mâhnit-o, dar îmi va răspunde, simt că şi ea vrea să ştie de mine, va fi deci, o scrisoare binevenită.

– Da, binevenită! zise Elisabeth, zâmbind. Trecu pe lîngă Rudolf şi intră înăuntru, lăsându-şi haina în cuier. Sesizând mirosul delicios de mâncare, se duse la bucătărie, ghicind că Rebecca se afla acolo. Deschizînd uşa, o zări pe aceasta amestecînd într-o oală.

– Bună ziua, dna Rebecca!

– Bună ziua, scumpa mea, te-ai întors?

– Da, am fost în parcul Maria Theresa. Am stat acolo un pic şi am scris.

– Cefrumos!

– Da, şi înainte de asta am fost la poştă şi i-am pus mamei scrisoarea.

– Da? Păi dacă ai trimis-o azi, în două zile ar trebui să ajungă.

– Minunat! zise Elisabeth entuziastă.

– Da, în mod normal aşa ar trebui să se întâmple.

– E bine. Şi apoi ar fi că mi-am găsit de lucru…!

– Aşa repede? Este ceva grozav, chicoti Rebecca, făcându-i din ochi.

– Da, aş putea spune că s-a întîmplat printr-o circumstanţă fericită. După ce am pus scrisoarea, am intrat la covrigărie şi, când să ies, am văzut un anunţ în care se căuta o vînzătoare pentru o cârciumă. Am mers şi am vorbit cu un domn care vindea acolo şi de mâine încep, adică la şapte dimineaţa, relată ea voioasă.

– A…da? E foarte…bine,  zise Rebecca, întorcându-se cu faţa spre oală şi amestecând din nou în ea.

– S-a întîmplat ceva, dna Rebecca? întrebă Elisabeth, venind mai aproape.

– Nu, totul e în regulă, dar… să vinzi într-o cârciumă, Elisabeth? Acela nu e un loc pentru o tânără domnişoară ca tine, zise Rebecca, privind-o. Poate ai vrea să lucrezi în altă parte, un loc mai demn de tine.

Elisabeth îşi lăsă privirea în jos pentru câteva minute şi merse la masă, aşezându-se pe unul din scaune. Îi trecuse şi ei prin minte acest gând dar, ce putea face? Avea nevoie de bani pentru a putea continua să stea în Viena! Altfel, îşi putea lua valiza şi următorul tren spre Vösendorf, şi acesta era cel din urmă fapt pe care îl dorea împlinit. Nu, nu avea să permită una ca asta, oricare ar fi preţul.

– Aveţi dreptate, dna Rebecca. Dumnezeu ştie că o cârciumă este ultimul spaţiu unde o tînără ar trebui să fie, dar am nevoie de acei bani, dacă vreau să rămân mai departe în oraş. Am nişte planuri măreţe pentru viaţa mea, de aceea am şi venit aici, şi le voi realiza, indiferent de ceea ce trebuie să fac pentru asta, afirmă Elisabeth, uitându-se la Rebecca neclintit.

– Înţeleg, draga mea. E un motiv întemeiat, dar nu vrei să mai încerci şi în alte părţi? Sau să mai aştepţi puţin? Poate îţi apare altă oportunitate.

– Nu. Nu am nici cea mai mică intenţie sã dau vrabia din mână pe cea de pe gard. Dacă va fi să nu-mi placă, voi continua să muncesc acolo până voi găsi altceva, zise Elisabeth.

– Da, cred că e raţional şi aşa. Voi vorbi şi eu cu cunoştinţele mele, socot că e bine să ai mai multe alternative, nu?

– Desigur. Vă mulţumesc foarte mult.

– Nu ai pentru ce, scumpo. Supa mea e  gata, vrei să luăm cina?

– Sigur, miroase foarte bine. Merg să mă spăl pe mâini şi revin.

– Bine, fata mea.

Rebecca luă două farfurii adânci şi puse supă în ele. Aşeză pe masă tacâmuri şi tăie felii pâinea neagră, făcută în casă. Când se întoarse Elisabeth, găsi totul pregătit .

– Ce frumos aţi rânduit totul!

– Mulţumesc, te rog ia loc şi hai să mâncăm, spuse Rebecca, ocupând un scaun. Elisabeth se aşeză şi ea pe scaunul din faţa Rebeccăi. Luă lingura şi gustă din supă.

– E foarte bună! Pot să vă întreb cum aţi făcut-o? chestionă Elisabeth, zâmbind.

– Eşti tare drăguţă, draga mea. Cred că pe lângă ingrediente, e foarte importantă şi starea în care eşti când găteşti. Când ai o stare optimistă, găteşti cu toată iubirea şi asta se transmite şi mâncării. Nu e niciun mister la mijloc, ci doar bucuria cu care înfăptuieşti lucrurile, asta-i tot, zise Rebecca, blajin.

– Acum înțeleg… rosti Elisabeth, gândindu-se la cele spuse de Rebecca. Acum înţeleg de ce toate lucrurile măreţe există. Ele au fost săvârşite cu tot devotamentul şi cu toată dragostea.

– Întocmai, dulceaţo. Nu e niciun om mai presus de altul, toţi suntem la fel, dar ceea ce ne diferenţiază este modul cum fiecare unelteşte lucrurile.

– Just. Îmi place foarte mult ceea ce mi-aţi zis, aprecie Elisabeth, zâmbind.

– Mă bucur, scumpo. Şi acum, hai să mîncăm, până nu se răceşte supa, glumi Rebecca.

– Da, aşa să facem, fu de acord Elisabeth şi sorbi din nou din supă, mintea ei încă meditând la cele grăite de Rebecca mai devreme. Dragoste şi devotament… chibzui ea.

♠♠♠

Sofie era afară în curte, greblând peticul de iarbă verde din faţa casei. Era o zi seninã, cu cer albastru şi soare surâzător. Heino era la câţiva metri depărtare de ea, păscând cu mare plăcere iarba proaspătă. După ce dădu mâncare şi apă animalelor pe care le avea în grajd, Sofie îşi luă uneltele necesare şi ieşi în curte, pentru a face curat. Acum, în timp ce grebla, îl auzi pe Heino cum necheză de vreo două ori şi îşi întoarse privirea către el, involuntar. Totul era în regulă, dar zgomotul produs de el îi atrase atenția. Îl privi câteva minute şi zâmbi. Era absolut superb, el negru cu coama lungă, lucioasă, contrastând divin cu verdele crud al ierbii. Era într-adevăr un peisaj minunat. Îşi aminti momentul când călărise pe el în pădure zilele din urmă şi zâmbi şi mai mult, graţie acestui lucru. A fost o trăire celestă atunci şi Sofie ştia asta, ba mai mult, simţea acest fenomen. Înţelegea de ce Elisabeth adora atât de mult să petreacă vremea cu el. Era bucuroasă că trăise şi ea aşa ceva la rândul ei şi că putea acum vedea perfect lumea lui Elisabeth. Reveni la muncă, când îşi auzi numele strigat.

– Doamna Waidhofen!

Sofie îşi întoarse privirea către poartă şi văzu poştaşul.

– Da, sunt aici, zise ea, apropiindu-se.

– Bună ziua, dnă, spuse acesta serviabil.

– Bună ziua, dle Meier. Ce veşti bune îmi aduceţi?

– Nu pot să vă spun asta, dar ştiu că vin de la Viena, asta e vădit, replică el, zâmbind şi scotocind în geantă după plic.

– De la Viena? repetă fericită Sofie. Elisabeth mi-a scris…!

– Se pare că da, rosti omul, uitându-se pe plic la expeditor. Elisabeth Waidhofen?

– Da, e fiica mea.

– Atunci, aici trebuie să ajungă scrisoarea. Poftiţi, doamnă, făcu poştaşul înmânându-i-o. Să aveţi o zi bună, la revedere!

– Vă mulţumesc mult, la revedere! adăugă Sofie, închizând poarta. Elisabeth mi-a scris! Doamne, ce fericită sunt!

Desfăcu iute scrisoarea şi începu să o citească, mergând către masa din lemn şi aşezându-se pe un scaun.

 Dragă mamă,

Este ceva timp de când nu am mai vorbit şi acest lucru nu mă bucură nicicum. Ţi-am promis atunci când am plecat că, îndată ce voi avea un domiciliu fix, îţi voi trimite o scrisoare prin care să afli şi adresa. Acest lucru s-a întâmplat, cu voia lui Dumnezeu care mi-a demonstrat încă o dată că El are grijă de copiii Săi. Am avut norocul să întâlnesc o femeie nemaipomenită, care mi-a oferit nu numai un loc în casa ei, ci şi dragostea ei. Se numeşte Rebecca Baumstern şi este o bătrînică tare simpatică. Se pare că soţul său a murit de mult timp, la fel şi singurul ei copil, o fetiţă pe nume Valerie. Toate aceste lucruri au determinat-o pe dna Rebecca să se izoleze foarte mult, dar chiar şi aşa, înţelepciunea şi bunătatea sufletului său au uneltit ca să treacă mai uşor peste necazuri. M-am instalat la ea în casă, oferindu-mi cu generozitate camera unde stătea Valerie. Probabil că îi este atât de dor de ea, încât uşa acestei încăperi deschizîndu-se o face să zâmbească, gândindu-se la ea. Eu însă nu mă supăr defel; dacă pot să-i cauzez o bucurie prin asta, o fac cu mare drag. A fost foarte amabilă, invitându-mă azi la masa de prînz şi văzându-mă abia venită în Viena, s-a oferit să locuiesc cu ea. Eu am acceptat, exprimându-mi dorinţa de a-i plăti o chirie lunară de treizeci de guldeni. Acum, mai departe, voi încerca să-mi găsesc ceva de lucru; acestea sunt noutăţile pe care pot să ţi le dezvălui. Vreau să ştiu despre tine, cum îţi este? Bunicii ce fac? Te rog să-mi răspunzi cît mai curând la scrisoare. Pînă data viitoare când ne vom scrie din nou, te îmbrăţişez cu multă dragoste şi să dai îmbrăţişarea mea şi bunicilor. Te iubesc mult, mamă, şi te asigur de toată stima şi respectul meu.

                                                                                   Cu dragoste, a ta, Elisabeth.

– Oh Elisabeth, fetiţa mea, zise Sofie, lăcrimând de fericire. Eşti atât de puternică…

Voia să împărtăşească această veste bună şi cu Helene şi îşi promise sieşi că va merge la ea mai târziu. Deocamdată, intră în casă şi puse scrisoarea pe comodã. Apoi, cu o stare enormă de veselie în sufletul ei, îşi puse mănuşile  şi se întoarse treabã.

                                                                    ♠♠♠

– Despre ce e vorba, dle Hochwaltmont? întrebă David Kelm, curios.

– Vreau să ridic preţul ceaiului cu cinci unităţi, rosti el scurt.

– Asta înseamnă că în loc de douăzeci, vor fi douăzeci şi cinci, zise  Wildraum.

– Exact, aprobă Andreas.

– Consideraţi că e înţelept să faceţi aşa ceva, dle?

– Avînd în vedere că în ultimii trei ani nimeni nu s-a atins de preţ, da.

– Asta s-a întâmplat pentru că aşa aţi decis dvs. şi pentru că ne convenea, spuse Schneider.

– Sunt de acord. Dar acum vreau altceva pentru produsul nostru.

– Mărirea preţului?

– Şi nu numai, zise Andreas. Până acum, am vândut doar clasicul ceai din fructe de pădure şi ne-a mers foarte bine, încă ne merge. Însă doresc ca „Hochwaltmont Tee” să poată prezenta mai multe sortimente de ceai. Am auzit că în Orientul Îndepărtat se beau ceaiuri din diverse plante şi fructe exotice. Vreau şi în unitatea noastră aşa ceva.

– Sună foarte interesant, încuviinţă Schneider. Mă bucur că aveţi ideea asta, dle Hochwaltmont.

– Da, până aici totul pare bine. Dar v-aţi gîndit la varianta în care aceste ceaiuri nu o să se vândă? întrebă Baum. Oamenii sunt obişnuiţi cu ceea ce le-am dat până acum.

– Drept, zise Andreas, cântărind.

– Vor fi multe cheltuieli care privesc ceaiul, transportul, distribuirea şi dacă nu se va vinde, va fi o investiţie  în van, continuă el.

– Drept şi asta, răspunse el, privindu-l. Dle Wildraum, dvs ce credeţi? Ce opţiuni socotiţi că am?

– Dle Hochwaltmont, în calitate de director de vânzări, interesul meu cel mai mare este să văd profitul crescând în fabrică. Nu neg că ideea dvs este una bună, îndrăzneaţă şi aş crede că avem necesitate de aşa ceva, în acest moment. Dar şi ceea ce afirmă dl Baum e semnificativ. Cred că, în fond, depinde de dvs, încheie el.

Andreas îl privi şi îl ascultă cu băgare de seamă. Era interesat de părerea dlui Wildraum. După ce acesta îşi termină argumentele, Andreas îşi lăsă privirea în jos, reflectând adânc la tot ce se discutase până în acel punct. După alte câteva secunde, se auzi bătând în uşă.

– Intră.

Mathilde apăru în prag, aducând ceaiul.

– Domnule, ceaiul pe care l-aţi cerut.

– Da, te rog să-l aşezi pe masă, zise el, încă meditând la cele afirmate de directorul lui de vânzări. După ce înmână fiecăruia ceaşca cu ceai, Mathilde plecă, lăsându-i pe domni să-şi continue dezbaterea. Andreas se ridică de pe scaunul lui şi merse încet către fereastră, de unde privi afară. Dar dumneavoastrã, dle Kelm, cum credeţi că vor reacţiona clienţii noştri din restul Europei la aceste ceaiuri noi?

– Consider că vor fi cel puţin curioşi să le încerce, rosti acesta, privindu-l. Andreas luă în calcul şi această variantă.

– Dle Schneider, nu ar fi vreo problemă dacă s-ar pune cazul unei discuţii între dumneata şi cultivatorii din China, nu? Mă refer la situaţia în care m-aş hotărî într-adevăr să aducem şi alte tipuri de ceai de acolo.

– Absolut deloc, dle. E şi interesul lor la mijloc, de aceea cred că vor fi mai mult decât receptivi să ne dea ceea ce ne dorim, replică omul. Timp de câteva minute, liniştea cuprinse încăperea, auzindu-se doar clinchetul firav al ceştilor. Toţi din cameră priveau la Andreas, aşteptând un răspuns de la el. Era clar că în acel moment analiza foarte bine alternativele care îi fuseseră expuse şi pe care el le avea. Ulterior, revenind la masa de lucru, privindu-i în ochi, el rosti:

– Vom mări preţul ceaiului cu cinci unităţi şi vom aduce şi acele feluri de ceai din China şi India. Şi, ca să avem o schimbare de decor completă, vom modifica şi ambalajul pentru ceaiul pe care îl comercializam deja.

Pentru moment, niciunul din ceilalţi şase interlocutori nu zise nimic, privind doar unul la altul, apoi la Andreas.

– Domnule, eu sunt alături de dvs orice s-ar întâmpla după aceste noi doleanţe pe care aţi binevoit să ni le împărtăşiţi, zise Wildraum.

– Sunt mulţumit să aud asta. Dvs., domnilor?

– Desigur, suntem aici. Nu plecăm nicăieri, zise Schneider.

– Perfect. E minunat să ştiu că am în jurul meu oameni pe care mă pot bizui. Înainte de a face orice altceva, vreau să vă spun că îmi asum întreaga responsabilitate pentru aceste noi chestiuni pe care vreau să le împlinim, precum şi pentru ce va urma după realizarea lor, afirmă Andreas, privindu-i în ochi.

– În regulă, dle. V-aţi gândit când să introducem pe piaţă acest nou preţ? întrebă  Kelm.

– Încă nu, dar aş vrea să se întâmple într-un mod cât mai subtil, fără zarvă mare. Cred că va fi de bun augur, dacă schimbăm şi ambalajul, grăi Andreas. În prim plan, mi-ar plăcea ca atenţia clienţilor noştri să cadă pe noul ambalaj şi pe noile sortimente pe care le vom pune la dispoziţie; mai apoi pe preţ.

– Dacă se va întâmpla invers, vor fi mari pierderi, interveni Felix.

– Întocmai, şi ăsta e ultimul lucru pe care îl vreau, zise Andreas, sorbind din ceai. Acum, mai trebuie să găsesc şi momentul potrivit pentru a face cunoscut aceste schimbări clienţilor. Un moment perfect, o locaţie perfectă, şi mai ales… multă lume, urmă el. Apoi uitându-se la subordonaţii lui, rosti: Balul Anual al Ceaiului.

– Excelent! zise Wildraum, încântat.

– E locul ideal pentru a lansa aceste sortimente noi.

– Şi pentru a prezenta noul preţ al ceaiului, completă David.

– Şi să nu uităm de ambalaj, adăugă Burger.

– Va fi curând, peste două săptămâni, mai precis, grăi Andreas. E suficient timp cât să materializm ceea ce am stabilit aici. Domnule Schneider, vreau, deci, să discutaţi cu oamenii din China şi India pentru acele sortimente de ceaiuri.

– Desigur, dle, voi face acest lucru numaidecât.

– Dle Baum, am să vă rog să-mi veniţi cu nişte idei în ceea ce priveşte noul ambalaj. Selectaţi acele culori care consideraţi dvs că prind cel mai bine la vânzare. Când credeţi că puteti face asta?

– Peste trei zile.

– O să ne întâlnim atunci şi o să vedem care se potriveşte cel mai bine cu ideea pe care eu o am în minte. Vreau să mă implic personal în treaba asta cu imaginea ambalajului.

– Vă înţeleg perfect, dle, şi sunt întru totul de acord.

– În regulă. Asta ar fi tot, domnilor. Ah, încă ceva, dle Kelm, vă rog să ne asiguraţi locul la târg. Nu-mi pasă cu cine trebuie să vorbiţi sau ce trebuie să întreprindeţi pentru aceasta şi vă rog să-mi confirmaţi spaţiul pe care Hochwaltmont Tee îl va ocupa acolo cu o săptămână înainte.

– Da, dle, aşa voi face.

– Perfect. E o plăcere să lucrez cu dvs., domnilor. Simt că ne vom bucura de un mare succes curând.

– Aşa să fie, adăugă  Wildraum.

– Bine, asta e tot. Puteţi să vă întoarceţi la lucru, zise Andreas, ridicându-se de pe scaun şi dând mâna cu fiecare.

– Desigur, domnule, replică Wildraum, strângând mâna patronului său şi apoi ieşi din încăpere, urmat de ceilalţi.

Rămas singur, Andreas se aşeză din nou pe fotoliul lui, aproape prăbuşindu-se pe el. Fusese un dialog solicitant, dar era fericit de rezultat. Ĩn definitiv, avea să dobândească ceea ce îşi dorea şi era mai mult decât bucuros din această cauză. Ceasul din perete anunţă ora zece; îşi termină ceaiul de băut şi apoi ieşi din birou. Intenţiona să coboare la muncitorii din fabrică, să vadă dacă transportul pentru Franţa era gata şi dacă se efectuase aşa cum ceruse el.