Lucia Olaru Nenati: Sentimentul spiralei

Lucia Olaru Nenati: Sentimentul spiralei

Navigând către vară

Navigând către vară

Ca o corabie de nouri albi

Pe nesimţite schimbătoare

Când într-un roib cu stea

Când într-un centaur

Ori într-o aripă-ncoronată…

Sufletul nu cunoaște călătorii navei efemere

Așteptând să-i întâmpine

Cu veșnica neliniște fericită

A tuturor începuturilor de iubire

Nepăsător la posibila imagine a corabiei

În formă de șarpe sau bufniţă.

Sentimentul spiralei

Vârtejul de alb și albastru

Mă soarbe adânc și candid

Rotirea de mine, inversă

Răspunde rotirii de vid.

Eșarfe și pagini, pereţi și lumini

Pulsaţia lumii egală

Rămâne ce tristă, pedestră și gri

În jurul rotirii de mine-n spirală.

Întâmplă-se

În negrul acesta fără scăpare

Și ceasul e-o moară

Ce macină timp;

Și cum nu mai știu

De mi-s ochii închiși sau deschiși,

Apăsat de-ntuneric

Nici unde e drumu-nsemnat cu cenușă

Și alb de cuvinte

Lăsate-ntr-adins,

Aud risipirea de șoareci

Rozându-mi din semnul fierbinte…

Aruncă, voinice, oglinda!

Să crească, temeinică nouă

De strajă fantastică apă

Aruncă și peria-n șoareci

Să crească pădure ne-nvinsă

Și-ntâmplă-se: noi înainte

Iar lumea să tânguie după.

Clipa de armonie

În clopote arama e tăcere

Sunându-şi mut ecoul de departe

Văzduhul liniştea înalt şi-o-mparte

Şi teii-şi varsă-aromele de miere.

În nori se scrie soarta ca-ntr-o carte

Sublim desenul care-n zare piere

Atât de-albastră-i calda mângâiere

De care-n timpuri lungi n-ai avut parte.

E turla naltă o piatră din coroană

Strălucitoare ca un vis de dor

La care te rugai ca la icoană

Şi-ţi înălţai privirile în zbor

În gânduri albe, fără de prihană

Ce trimiteau spre cer al rugii cor.

De dragoste

Suntem atât de singuri în târziu

Cerul se-nvârte semnalizând din stele

Neprihănite generaţii dorm în noi, sidefiu

Zăpada ne crește albastre lalele

Iubite, cum mă poate apăra

Pâinea și fierul inimii tale

Când apusul de orice culoare ar fi, va suna

Îngerește și blând și cumplit,

Cum mă va putea apăra

Pâinea și fierul inimii tale

Când singurul lucru statornic e trecerea?

Drum spre lume

Nu mi-a mai rămas

Nici un drum atârnat

În cămara cu vise, la grindă

Câte nu le-am trăit s-au uscat

Ca stejarul ostatec în ghindă.

Un pește de-aș fi

Legat spate-n spate

Pe viaţă

C-un frate

În apa de munte,

Topitul cristal;

Un fluture poate,

Cu soartă în frunte

Tăind armonii

În văzduh vesperal…

Dar

Sunt un drum

Eu însămi spre lume pornit

                Cu praf și cu stele

Nicicând odihnit.

Uitam să mă trezesc în zori

Şi se făcea cum uneori

Uitam să mă trezesc în zori

Era precum mi s-ar fi-nchis

Poarta ieşirii dinspre vis

Şi tu veneai şi te vedeam

Ca pe-o ninsoare te-aşteptam

Şi parcă tot nu ajungeai

Şi înotai şi-apoi zburai

Cu braţe-vâsle despicai

Apa uitării dinspre rai

Apoi pluteai până la brâu

În valul aurului-grâu…

Aveai păduri, aveai şi râu

Dar nu ştiam cine erai

Şi numele nu mi-l ştiai

Cum nimeni nu ne cunoştea

Doar steaua mea de steaua ta

C-o rază albă se ţesea

Şi-ntr-un sărut se-ndurera…

Iar eu muream şi tu plângeai

Şi înviam şi tu râdeai

Şi înotai, zburai, pluteai

Către mireasa ta de mai

Şi veşnic nu mai ajungeai

Şi eu plângeam şi tu râdeai

Şi eu visam şi tu ştiai

Şi-atuncea părul meu crescu

Şi într-un pod se prefăcu

Şi degetele-mi se lungiră

Spre braţul tău se arcuiră

Şi-n ramuri ninse de cais

Le prefăcu augustul vis…

Eu te-aşteptam şi tu păşeai

Ca primul om venit din rai

Eu te uitam şi mă iertai

Îngenuncheam şi mă vindeai

Şi-arginţii galeş ţi-i sunai

Şi iar spre mine înotai

Şi eu uitam şi eu uitam

Şi părul pod iar mi-l creşteam

Şi te-aşteptam şi te vedeam

Cum veşnic nu ştiai s-ajungi

Spre chipul meu cu umbre lungi…

Şi  aerul creştea-ntre noi

Şi-n ceţuri se-ntorcea şi-n ploi

Şi te-aşteptam şi tu vâsleai

Şi te chemam şi n-ajungeai

Mă-ntunecam şi mă strigai:

„Rămâi, mireasa mea de mai

Căci nu e drept şi meritat

Atâtea veacuri să fi stat

În depărtarea ta-ntristat!”

Şi te-auzeam cum mă strigai

Şi-ţi răspundeam şi n-auzeai

Şi-apoi, când răsăreai din nori,

Eu mă trezeam şi era-n zori…

Ideal ar fi

Ideal ar fi

Ca tot ce atingem

Cu sufletul vorbelor

Să se facă poem;

Ca din smalțul tuturor lucrurilor

Să se deseneze scheletul de lumină

Din care au fost mai întâi întrupate;

Ideal ar fi

Să nu se uite nimic

Să se rostuie tot ce se petrece

Într-un fagure savant

Unde viul din lucruri să-și afle loc

Fiecare după ighemoniconul său;

Ideal ar fi

Ca toate cele frumos trăite

Să se întoarcă într-o ființă de muzică,

O dumnezeiță a sunetelor

Mai pură ca un ideal.

Poetul

Cel ce rostuie hotarul

Fiindului de nefiind

Cel ce ştie turna-n trupuri

Ploaia – sufletul de-argint

Până nu se mai înseamnă

Fiindul de nefiind,

Cel ce văzul azi îl umple

Dară vine de nicicând

Iar când lutul i se surpă

Se-mprăştie peste lume

Ca o ploaie de argint…

Solzul frunzei viu în lună

De-al său suflet strălucind.

Poezia

Regăsirea Cuvântului

Prin care Dumnezeu a descris

Cum vedea el că va fi lumea,

De aceea uşor de recunoscut

Niciodată de cuprins .

Cum să descrii tu,

Cu ochiul tău

Cel o clipă trecător

Peste nemarginea firii

Întregul cel de Marele Sine văzut

Înainte de-a-l naşte

Spre-a-l da drept merinde

Iubirii?

Odă vrăjmaşului meu

Ţie, Antisinele meu, ar trebui să mă-nchin

Mulţumindu-ţi că prin ură mă naşti

Ce m-aş fi făcut fără tine?

Aş fi îngălbenit vegetal

Spre uitare de sine

As fi ruginit mineral

Până-n miezul ruinii

M-aş fi stătut

Ca un ochiu de mâl

Nici apă, nici humă

Şi-ncet m-aş fi nenăscut

Ca pruncul în mumă.

Vrăjmaş nesperat

Ce-mi trezeşti lenevia-ntorcând-o-n oţel de Toledo

Imprevizibil şacal

Ce mă obligi să mă apăr amintindu-mi de mine

Şi lustruindu-mi armura şi coiful

Pân-ce-mi devin epidermă de bronz;

Tu, ce mă arăţi lumii hidoasă

Tu, ce mă obligi să te contrazic şi să devin

Tot mai întreagă, mai luminoasă;

O, Antisinele meu, jumătatea de măr otrăvit a poveştii

Căreia cealaltă-i sunt eu

Ţie, Prea Ne Fericit Anticrist, ce te dai drept Mesia

Aproapele meu mai aproape decât mi-a fost cândva vreun iubit…

Dacă nu te-ar fi iscat vreun duh milostiv              

Strajă de veghe timpului meu

Înspre îndârjită nedelăsare

Ar fi trebuit să te născocesc ca pe-o minciună

Şi nu se ştie dacă aş fi reuşit să-ţi sculptez mai cu har

Fruntea de câine turbat, ochii de lup hămesit

Barba de ţap năduşit de sabat şi sufletul de vârcolac.

Ţie ar trebui să mă-nchin mulţumindu-ţi

Blestem de pedeapsă, contrast întunecat strălucirii mele

Graţie ţie, tot mai întregi

Ţie-ţi ridic osana

Cel ce eşti ramă neagră privirilor mele de cer!

Poartă-mă-n vis

          Sonet

Poartă-mă-n vis pe braţul tău-liană

Şi lasă-mă să-ţi sorb adâncul sorţii

Exorcizând amărnicia morţii

Să-ţi legăn sufletul în diafană

Cântare de augur în arcul porţii

Şi-mbracă-mă-ntr-o ramă de arcană

Să-ţi pot vrăji stihia lumii, vană

Şi să-i tocesc cu glasul moale colţii.

Nu mă slăbi din ochi nici o clipită

Iubeşte-mă cu toţi strămoşii-n suflet

Sorbindu-le puterea îmblânzită

Când din adâncuri urcă a mării muget

Răspunde-i că îţi sunt pe veci sortită

Şi nemurirea-ţi voi aduce-n cuget.

Haiku

„M-a trăit destinul ca pe-o frunză”

Cel mai scurt haiku din viaţa mea

Mi s-a dat ordin să trăiesc lumina

Şi-am căutat să-ndeplinesc porunca grea.