Pe drumul întoarcerii
Până în trecătoarea dinspre Aethris,
cei pierduţi pe drumuri necunoscute
mi-au luat smaraldele, vânatul,
peştele, mirodeniile, fructele,
ierburile şi uleiurile tămăduitoare.
Dar ce mi-a fost menit să câştig,
pentru lupta, pentru ofranda,
pentru fervoarea mea,
neatins a rămas,
după cum a prezis Înţeleptul:
cine orb se naşte, orb moare,
şi nu poate orbul să primească
ori să ucidă lumina celui ales!
Carul împletit din ramuri de tamarin,
trandafirii crescuţi în rănile braţelor
mele arse în timpul întoarcerii
la templu, purtau înlăuntrul lor
cuvintele Zeului de pe al şaptelea munte.
Noaptea, petale sângerii se înălţau
spre ochiul imens din cupolă
şi se aşterneau pe trupul meu sonor
cum fulgii ninsorilor arctice.
Arhipelagul Îngerilor
Spre arhipelagul Îngerilor,
o viaţă întreagă
navigau marinarii,
fără să ajungă vreodată
la ţărmuri.
Urmau semne vizibile
şi invizibile,
ascultau astrele şi adâncurile,
purtau cu sine hărţi, rune, busole.
Dar calea cea dreaptă,
toţi o pierdeau.
Unii mureau de sete,
după rătăciri fără noimă.
Alţii, mai norocoşi,
naufragiau în noaptea fără sfârşit
a insulelor virgine.
Corabia mea nu avea nici pânze,
nici cârmă, nici vâsle.
Alunecam în apele
urzite de îngeri, când
au ascuns sub vălul interzis
apele şi stâncile mării Egee.
În tăcerea dinlăuntrul tăcerii.
Când Îngerii mi-au spus
că a venit vremea
să părăsesc arhipelagul divin
şi să mă întorc în lume,
pe loc am murit,
de tristeţea îngerului
meu păzitor,
între aripi superbe,
încleştate,
timp de o întreagă
rotaţie a pământului,
de jur împrejurul
corpului meu de lut.
Luntrea divină
Cu mâini de pământean,
am făurit luntrea divină.
Şi de şapte sute de ori
apele și mâinile Zeului
au spulberat-o.
Cu un grăunte de credinţă,
poţi muta munţii,
repetam în sinea mea,
în tot acest timp.
Şi aşa a fost.
Numai eu
cunoşteam sunetul
și noima peceţilor
pe care Fiul Omului
le sculpta în lemnul
trudelor şi sfâşierilor
mele.
Acel sunet şi
acea noimă,
niciodată revelate
pământenilor.